Cum trec peste perioada de izolare personalitățile care ne inspiră, cum reușesc să fie, mai departe, puternici, cei de la care ne luăm și-n vremuri “de pace” porția de curaj și de frumusețe? Am întrebat-o pe Marina Constantinescu, cronicar teatral, jurnalistă, realizatoare de televiziune, om de cultură, mamă, cum arată viețile lor în izolare.
Fotografii de Paul Buciuta
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ai petrecut 14 zile în izolare supravegheată, după ce s-a întors acasă fiul tău, Luca… Cum au trecut cele 14 zile?
Marina Constantinescu: Nu m-am gândit nici o secundă să-i închiriez lui Luca un alt loc unde să stea în autoizolare. Mi-am asumat fără ezitare să intru şi eu în izolare la domiciliu şi să respectăm toate regulile. Am învăţat foarte repede să fac comandă pentru produse la magazinele cu livrări acasă. Să caut ţărani care distribuie verzituri, să mă asigur că şi ei au măşti, mănuşi. Mă trezeam devreme, comandam, primeam în câteva ore, se lăsa punga la poartă, apoi deschideam şi o luam. Şi mă apucam de gătit.
Pentru mine a fost decisiv ca hotărârea venirii acasă a lui Luca din Glasgow să fie a lui. La 21 de ani nu-ţi pot spune părinţii ce să faci. Iar în cazul acesta, nici măcar sfaturi nu aveam cum să-i dau. Cum să răspund la întrebarea „dacă vin în România şi nu mă mai pot întoarce la studii?”. Noi intraserăm în starea de urgenţă, iar în Marea Britanie nu era urmă de restricţie. A fost un decalaj de timp care m-a marcat. Nici măcar nu avea sens să-l rog să aibă grijă de el atâta vreme cât Conservatorul avea în plină desfăşurare ore, cursuri, un Festival de pian, studiau unii după ceilalţi, cântau pe acelaşi pian, totul era deschis, magazine, baruri, cluburi, teatre, săli de concert.
Îmi dau seama că aceşti tineri sunt mult mai marcaţi de tot ce se întâmplă decât pare. Fiecare a plecat acasă luând de prin camerele de cămin sau unde stau cu chirie ce s-a putut lua foarte rapid. Au plecat ca la război. Într-un ocean de necunoscute cu privire la prezent, la clipă, la ce va fi cu şcoala, cu drumul lor. S-au despărţit brutal. Cei mai mulţi dintre ei sunt plecaţi de acasă de pe la 14, 15, 16 ani. Au făcut colegii, şcoli de muzică în alte ţări decât unde locuiesc. S-au străduit din răsputeri să se adapteze, să supravieţuiască. În altă lume, în altă cultură, fără familie şi prietenii de aici. Foarte dur. Foarte complicat. S-au creat alte legături. Puternice. Şi, brusc, s-au despărţit! Nimeni nu ştie ce va fi. Prietenii lui foarte buni, unii dintre ei, sunt mai mari cu un an, sunt în anul patru. Teoretic, când Luca se va întoarce la şcoală, poate în septembrie, nu ştim, prietenii lui nu vor mai fi. Fiindcă au terminat Conservatorul. Fără concertele cu orchestră, fără sărbătoare, fără bal, fără nimic. Nu s-au consumat etapele fireşti până în iunie, iulie. S-a încheiat totul în martie. Este evident un punct şi de la capăt. Vom vedea.
Deci, primele două săptămâni au fost doar de tatonări. De informare. De paşi mici, foarte mici. Luca vorbea tot timpul cu prietenii lui, unul a avut Covid 19, am fost îngrijoraţi, speriaţi pentru ei toţi, fuseseră în contact până cu două zile înainte, am încercat să-l susţinem şi pe cel bolnav. Fiecare zi care venea cu bine şi trecea la fel ne făcea să mergem cu speranţă mai departe. Şi am încercat să nu ne călcăm pe nervi prea tare reciproc. Am pus masa frumos în living, cu sfeşnic, cu farfuriile de la bunica, cu tacâmuri frumoase, ca de sărbătoare. Aşa mâncăm. A devenit un ritual superb. În fiecare zi la prânz, tragem câte o carte din pachetul de „cărţi” primit de la tine. Câte un exerciţiu de fericire pe zi. 33 de exerciţii. Le-am terminat. O luăm de la capăt.
Am învăţat să locuim din nou împreună. De data aceasta, acasă este un bărbat, un tânăr de 21 de ani. Nu mai este băiatul lipit de mine. Hmmm… nu este simplu. M-am apucat iar de gătit. N-am mai făcut asta de când a plecat Luca. De patru ani aproape. Decât de Crăciun, de Paşte sau când mai venea în vacanţa de vară. Am căutat să fac din gătit o formă de spectacol. Şi pentru mine. M-am străduit să găsesc reţete mişto, să procur ce-mi trebuie pentru ele, mai dificil dacă nu ieşi la magazin, am învăţat reţete şi trucuri cool de la Luca. În perioada de autoizolare m-am umplut de farmecul, de mirosurile lui „acasă”. Şi acasă cu Luca.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ai simțit vreo eliberare când au trecut cele 14 zile de izolare totală, supravegheată, ai răsuflat ușurată, a redevenit dintr-o dată totul mai bine?
