La splendida Gală a Premiilor UNITER desfășurată pe 21 septembrie 2020 la Craiova, la Teatrul de Vară din Parcul „Nicolae Romanescu”, Compania de Teatru Giuvlipen a primit din partea British Council premiul special pentru activitatea de promovare şi susţinere a incluziunii sociale şi încurajarea implicării civice.
Pe scenă a urcat actrița Mihaela Drăgan, fondatoare, alături de Zita Moldovan, a companiei de teatru care și-a înființat propria viziune curajoasă și demnă și propriul nume, așezând în limba romani cuvântul Giuvlipen: Substantivului “giuvli” -femeie, i-a fost adăugat sufixul –pen, formându-se astfel cuvântul “feminism” într-o limbă în care era, parcă, mai multă nevoie de el ca oriunde. Și un nume de companie independentă de teatru despre care vom mai auzi. Chiar după gală, am stat de vorbă cu Mihaela Drăgan – prezentă la Craiova însoțită de două dintre talentatele sale colege, Zita Moldovan și Nicoleta Ghiță.
Fotografii de Paul Buciuta
Marea Dragoste – revistatango.ro: Erați pregătite pentru acest moment, v-ați bucurat de însemnătatea lui?
Mihaela Drăgan: Ne-am pregătit. Era important să venim aici și să ținem un discurs ca un statement, în sensul acesta a fost și pentru noi important să venim aici și să spunem, și pe scenă, niște adevăruri care contează: este prima dată când niște actrițe rome sunt premiate și un teatru rom e premiat, iar acesta este un moment istoric, un premiu care intră în istoria premiilor UNITER.
Altfel, dincolo de această abordare, noi nu ne-am preocupat niciodată să luăm un premiu UNITER, n-am dorit această validare din partea lor, dar mi se pare important că am fost acolo. Și mi se pare important că au fost și alte voci care au spus lucruri aproape istorice, faptul că un regizor homosexual a venit și a spus asta pe scenă mi s-a părut extrem de important sau faptul că același regizor a semnalat faptul că în teatrul românesc femeile regizoare nu sunt premiate mai niciodată… Sunt momente importante și ne bucurăm că am fost acolo.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Premiul vine, de fapt, de la British Council…
Mihaela Drăgan: British Council este unul dintre susținătorii noștri permanenți, nu este prima data când ne-a susținut. Și, desigur, nu putem să nu ne gândim că la noi, în istoria Giuvlipen, de cinci ani de când am înființat teatrul, recunoașterea ne vine tot timpul mai întâi din afara țării, și abia apoi din interior. Începem să chestionăm de ce se întâmplă lucrul ăsta așa…
Marea Dragoste – revistatango.ro: Totuși, ați mai luat premii…
Mihaela Drăgan: Da, e adevărat, de exemplu am luat premiu de la AFCN, de la Ministerul Culturii, și de la Centrul Rom, care este subvenționat de guvern, însă niciodată un artist rom – sau cel puțin un artist rom care să spună că este rom și să fie asumat- nu a mai primit un premiu UNITER.
Marea Dragoste – revistatango.ro: De ce nu ați putut urca toate trei pe scenă?
Mihaela Drăgan: Din cauza pandemiei. Noi asta ne doream de la început, chiar am insistat să urcăm toate trei – mai ales că, oricum, n-am putut veni la Craiova decât trei din colectivul nostru care e mai mare. Dar, din cauza pandemiei, nu s-a permis să urce pe scenă decât o singură persoană.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Apoi ați primit multe felicitări, am văzut că se opreau oamenii, vă felicitau, cum v-ați simțit?
Mihaela Drăgan: Ne-am simțit bine. Am apreciat felicitările și cele primite chiar atunci, și cele primite online. Am simțit că avem o voce și, de fapt, aceasta a fost marea realizare a noastră, pentru că, așa cum am spus, nu am căutat niciodată validarea UNITER-ului sau a teatrului românesc mainstream, care are problemele lui, așa cum s-a văzut și aseară. Însă la această gală au fost momente importante. Suntem în 2020. Cred că este momentul acum să vorbim despre teatrul rom, despre teatrul feminist, despre teatrul queer în România…
Marea Dragoste – revistatango.ro: Ce înseamnă pentru tine premiul, Zita Moldovan?
