Loreta Popa: Nu am asociat niciodată iubirea cu suferința. Iubirea este lumină pură

de

Într-o lume a răutăților și a agresivității, în care graba anihilează politețea și superficialitatea alungă iubirea, mai există, totuși, oameni care se ambiționează să își vadă de drum cu tandrețe, cu noblețe, cu generozitate și care, pe deasupra, lasă și mărturii splendide despre încercările din care au ieșit învingători. O astfel de gardiană a frumuseții rămase pe pământ este scriitoarea și jurnalista Loreta Popa, autoare a volumului superb de „Scrisori pentru Ema” apărut recent, într-o reeditare, la Editura For you.

Fotografii de Paul Buciuta

 

Alice Năstase Buciuta: De ce ți-ai intitulat cartea „Scrisori pentru Ema”? Din dorința de a preda niște lecții de viață și de iubire către Ema, fiica ta, sau ca un dar literar prețios pe care ai vrut să i-l faci copilei tale?

 

Loreta Popa: Da. Ai intuit bine, draga mea Alice. Am hotărât atunci când am adunat aceste scrisori-povești între coperțile unei cărți să las o altfel de moștenire celei care m-a ales să-i fiu mamă. Sunt lecții de viață, multe dintre ele aparținându-mi, câteva având ca protagoniști prieteni, colegi, apropiați sau simple cunoștințe. Au trecut câțiva ani de când aceste „Scrisori” și-au lăsat amprenta asupra cititorilor, dar poate niciodată ca acum nu m-a îndemnat sufletul să le dau o șansă de a fi descoperite și de alții. Faptul că Editura For you a decis că sensibilitatea și sinceritatea cuvintelor mele este ceea ce promovează acum și a reeditat această primă carte pe care am scris-o, la care am adăugat și câteva texte noi, a reprezentat o bucurie pe care mărturisesc că mi-a fost teribil de greu să o ascund. Așa că am strălucit cât am putut. Limbajul acestor scrisori poate părea desuet, ușor naiv, poate chiar siropos pe alocuri, dar nimic din ceea ce este scris aici nu este netrăit, neiertat, neacceptat, necumpănit, neîntrebat, neîndurat sau neiubit. Am vrut ca fiica mea, Ema, să găsească în fiecare scrisoare un fel de răspuns la întrebările care o vor frământa și probabil că nu va avea curaj să le pună. Am vrut să mă asigur că sunt alături de ea și astfel. Da, cred că un dar prețios poate fi numit acest demers al meu. În fiecare zi sunt martoră a lumii în care avem șansa să ne trezim dimineața și observ cum oamenii își pierd răbdarea cu ei înșiși și cu ceilalți, cum voit se privează de bucurii care fac bine sufletului, ridicându-l la o altă vibrație. Noi, oamenii, suntem propriul nostru instrument pe care trebuie să-l acordăm zilnic. Toate emoțiile trec prin noi. Avem șansa să exorcizăm acele emoții cântând, dansând, pictând, sculptând, inspirând, iubind și scriind. Avem această șansă de a ne spăla astfel sufletul și de a o lua de la capăt. Prin scris eu mi-am exorcizat emoțiile și mi-am spălat sufletul, dar am trasat o cale pe care merg mână în mână cu fiica mea. Și nu e un lucru mărunt.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Ești o mamă singură, nu-i așa? De cât timp?

Loreta Popa: Sunt singură din ianuarie 2008. Descopăr că se împlinesc aproape zece ani de atunci, acum, că m-ai întrebat. 2007 a fost un an greu pentru mine, dar și cea mai profundă lecție primită în această viață. Divorțul este poate cea mai traumatizantă experiență pe care o poate trăi cineva. Eu am simțit că-mi pierd nordul, că busola mea a luat-o razna. După această ruptură m-am confruntat cu probleme despre a căror existență mărturisesc că habar nu aveam, atunci am învățat ce este umilința, abuzul, atunci am descoperit că femeile sunt desconsiderate de autoritățile plătite din banii publici pentru a le proteja și atunci am aflat că în România nu poți obține un ordin de restricție împotriva cuiva care te atacă în plină stradă, de față fiind un polițist de la Circulație. Atunci am aflat că o persoană bolnavă psihic poate trece drept sănătoasă în ochii tuturor, că poți fi agresat zilnic verbal și fizic și că puțini sunt cei cărora le pasă suficient cât să intervină. Și tot atunci am descoperit un fir de curaj verde ce creștea înlăuntrul meu încet, dar sigur. Datorită acelui fir am găsit puterea să îndur umilința de a mă ascunde în portbagajul mașinii de serviciu a ziarului la care lucram, ajutată de colegii mei, sătui să mă mai vadă hărțuită zilnic de un bărbat care făcuse o obsesie pentru mine. Datorită iubirii pentru fiica mea am găsit puterea de a trece peste suferință și de a mă ridica după această lovitură. De fapt, Scrisori pentru Ema a apărut pentru că mi-am dorit ca Ema să fie mândră de mama ei și să citească printre rânduri adevărul despre durerile mele. Și mai ales să găsească o altă ieșire din labirint.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Știm cu toții care sunt dezavantajele unei asemenea condiții – sau poate că nu știm îndeajuns și că ar trebui să ne amintim mai des, ca să schimbăm ceva în țara asta – , dar, spune-mi, te rog, care sunt lucrurile prețioase pe care le-ați căpătat crescând doar voi două, mamă și fiică?