Marina Constantinescu: De ani de zile eu nu stau acasă. De aproape treizeci de ani umblu ca să văd spectacole. Ca să scriu despre ele, ca să le selecţionez pentru un festival, pentru altul, pentru Festivalul Naţional de Teatru. Aproape în fiecare seară eram într-o sală de spectacol. Şi ani la rând, cu Luca după mine. În primele două săptămâni de când s-a întors, în cele 14 zile de autoizolare, mi-a fost frică de suferinţă. Nu de moarte. Mi-a fost şi îmi este frică pentru prietenii mei, cei mai mulţi dintre ei fiind doctori. Îmi începeam ziua scriindu-le câte un mesaj. Am înţeles destul de repede că lucrurile sunt de durată. Mare. Atunci, mi-am returat motoarele interioare. De atunci, funcţionez DOAR în paşi mici. În paşii „banali”, avînd grijă de mica noastră gospodărie. Nopţile sunt mai delicate. Dar asta ştiu de mult…
Nu ies mai deloc. Nici după cele două săptămâni în care n-am avut voie. Nu simt o eliberare. Mai degrabă o presiune. Pe care o ţin la poartă. Despre care nu vreau să vorbesc şi cu care nu doresc să intru în conversaţie. Nu mă uit la televizor. Poate tot din acest motiv. După Paşte am reluat plimbările prin cartierul meu de poveste. Am pierdut, însă, timpul magnoliilor, al liliacului. Parcă am simţit miros de liliac serile trecute, m-am dus pe la nişte case să văd glicina. Important este că suntem sănătoşi.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Dar în ceea ce privește hrana de frumusețe pe care o primim online… Cât de mult ne pot ajuta arta, cultura, frumusețea – în perioada asta? Pot să reprezinte un refugiu autentic în care să ne salvăm?
Marina Constantinescu: Nu ştiu. Cine are această nevoie, acest exerciţiu, continuă să-şi alimenteze mintea, sufletul. Şi caută variantele profesioniste. Acele înregistrări profesioniste. Oriunde în lume, există. La noi, au fost văzute sau revăzute nişte spectacole în varianta mai mult, să spun, sentimentală. Filmările nu sunt profesioniste. Bucuria a fost, poate, mai degrabă a celor pentru care anumite montări au însemnat ceva. Cred că arta nu este un refugiu. Nici măcar în vreme de pandemie. Arta face parte sau determină un mod de a trăi.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Deci crezi că sunt de folos transmisiile online ale teatrelor, operelor, artiștilor pe cont propriu care, fiecare, atât cât poate, încearcă să dăruiască ceva?
Marina Constantinescu: Cele realizate special pentru a fi arhivate, cele care au fost deja transmise în direct la momentul premierei, la cinematografe, în live streaming, da. Pentru că sunt impecabile! Calitatea actului artistic, estetica, performanţa actoricească, vocile, sunetul, luminile, nu se pierde nimic. Nu este defavorizat nimic. Nu este ciobit, nu este făcut niciun compromis. Rămâne o mare întrebare de ce mai nimeni din România, nici o instituţie de spectacol, de orice fel de spectacol, nu are înregistrări profesioniste. În secolul 21.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Revenind la “acasă” și la lumea dinăuntru… Ce faci atunci când simți că nu mai poți, că te copleșesc neliniștile, teama, îngrijorarea față de ce este și ce va fi? Cum reușești să te remontezi?
Marina Constantinescu: Nu mă gîndesc. Pur şi simplu. Îmi alung spaimele. Nu-mi încurajez lamentaţia. Cum s-au descurcat şi alţii după război, după ieşirea din puşcăriile comuniste, din lagăre, sper să reuşesc şi eu să mă descurc. Să găsesc calea să-mi folosesc mintea şi tot ce ştiu. Toată experienţa pe care o am. Nopţile este mai complicat. Subconştientul scoate colţii. Citesc. Mă mai plimb prin casă. Deschid geamul să ascult liniştea ireală. Văd cerul. Natura îşi vede de viaţa ei. Misterul vieţii poate fi urmărit şi aşa. Sau foarte des aşa. Ca şi creşterea unui om.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cum te-ai pregătit pentru Paște, într-un an straniu ca acesta și cum a fost sărbătoarea, de data asta?
Marina Constantinescu: Eu cred în Miracol! Deci, nu-mi pierd speranţa. Trăiesc în taina din sufletul meu, îmi cercetez greşelile, păcatele, i le încredinţez lui Dumnezeu, ascult slujbe, uneori. Am vopsit câteva ouă roşii, am gătit puţin din fiecare. Nu a fost niciun zor. Poţi să arunci o privire şi pe textul Bibliei sau al Psaltirei, poţi să ceri să ţi se dea puterea rugăciunii dacă ai uitat-o. Nu îmi este rău în liniştea asta. Îmi pot auzi gândurile. Rugăciunea lui Iisus din grădina Gheţimanii… Hristos a înviat!
#ExercitiiDeCuraj