Zita Moldovan: Este un premiu destul de important pentru noi, pentru că am ocupat, în sfârșit, spațiul acesta care poate că nu conta neapărat pentru noi, ca trupă de teatru, dar e important în economia teatrului românesc, este o recunoaștere. Însă să nu uităm că acest premiu nu vine de la o instituție de cultură românească, ci vine din partea British Council, și iată, încă o dată ni se demonstrează că avem recunoașterea internațională, pe care noi am câștigat-o încă de la înființare.
Noi am fost denumite de Agenția Reuters un teatru care este „avangarda revoluției rome”.
Una peste alta, a fost un moment pentru noi de a celebra comunitatea romă, a fost un moment important, a fost un moment istoric, așa cum a zis și Mihaela. Suntem prima trupă de teatru feministă romă care a luat acest premiu la UNITER și sper să fim deschizătoare de drumuri și, la anul, și peste doi ani și peste zece ani, să mai auzim de asemenea premii.
Prin el, celebrăm comunitatea noastră romă, și ne bucurăm că ei sunt pentru noi, în fiecare zi, o inspirație.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Ce veți face acum?
Zita Moldovan: Ne apucăm din nou de treabă! Cu fiecare premiu câștigat punem încă o cărămidă la scopul nostru cel mai înalt, înființarea teatrului rom în România.
Noi milităm de mult pentru lucrul acesta și sperăm că acest premiu câștigat ne ajută să mai facem un pas către această instituție de cultură romă care ar fi trebuit înființată încă de acum zece ani, de când a apărut primul spectacol rom în România.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Care a fost primul spectacol rom în România?
Zita Moldovan: Primul spectacol a fost o traducere a lui Caragiale, O noapte furtunoasă, care s-a jucat în limba romani în aproape toate teatrele naționale din țară. Asta s-a întâmplat acum 11 ani. De atunci au tot apărut spectacole de teatru rom, însă, din păcate, vizibilitatea actorilor romi este foarte redusă. Sunt foarte vizibili doar când apar în roluri stereotipice. Atunci avem mare vizibilitate! Când nu mai sunt roluri stereotipice, atunci nu mai suntem atât de vizibili, și știm cu toții de ce: societatea românească încă e profund rasistă.
Din păcate, așa este… Nicoleta?
Nicoleta Ghiță: Pentru mine, premiul ăsta contează în primul rând ca o validare. O confirmare a faptului că ceea ce fac fetele și ceea ce facem noi este un lucru bun. Eu am fost foarte emoționată, am călcat pentru prima dată pe covorul roșu. Dar când a urcat Mihaela pe scenă, m-am uitat în public, pentru că voiam să văd reacțiile oamenilor, și am văzut câțiva care păreau interesați de ce zice Mihaela, dar erau și mulți care își dădeau coate și cumva se simțeau înțepați, mie așa mi-a lăsat impresia.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Eu am aplaudat frenetic și mai erau oameni în jurul meu care făceau același lucru. E un curaj să faceți ce faceți voi. Care e povestea, Mihaela, așa ai fost de mică, curajoasă, dornică să schimbi lumea?
Mihaela Drăgan: Cred că de mică am fost încăpățânată, asta știu sigur. Dar, cred că am fost înconjurată de oameni și de contexte în care am putut să-mi dezvolt gândirea critică și, datorită acestora, să nu rămân o artistă care nu vorbește niciodată despre identitatea ei sau căreia îi e rușine de identitatea ei. Dimpotrivă, eu simt că sunt foarte mândră de identitatea mea și nu am de ce s-o ascund. Vreau să vorbesc despre ea, cred că trăim într-o societate în care trebuie să vorbim despre cine suntem noi.
Sunt foarte mândră de identitatea mea și nu am de ce s-o ascund. Vreau să vorbesc despre ea, cred că trăim într-o societate în care trebuie să vorbim despre cine suntem noi.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Ai copilărit la țară… Ai frați?
Mihaela Drăgan: Părinții mei munceau la oraș, tocmai de aceea eu și cele două surori am crescut cu bunicii de la țară. Bunicii mei erau dintr-o familie de lăutari, cântau, erau muzicieni, și probabil că de aici mi-a venit dorința asta de a mă exprima prin artă. Îl vedeam pe bunicul meu care performa și, în mintea mea de copil, mie mi se părea că era altcineva, mă fascina de fiecare dată persoana lui diferită, rolul lui complet schimbat atunci când cânta. De aceea, eu am avut povestea aceea clișeu, în care mi-am dorit să fiu actriță de mică, chiar nu am avut alt vis. De asta spun că sunt încăpățânată, că nu m-am lăsat până nu mi l-am împlinit.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Ce școli ai făcut?
Mihaela Drăgan: După copilărie, am venit la Constanța, la un liceu de limbi străine, după liceu, la București, unde am făcut tot felul de facultăți până am intrat la Teatru. Și am absolvit la clasa doamnei Sanda Manu. După aceea am început să lucrez în Berlin.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Și în ce spectacole importante ai început să joci?
Mihaela Drăgan: După ce am terminat facultatea am făcut un one woman show, Del Duma/ Vorbește-le despre mine, practic, a fost momentul în care eu am vorbit despre identitatea mea romă. Dar mi-am imaginat că va fi un singur astfel de moment, după care mă voi întoarce la teatrul clasic, la Shakespeare, la Cehov… Numai că, după ce am făcut one woman show-ul ăsta și am descoperit teatrul contemporan, mi-am dorit să fac mereu asta. M-am regăsit aici, am continuat să scriu propriile mele piese de teatru și să rămân în zona aceasta… Pentru că descoperisem teatrul contemporan, experimental, foarte performativ, în care mă regăseam, îmi doream să fac teatru post-dramatic, prin care se poate spune ceva semnificativ despre societatea în care trăim.
(Asta nu înseamnă că n-aș juca niciodată într-un Cehov, aș juca, dar într-unul reinterpretat. Și nu cred că m-ar mai interesa să mă angajez într-un teatru de stat și să lucrez și roluri care nu mi-ar aduce bucurie.) Iar la un an, cred, după acest moment, am înființat Giuvlipen, împreună cu Zita.
Marea Dragoste – revistatango.ro: O companie independentă…
Mihaela Drăgan: În care avem libertate. Eu mă simt foarte bine ca independentă deocamdată, călătoresc foarte mult, am fost în multe rezidențe, am lucrat mult în afară. Nu mă văd stabilită pe o direcție anume, mai ales pentru că-mi place și să scriu, nu-mi place doar să joc…
Marea Dragoste – revistatango.ro: Ce reacții bune ai avut și ce reacții de respingere?
Mihaela Drăgan: Cred că am conștientizat de la început faptul că, atunci când vorbești despre identitatea ta în mod public, nu poți să ai doar reacții bune. Când ești feministă, la fel…
Marea Dragoste – revistatango.ro: De unde ai devenit feministă, ce întâlniri te-au apropiat de feminism?
Mihaela Drăgan: Cred că exact în momentul în care eu îmi pregăteam one woman show-ul meu, am întâlnit un grup de feministe rome, care mi-au schimbat un pic traseul. Pe cele din asociația feministă E-Romnja, care luptă pentru respectul, integritatea și demnitatea femeilor rome. Și stând pe lângă ele și ascultându-le nu ai cum să nu-ți dezvolți un discurs critic. Am simțit că mi s-au deschis ochii, că văd viața la un alt nivel, cu un alt filtru! De aceea, cred că e important și cu ce oameni te înconjori, și ce cultură consumi, și ce filme vezi, și ce cărți citești. Eu m-am deschis în acest cerc, alături de aceste femei care nu numai că-și făceau doctorate cu feminism, dar lucrau și în comunitate foarte mult, căci dezvoltă grupuri de inițiativă feministă în comunități rome, în sate, comunități chiar mai tradiționale. Iar metoda lor chiar funcționează, îmi place mult munca lor. Și cred că ele au avut o contribuție masivă în dezvoltarea conștinței mele politice.
Ai declarat undeva că ar trebui să existe și în tara noastră feminism rom, cum există black feminism în America. Dar probabil că mai e cale lungă, la noi nici feminismul la modul general nu e încă bine acceptat.
Mihaela Drăgan: Cred că există o comunitate feministă în București, cred că există și feminism intersecțional, feminism rom, chiar dacă mulți se miră auzind și spun “ce e asta, eu credeam că femeile la voi în comunitate sunt supuse și respectă rolurile de gen?!”…
Nu, nu este așa, sunt feministe multe și la noi în comunitate, poate unele dintre ele nici nu se intitulează feministe sau nici măcar nu cunosc cuvântul, dar ele fac muncă feministă concretă, la firul ierbii. Și atunci, da, cred că există un feminism rom. Feminismul rom, care e intersecțional, ia în calcul drepturile femeilor, tocmai ca să le protejeze de toate societățile patriarhale, fie cea din afară, fie aceea din propria lor comunitate… Ai menționat black feminism, care e o inspirație pentru noi, mai ales că avem și atâtea similarități în istorie. Un întreg context, care a început cu one women show-ul meu, a crescut și m-a adus până aici…
Marea Dragoste – revistatango.ro: Cum reușești să transformi lucrurile acestea, foarte dureroase în esență, foarte sensibile, în ceva frumos, care se termină cu aplauze, cu emoție, cu catharsis? Cum reușești fiind chiar în miezul lucrurilor și al suferinței să transformi mucegaiul în frumusețe?
Mihaela Drăgan: E dificil. Sunt spectacole sau sunt momente în procesul artistic în care ne doboară și pe noi anumite lucruri. În care simțim că nu mai avem energie, că exact toată suferința asta e too much sau în care ne apasă presiunea că trebuie să vorbim tot timpul despre suferința poporului nostru sau despre istoria noastră nerecunoscută. Eu am găsit un răspuns artistic, căci tema aceasta m-a preocupat în ultimii ani, iar această preocupare a culminat atunci când, fiind într-o rezidență în Hong Kong, chiar am trăit un moment în viața mea artistică în care am simțit că m-am săturat să vorbesc despre toată această suferință în teatrul meu – deși, de multe ori, noi redăm subiectele dramatice prin comedie. Și răspunsul a venit la nivel artistic, pentru că am înțeles că îmi doresc foarte mult să dezvolt o nouă practică artistică ce se numește roma futurism, viitorismul rom care se inspiră din afro futurism și vorbește despre viitorul romilor și despre legătura romilor cu tehnologia și cu știința.
Acesta a fost răspunsul meu personal și profesional la toată apăsarea asta pe care am simțit-o, și tu bine ai intuit-o. De obicei, oamenii se gândesc că totul este roz și că pe noi, artiștii, nu ne ating temele despre care vorbim în spectacolele noastre, că nu le luăm personal. Dar, de fapt, nu e deloc ușor de gestionat. Însă, cumva, cred că acum am găsit un răspuns artistic, mai ales că scriu foarte mult ficțional, pe science fiction, și pentru mine acesta este, acum, un răspuns. Aceasta a fost și prima mea colaborare cu British Council, m-au sprijinit să merg la o rezidență în Londra, anul trecut, la Royal Court Theater, unde am scris acest text ficțional.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Cum este viața ta personală, ești fericită?
Mihaela Drăgan: Sunt într-un moment al vieții mele în care mă simt fericită. Sunt recunoscătoare pentru persoanele din jurul meu, pentru relația mea romantică, pentru relația cu prietenii mei, cu comunitatea mea romă, cu comunitatea mea queer, cu comunitatea mea de feministe. Mă simt într-un spațiu safe, poate că uneori e o bulă, dar sunt prietenii mei și sunt foarte mândră de ei, că am această comunitate de sprijin, în care sunt ferită de prejudecăți și ferită de teama de a auzi vreo expresie jignitoare la adresa identității mele rome sau de femeie. În plus, am o relație bună cu familia mea, călătoresc mult și-mi place asta, am fost în multe locuri în afara Europei unde am avut privilegiul de a-mi face arta și am învățat multe. Cred că în acest moment al vieții mele mă simt împăcată. Nu știu ce o să fie de acum încolo…
Marea Dragoste – revistatango.ro: Și tocmai ați luat și un mare premiu, deci și acesta e un moment important.
Mihaela Drăgan: Da, așa este, în cele din urmă, este un reper pentru toate fetele rome care vreodată își vor dori să devină actrițe. Ele pot acum să vadă că există acest exemplu și să înțeleagă că se poate să-și urmeze un astfel de vis. Iar asta e ceva important.