Loreta Popa: Pot să scriu o carte din dezavantajele despre care vorbești, plecând de la deșertul sufletesc până la foamea pe care o înduram timp de o săptămână ca să adun banii pentru ziua de vineri, când fiica mea voia să ieșim în oraș. Nimic nu doare mai tare decât să scuturi portofelul în căutarea mărunțișului pentru o înghețată sau un covrig pentru copilul tău, care nu are habar de neputințele tale. Am avut noroc. Între mine și fiica mea există un fir pe care nimeni nu-l poate rupe. Un fir de argint strălucitor numit iubire. Relația noastră a început cu lumină și a continuat cu lumină până astăzi. Ne-am bucurat una de alta, am plâns una în brațele celeilalte, ne-am mărturisit visurile și neîmplinirile, ne-am descălțat și am alergat ca nebunele prin ploaie împreună, am râs și ne-am strâmbat în timp ce ne fotografiam, am respirat parfumul teilor, am făcut îngeri din zăpadă în timp ce alergam cu gura deschisă să prindem un fulg de nea neatent. Prețioasă șansa de a dărâma ziduri alături de fiica mea și de a-i netezi ei calea. Prețioasă șansa de a învăța să binecuvântez spinii ce mi-au sfâșiat carnea. Prețioasă lecția de a binecuvânta și de a fi recunoscătoare înfrângerilor, furtunilor, încrâncenărilor și opintirilor. Prețioasă clipa în care Moartea m-a văzut în lumina mea adevărată și mi-a spus că fiica mea este mai importantă. Prețioase semințele de adevăr din buzunarul inimii mele, firimiturile adunate pentru păsările cerului în buzunarele hainei mele, prețios pământul răscolit al ființei mele, negru, de acum fertil, așteptând răsăritul. Am învățat că nu există frică unde există iubire, să nu-mi plec fruntea cât timp știu cine sunt, să urc treaptă cu treaptă ca să mă pot bucura de priveliște și că întâlnirile cu răul m-au șlefuit până la miez, până la sămânța de soare dinlăuntrul meu. Și am mai învățat că dacă rămâi drept, mori în picioare, că măsura întunericului stă în câtă lumină poți aduna în Cuvânt.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Ce fel de iubiri găsim în paginile cărții tale și cum ai ales ingredientele literare ale volumului tău?

Loreta Popa: Nu scriu agresiv, nu agreez vulgaritățile, nu arăt cu degetul decât ceea ce-mi bucură sufletul, poate de aceea deranjez uneori, dar am învățat că fiecare zi alături de sufletele cu care rezonezi este prețioasă. Alegerea până la urmă ne aparține. Da, sunt motive pentru care ești nevoit să înduri tot felul de nedreptăți, de umilințe, însă ceea ce te face om este exact acel moment în care știi că tu nu poți face același lucru ca și cei care nu au înțeles sau nu au găsit încă pacea și liniștea ce vin din bucuriile mărunte ale vieții. Cu cât ți se spune că nu e bine să faci ceva, cu atât e mai clar că acela e drumul potrivit pentru tine. Fă întotdeauna ceea ce-ți spune inima, dragă cititorule, tu, cel care ai ales să te oprești aici și acum lângă lumina sufletului meu! Ascultă-ți inima, pentru că ea este singura ce niciodată nu te înșală. Oricat de grea e această viață, oricât de cumplit ți se pare locul acesta de lume, oricât de nebune sunt clipele prin care treci, adu-ți aminte că tu ești cel care știe ce e important pentru tine și sufletul tău, nimeni altcineva.  Dar, ca să revin la întrebarea ta, am ales strigăte sfâșietoare de viață, aruncate într-o lume fără ecou sufletesc. Dan Puric mi-a făcut bucuria de a scrie în prefața Scrisorilor pentru Ema că „înălțimea cărții și sufletul ei tainic constă în faptul că toate aceste răni de viață sunt îmbrățișate în mod discret de nebănuite suspine, ce dau muzica negrăită din care cu toții, fără să vrem, ne împărtășim. Cazuri dramatice, ce nu sunt însă lăsate să piară de la sine în sinistra centrifugală a vieții, ci sunt chemate în virtutea unui suflet nobil și cinstit să rostuiască demnitatea pierdută a dragostei de azi. Cartea întreagă este o clepsidră, în care curgerea firelor de nisip nu măsoară timpul, ci numără parcă în șoaptă atâtea dureri neștiute, ca și cum eternitatea iubirii ar fi zgâriată în tăcere de nenumărate destine omenești, sortite să cadă în uitare, nu înainte însă de a se lovi între ele, măsurând astfel veșnicia cu efemeritatea dureroasă a vieții lor”. A reușit să surprindă esența a ceea ce am așternut în paginile cărții mele și îi sunt profund recunoscătoare.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Sunt și povești triste, povești care sfâșie, povești care dor… Iubirea este, în felul în care o trăiești și o transpui în scrisul tău, o trăire asociată cu suferința? Putem iubi fără să suferim?

