Nicoleta Jitaru – De mâine promit să nu mai fumez şi să nu mă mai îndrăgostesc

de

Am pus dată, m-am semnat pentru greutate şi-am împăturit coala deja mototolită, încropind un avion din hârtie. Era mai mult o joacă ce-mi suna bine în urechi şi-mi preocupa degetele dibace, nu era ceva obligatoriu, o frază menită să-mi pună frâu viciilor pe care la momentul acela le consideram nocive pentru bunul curs al vieţii mele viitoare.
De prima nu eram atât de convinsă. Ştiam că după două sau trei sau cinci zile, voi ceda în cele din urmă şi voi trage măcar un fum, unul în dulcele stil clasic, aşa mai pe-nserat, când parfumul florilor răzbate mai bine răcoarea dulce a nopţii, când pisicile îşi rotesc feţişoarele lor mirate, urmărind să înhaţe lăcuste, desertul de neegalat pentru ele, din ce-am reuşit să înţeleg odată cu pofta cu care le-am văzut devorându-le aproape dintr-o înghiţitură. Toate bune şi frumoase, toate la locul lor, hamacul tot prins între liliac şi Mâna Maicii Domnului, tufele stufoase cu ferigi veşnic înrourate aproape de cişmea, răchita suplă unduindu-şi ramurile subţiri şi lungi mai ceva ca dansatoarele pe poante din Balşoi, furtunul încolăcit pe gard şi eu… eu… stând cuminte pe bancă, privind la toate, adulmecând, sau închizând ochii şi ascultând, zâmbind în sinea mea sau certându-mă de câte-o prostie, regretând un gest, mustrând poate, dezaprobându-i în gând pe alţii prinşi în cuprinsul unei zile pe cale să se sfârşească. Poate un oftat, un fum cenuşiu expirat în răcoarea nopţii aşa cum spuneam şi mai devreme, şi deasupra acestui tablou, petecul meu de cer prins în puzderii de stele. Unele petrecăreţe, ghemuite la grămadă, mai tinere sau mai împlinite, altele răzleţe, departe de gălăgia primelor, altele însingurate, rupte cu totul de cercurile sparkle – vicioase ale scenei cerului.
De a doua însă… de a doua sunt la fel de convinsă că nu se va mai întâmpla, aşa cum ştiu că stelele însingurate de deasupra nu sunt aşa din pură întâmplare, iar din egoism nici că poate fi vorba. Sunt la fel de convinsă aşa cum sunt de faptul că atunci când îmi ridic privirea să-mi însufleţesc ochii cu luminiţe, te regăsesc întotdeauna acolo fără să vreau sau poate cu bună ştiinţă, nici eu nu-mi mai dau seama. Pentru că e greu, e tare greu să-ţi vezi iubirea doar ca pe o hologramă întruchipată printre stele, proiectată atât de departe de mâna cu care ţi-ai dori aşa de mult s-o atingi…
Şi dacă eşti acolo unde te văd eu, sau dacă eşti în alt oraş, sau dacă alte braţe te cuprind pe după umeri, sau dacă alte buze îţi mărturisesc ceea ce vrei sau nu să auzi, totuna mi-este dacă lângă mine nu eşti. Şi te-am proiectat acolo sus, unde, ca şi în realitate nu te pot ajunge, deşi uneori te zăresc atât de aproape. De pe bancă pot să-ţi zâmbesc şi să-ţi spun noapte bună, pot să-ţi transmit gândul cel bun şi să tresar fericită la câte-un clipocit mai strălucitor, închipuindu-mi că poate te-au ajuns toate până acolo. Desigur că ştiu, ştiu, dragul meu, că toate astea sunt simple presupuneri şi copilării, dar aşa îmi mai ostoiesc dorul de tine, dulce stea îndepărtată. Aşa ştiu că de mâine nu mă voi mai îndrăgosti niciodată, căci primăverile revin mereu, pisicuţele pândesc avide, insectele atrase de lumina neonului, florile presară gingaş parfum în răcoarea blândă a nopţii şi eu iar îmi întorc privirea spre cer, tot de pe aceeaşi băncuţă de unde stau mereu cuminte…
Meşteresc la avionul de hârtie cum am învăţat de mică la fraţii mei. Îi întăresc vârful cu salivă şi-l strivesc atentă între degete, apoi suflu cu grijă ca să se usuce. Ii fac şi coadă şi-i turtesc aripile s-alunece mai lin în văzduh. Ochesc un punct undeva în zare şi-mi lansez avionul pe ale cărui aripi se zăresc câteva rânduri albastre şi ştiu două lucruri: că avionul acela nu va ajunge prea departe, dar ce-am pus în el se regăseşte uneori printre stele.

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *