„Scriitorul imi povestise, odata, ca la una din aceste intilniri publice tinute in provincie, complimentase pe o frumoasa doamna pentru bluza foarte eleganta pe care o purta, ca la plecarea lui din oras aceasta sa se prezinte la gara, oferindu-i un imens buchet de flori, legat cu o fisie de matase alba, sfisiata din acea bluza.“ (Evocari: Prin ani si peste ani cu Ionel Teodoreanu – Vlaicu Bârna).
„Scriitorul îmi povestise, odată, că la una din aceste intilniri publice ținute în provincie, complimentase pe o frumoasă doamna pentru bluza foarte elegantă pe care o purta, că la plecarea lui din oraș aceasta să se prezinte la gară, oferindu-i un imens buchet de flori, legat cu o fâșie de mătase albă, sfâșiată din acea bluză.“ (Evocări: Prin ani și peste ani cu Ionel Teodoreanu – Vlaicu Bârna).
Alb
O simplă bluză de batistă albă, cu guleraș răsfrânt, în care sânii sunt așa de caști că-ți vine să le surâzi. O bluză de un alb subțire și primăvăratec – albul parfumului de zarzări din diminețile copilăriei. Un alb în care sânii sunt o mirare de vânt oprit, care te face să închizi ochii și să-ți dezmierzi obrajii. Un alb care e o lumină pe un joc de hulubi.
Copilărie
Copilăria, iscoditoare ca un copil în fata ușii care ascunde pomul de Crăciun, se înălța, în trupul lui, în vârful picioarelor: creștea. Putea urni un scăunel, înhămându-și toată puterea prin brațe: era întâiul avânt. Putea, urcându-se pe scăunel, să-și moaie degetul în gavanosul cu dulceață, de pe măsuță, ca mai apoi, după ce și l-a supt, să-l întindă și mamei; era întâia dărnicie. Putea păși singur în cerdac: era întâia pribegie.
Dragoste
Dacă ar fi fost să trec printr-o pădure cu lupi să ajung până la tine, aș fi ajuns cu zdrențele tinereții mele sfâșiate, dându-ți ultima ei picătură. De-ar fi fost să trec prin ierburi cu șerpi ca să ajung până la tine, cu tălpile goale aș fi călcat pe șuierul morții mele, aducându-ți-o să-i închizi ochii. Dar la poarta casei tale veghează dragostea – și mi-am tras pașii înapoi ca la ieșirea cu icoană din biserică.
Inimă
Mi-e inima sură ca o minge de sare lucrată în ocne. Cine nu cunoaște truda și setea închise într-un bulgăre de sare să stea la o parte.
Îmbrățișare
O ținuse în brațe până în clipa cea din urmă, legănând-o ca pe un copil mic, respirind-o ca pe un braț de sulfină, strângând-o – înfricoșat și superstițios – ca pe un odor furat din biserică; netezindu-i fruntea, închizându-i pleoapele, acoperindu-i buzele, ca să i le simtă umede în palmă, ca un plâns…
Mare
Marea are ochi albaștri. Sufletul meu e privirea acestei imensități. Sunt orbită.
Nostalgie
Dar sufletul meu și-a pierdut glasul copilăriei. Știi să asculți? Auzi vântul la fereastră? Auzi păsările care pleacă și se întorc, ducând și aducând primăvara? Știi ce-i nostalgia? Privești uneori pe fereastră fără să vezi nimic? Sint pe acolo și într-acolo, fără ființă, o apropiere și o îndepărtare în preajma ta. Gândește-te la mine ca la o stea desprinsă din tine și dusă în întunericul fără fund.
Râs
Știi tu, Tani, râsul devenit tăcere e simptomul sigur al bătrâneții, înțelepciunii sau resemnării.
Singurătate
Fără de ea începea singurătatea; era o troiță la răscrucile pustietăților. O dorea, o dorea lângă el, în brațele lui, și era dor în ochii lui, în buzele lui, în obrajii lui, în mâinile lui, în trupul lui, ca suferința sevei în tulpini frânte, cu floarea smulsă.
Umbră
Sunt o umbră, nu sunt un om. Lumina tinereței tale mă vă alunga. Nu pot să te înșel. Iubirea ta pentru mine – mă închin în fata ta – e mai grea decât blestemul lăsat de părinți; e pedeapsa vieții împotriva strigoilor care-au cutezat să privească soarele.
Zarzări
Zarzării albi, livada mea nevăzută de nimeni – prin care numai eu mergeam, pe care numai eu o vedeam și care venea cu mine pretutindeni ca o turma dulce a primăverilor – n-o mai văd, n-o mai simt, am pierdut-o, m-am pierdut. A suflat viața asupra ei ca o zână rea și a prefăcut-o în oameni, case, zgomote orășenești, printre care trupul meu merge singur…