Loreta Popa: Sunt și povești triste, și povești care sfâșie, adevărat, dar eu nu am asociat niciodată iubirea cu suferința. Pentru mine iubirea este lumină pură. Atunci când iubesc o fac pentru că nu pot altfel. Este ceea ce simt și nimic nu poate schimba acest lucru. Putem iubi fără să suferim, mi s-a întâmplat acest lucru și pot mărturisi acum despre această stare cu bucurie.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Cum a venit scrisul în viața ta? Când și cum ai știut că acesta este drumul tău în viață?

Loreta Popa: Am găsit în scris calea cea mai potrivită de a fi eu însămi. Scriu de când mă știu, dar abia prin clasa a VII-a profesoara de română mi-a spus, de față cu toată clasa, că nu-mi mai dă voie să citesc compunerile cu voce tare pentru că se simte nevoită să-mi dea 10. Mi-a confirmat, dacă vrei, că există un har pe care nu am voie să-l ignor. Pe mine mă găseai mereu cu o carte în brațe într-un vârf de copac, sau într-un lan de grâu plin cu albăstrele. Am fost sigură că este drumul meu când am dat examen la Facultatea de Litere și nu am reușit. Am intrat la Drept Administrativ, dar după doi ani am fost nevoită să renunț. Mai târziu am terminat Jurnalismul, cu seminarii rodnice la școala vieții. Am intrat în presă în 1992 și de atunci aceasta a fost singura cale pentru mine.

Marea Dragoste / revistatango.ro: De câte ori te-ai lepădat de scris – fiind, așa cum am fost noi toți cei din lumea asta, respinsă în nenumărate rânduri, alungată din redacții care s-au închis, chinuită de sărăcie sau nevoită să faci altceva decât simțeai că ți-e menirea, doar pentru a supraviețui?

Loreta Popa: Ai reușit, nu știu cum, să pui degetul pe rana mea. Da. M-am lepădat de scris de câteva ori, la fel cum a făcut și Petru cu Iisus, dar e greu să renunți la el, pentru că aleargă prin venele tale și, dacă te tai ca să-l alungi, viața ți se scurge o dată cu sângele. Am trecut prin perioade foarte grele, pentru că presa scrisă pierdea teren în fața celei online, iar eu nu am acceptat să așez în fața articolelor mele cuvinte de genul Senzațional!  Fabulos! Incredibil! Uluitor! Șoc! Am plâns, am avut insomnii, am rămas cu o singură pereche de sandale, una de pantofi și mama mi-a împrumutat cizmele ei ca să ajung la birou. Am băut ceai și apă, am mâncat doar covrigi și m-am lăsat „alintată” de prietenii care îmi cunoșteau situația. M-am tuns la coaforul de cartier și am lăsat zâmbetul să-mi fardeze chipul în fiecare zi. Mi-am ținut copilul de mână a încurajare când a trecut prin depresia intrării la liceu și prin strădaniile de a trece clasa fără meditații. Și am găsit puterea să rezist. Am ales să evoluez, să fac ceea ce-mi place, să fiu eu însămi. Sunt mai puternică datorită perioadelor grele, am reuşit să-mi depăşesc limitele, să mă descopăr aşa cum nu credeam că este posibil, să întâlnesc oameni minunaţi şi să realizez interviuri extraordinare şi, mărturisesc, mă simt recunoscătoare pentru că mi s-a dat şansa să mă exprim astfel. Simt nevoia să le mulțumesc celor care îmi suportă înclinaţia pentru teatru, film, pictură, carte, muzică, pentru că pe această perpetuă Cenușăreasă numită Cultură, pe care eu am bucuria să o susţin şi să o iubesc cu toată fiinţa, nu mulţi reuşesc s-o înțeleagă, să o cunoască în toată splendoarea, să-i simtă gustul. Cultura nu înseamnă răutate, ignoranţă, can-can, ştergerea noroiului de pe bocancii tăi pe sufletele artiştilor, orice artă ar sluji la rându-le, ci sensibilitate, atenţie la detalii, bucurie de a asista la miracole, la acea trecere a Îngerului prin scenă, demnitate, coloană, respect, înţelepciune, inteligenţă şi mai ales o minimă cunoaştere a limbii în care ai rostit primul cuvânt. A fost o vreme când obosisem, pentru că e mai ușor să așterni trei cuvinte în dreptul cărora să pui Senzațional, decât să îți pui mintea și sufletul la treabă și să realizezi temeinic, obiectiv, din surse reale, un interviu. Cine mai are vreme să se întrebe dacă povestea pe care o dai pe tavă cititorilor e reală? Cum nu am rezonat niciodată cu vedetele de carton, cum spuneam, obosisem. Dar nu m-am dat bătută, în ciuda micilor răutăți, a dezamăgirilor, a faptului că artiști pe care îi ridicasem pe un piedestal profesional, din punct de vedere uman lăsau mult de dorit, că modestia și generozitatea nu sunt prețuite decât de cei asemenea și nu de cei care dorm încă în locșorul lor călduț numit job, a faptului că politicul a distrus tot ce mai conta din punct de vedere cultural la noi în țară. Am pierdut în ultimii ani nenumărate spirite luminate, care au lăsat comori neprețuite în urma lor, oameni de valoare care au dat sens acestui neam românesc. Au lăsat un mare gol pe care nimeni nu-l va umple, sunt sigură de asta, de fapt, cei care chiar au ceva de spus sunt prea puțini. Îmi repugnă tot ce are legătură cu politica. Mi-e silă, mi-e rușine de rușinea celor care au avut și au frâiele destinului unui popor în mâinile lor. Răutate, lipsă de educație, de bun simț și mai ales ignoranță și prostie. De ce și mai ales pentru ce? Da, m-am lepădat de scris, dar revin la el de fiecare dată ca la marea și singura mea iubire. Nu pot respira fără să scriu. Sunt țărmul spre care Marea Cuvintelor își trimite val după val. Mi-e sete fără scris, mi-e foame și mi-e rană vie lipsa lui…

Marea Dragoste / revistatango.ro: Care este cel mai important lucru pe care i l-ai predat Emei în lecțiile voastre de viață trăită împreună?

Loreta Popa: Am învățat-o să culeagă grâul de neghină, oamenii buni de cei răi, pentru că oricât am vrea să credem că nu există oameni răi cu adevărat îți spun că ei există, i-am cunoscut, am stat lângă ei, am mâncat împreună cu ei, respiră la fel ca mine, dar nu zâmbesc la fel, ce e drept… Am învățat-o să nu aibă așteptări de la oamenii pe care alții îi ridică în slăvi doar pentru că au un interes, căci faptul că eu nu am făcut același lucru a deranjat. Am învățat-o că trebuie să stea departe de mocirla în care porcii se răsucesc zilnic, pare-se a bunăstare, fiindcă pentru acest gen de pete nu există înălbitor. Am învățat-o că răbdarea mea e a ei și o poate dărui cui vrea ea, bunătatea ei e a ei, și o poate dărui cui vrea ea. Am învățat-o că a avea viață nu înseamnă a tăia în carne vie, că politica este femeia despre care Napoleon știa ce spune, iar cei care o fac sunt pioni dispuși să-și accepte sacrificiul pentru 30 de arginți, căci a-ți vinde țara și neamul se numește TRĂDARE oricât de elegante cuvinte ți-ar oferi Dicționarul Limbii Române la schimb. Am învățat-o că acolo unde există sus există și jos, că nimic din ceea ce suntem nu e mai presus decât o frunză ce-și părăsește copacul atunci când știe că zborul e mai important ca lupta. Nimic din ceea ce suntem nu e mai presus decât omida ce alege Calea spre același important zbor știind că adormirea înseamnă viață.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Dar lucrul cel mai important pe care ni-l va dărui, la final de lectură, cartea ta, „Scrisori pentru Ema”?

Loreta Popa: Panait Istrati spunea „Cum ați putea voi bănui câte lumi mișuna într-o rază de soare, câte lupte se dau într-o gaură de furnici, câte dureri ascunde o inimă de mamă trudită și câte daruri se pot naște într-un suflet de copil!” La final de lectură cititorii vor afla că rezistența mea, la fel ca a lor, stă în iubirea pe care o simt pentru oameni, că bucuria mea, la fel ca a lor, stă în mâna întinsă celor care vor să se ridice, că atenția mea, la fel ca a lor, se scaldă în lumina fiecărei zile, că lacrima mea, la fel ca a lor, e comoara pe care El ne-a dăruit-o ca să putem trăi… Ce vine, știu bine, ce a fost, încă nu știu, dar divin e ceea ce este.

 

Categorii:
Cărți · Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *