O lume a răbdării – de Narcis Avădanei

de

Așteaptă! Așteaptă îndelung! Așteaptă îndelung ca viața să fie pentru tine … pentru tine să fie viața ce îndelung te-așteaptă! De mici, de la primele scâncete terifiante pentru ai noștri și pentru vecinii ce n-au nici o vină că alții s-au iubit mai mult decât era cazul, învățăm să avem răbdare, să ne căutăm resurse și să ne mulțumim așa, tâmpi, cu ce vine pe tavă, până în luminatul timp în care apare, de undeva, din neantul unei îndârjiri absurde, momentul potrivit.

Noblețea candorilor umane e mai mult decât o banală așteptare, tendențioasă, dominată de frustrări și temeri, dar oricum ar fi, cu mințile noastre pline de tot felul de născociri, cu felul acesta de a ne găsi mereu scuze, trăim, fără să ne dăm seama de multe ori, într-o lume a răbdărilor. O lume care-i așa, colorată și care de multe ori, nu mai are nici ea răbdare cu noi, un univers ciudat care ne ia la palme mereu, care ne dă șuturi în dos, care ne pune la încercare și la fezandat, dar care-și pierde răbdarea tocmai atunci când ar trebui s-o dețină pe deplin.

Despre mine, ca intrus al vorbelor pictate-n fraze, așternute, ce să pot spune? Dezideratul e clar – răbdarea confirmării nu o am și nici nu găsesc că mi-ar trebui prea multe răbdări, cu excepția celei de-a nu spune nimic, atunci când e cazul. Tăcerea e virtutea vorbitorilor. Răbdarea de-a primi lumina dragostei ne păsuiește și ne face mai înverșunați în căutarea ei. Avem de prea multe păsuiri în așteptarea dragostei și cât trăim încercăm să o lăsăm, să o așteptăm, să o descoperim, uitând parcă să o simțim pe deplin, din și cu toate puterile ei.

Răbdarea tăcută a părinților așteptând copiii. Tot a lor, a făuritorilor de viață, le aparține răbdarea de a vedea creșterea, de a șlefui, de a da un sens. Răbdarea eternității ne pândește pe toți ajungând tocmai acolo, la veșnica luptă între ce ești și ce poți fi, ce ai versus ce ai putea avea. Iar toate astea duc la răbdare în așteptarea morții, un soi circular de trecere prin lume.

Răbdarea în haosul deplin al cerurilor închise în privirile noastre e mai mult decât o cumpănă, e tot ce ne înconjoară și nu ne lasă să gândim liber. Avem răbdare cu tot ce primim pe tavă, cu îndobitocirea principiilor, cu lăsarea liberă a cugetului. Avem răbdare, neașteptat, și la supermarket, avem răbdare cu ploile regimurilor, cu toate nedreptățile, uitând să mai avem răbdare cu noi și cu cei din jur, cu nebunia și nervii care ne pun stăpânire. Nu mai avem răbdare cu arta și toate darurile ei.

Într-o societate, de oriunde ar fi ea, indiferent de spațiu, cultură și vremi, ce poate fi privită ca un spectacol de nuanțe, cu personaje stranii și personalități asupra cărora planează în permanență superficialitatea, cu turbulențe zilnice, se cere cu ardoare o fărâmă de aer proaspăt, pozitiv. Căci optimismul poate fi sursă de inspiratie, poate fi factor determinant în evoluție și mai poate îmbrăca un suflet măcinat de dureri hilare și angoase . Eu cred că a fi pozitiv și a arunca tristețile mototolite atent la gunoi se apropie cel mai mult de acea relativă ”stare de normalitate”, stare ce în prezent nu se regăsește în peisajul dominat de incertitudine și uitare, în frontierele sparte de concepții, în veșnica noastră răbdare de a veni un salvator, de nu știm unde, să ne izbăvească.

Așadar, n-ar strica să lăsăm răbdările în plata lor și să punem mâna să trăim, să înfruntăm, să ne luăm la trântă cu tot ce ne pune pe lista de așteptare și să intrăm pe primele locuri, la examenul vieții noastre. Doar așa putem fi fericiți! Dar oare nu-i și fericirea o răbdare?

Foto – Ana Maria Halalai

Categorii:
Dosar

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *