Aurora Liiceanu – Copiii, armele manipularii de dupa divort

Parintii se dusmaneau ingrozitor si nici vorba sa coopereze civilizat. Nu vorbeau urat, dar si eu observasem in timp ce eram in sala ce priviri ucigatoare isi aruncau. Persoana care povestea cum decursese acel divort, in care intelesesem ca problema principala era custodia copilului, un baiat de vreo 11 ani, spunea ca acel baiat era foarte atasat mamei, ca parea ca nu intelege prea bine situatia parintilor lui. El vorbise cu mama lui despre divort si o asigurase ca daca va fi intrebat cu cine vrea sa ramana el va spune „cu mama”. Parea ca si tatal il dorea, nu se stia de ce, dar cerea si el custodia copilului.

Copilul, mai spunea acea persoana care parasise sala dupa ce se terminase decizia custodiei, ca statea singur, pe o banca, iar in spatele lui stateau parintii si ceva rude. La un moment dat cand tatal spunea ceva juriului, discret si unduios, un barbat s-a asezat langa copil si i-a suflat ceva la ureche, dupa care l-a lasat singur si s-a dus undeva in sala.

Cand copilul a fost intrebat cu ce parinte ar dori el sa ramana, el a raspuns fara ezitare: „cu tata”. Mama lui a inmarmurit si s-a pierdut cu firea. Decizia era gata. Copilul va ramane cu tatal lui.

Am aflat, tot pe sala, ce se intamplase, dupa decizia juriului, cand acesta daduse o mica pauza publicului. Mama iesise din starea ei, plangea spasmodic, intreband copilul de ce spusese ca vrea sa ramana cu tatal lui. Copilul, cu o inocenta nemasurata i-a raspuns: „Unchiul – deci fratele tatalui – a venit la mine si mi-a spus ca daca raman cu tata, tata imi cumpara o mitraliera mica”. Mitraliera mica era o jucarie care costa ceva, chinezeasca, facea zgomot, scotea lumini, era tot probabil o jucarie mult visata de copiii cu care se juca acel baiat. Deci, acel barbat care se asezase insidios langa baiat era fratele tatalui sau si probabil ca scena fusese gandita de tata si unchi, ca o solutie de a castiga custodia.

Nimeni nu poate nega ca un copil devine o arma a conflictelor intre parinti. Este o arma „ieftina”, pentru ca un copil poate fi manipulat, poate fi „stapanit” de parinti. Este mic, inocent, dependent nativ de parinti, usor de pacalit.

Mamele care detin custodia copilului pot profita de culpabilitatea tatalui care paraseste „cuibul” conjugal, lasand un loc gol. Accesul tatalui la copil poate fi controlat cu dibacie, intr-un registru al razbunarii, pentru ca puterea o are mama. Iar, daca tatal se simte culpabil, mama poate sa-l faca sa simta acest lucru, sa dozeze „obtinerea” copilului, apropierea de el. Se intampla ca tatal sa suplineasca absenta prin cadouri, rasfaturi, pe care copilul le pune pe seama bunatatii lui si nicidecum pe seama culpabilitatii.

Desigur, prezenta parintelui non-custodial este reglementata de lege. Dar, pentru ca tensiunea si conflictele intre parinti sunt mari si puternice – ne-o arata viata – aceasta prezenta este mult inegala. Cred ca legiuitorul a luat in consideratie ca apropierea de copil este si o apropiere de mama si ca cei doi se vor certa si-si vor aduce reprosuri in continuare, ca atunci cand nu erau divortati.  S-a vorbit mult despre „tatal de duminica”, multe filme ne arata mame tip gardian, care-si asteapta copilul adus de tata, cu o figura nemultumita, scanand copilul pentru a vedea neglijenta sau incapacitatea tatalui de a fi un bun si atent parinte. Iar, daca intarzie nerespectarea orelor este un repros acid.

Unele mame n-o fac constient. Ele reactioneaza instinctiv, dar comportamentul este acelasi.

Complicatiile aduse vietii unui copil de un divort sunt mari. Logistica programului de petrecere a timpului lui este dificil de reglat. Se negociaza ore, locul, conteaza vremea, vacantele.

Dar, cunosc situatii in care mama considera ca apropierea tatalui de copil nu trebuie sa se faca conform legii. Doar suntem oameni civilizati! Motivul este simplu: copilul trebuie sa vada doar ca tatal nu mai doarme acasa. Incolo, tatal poate veni dimineata la el, dupa masa, chiar seara inainte de culcare. Copilul u trebuie sa sufere departarea. Timpul petrecut de tata cu copilul depaseste cu mult drepturile lui. Dar, in acest caz, la un moment dat mama – poate ca inca asteptand o impacare in subconstientul ei si poate ca acest lucru face ca ea sa exprime o cumsecadenie rara – sa simta ca este neindreptatita. De ce el sa nu simta dorul de copil, de ce el sa vina cand vrea, considerand ca ea este ca si copilul lor la dispozitia lui oricand?

Lucrurile se schimba cand mama isi ia adio total de la tatal copilului ei si se intoarce la sine, isi suge constient singuratatea, implacabila separare si incepe sa se simta victima libertatii acordate lui. Libertate pe care ea nu o are. Urmarea este fireasca: prezenta lui trebuie dozata, trebuie sa tina cont si de viata ei si sa nu-i ofere lui o prea mare „paternitate”. In fond, el trebuie sa „plateasca” parasirea. Prezenta lui trebuie dramuita. Ea isi da seama ca, desi este mama, este si femeie. Ca atare, are si ea dreptul la refuzul disponibilitatii ei si a copilului date tatalui.

Aici vine insa problema: Ca femeie ea se pune alaturi de copil, ca mama femeia dispare. Copilul va trebui sa-si vada tatal mai rar. Nu este oare rau pentru copil sa-si vada tatal in mod programat? Nu trebuie ajutat copilul sa inteleaga ca tatal a lasat un loc gol in casa si nu un loc gol in patul din dormitorul parintilor?  Cred ca dificultatea celor prinsi intr-o situatie post-divort, este sa negocieze onest, si adesea dureros, intre jocul complicat al identitatilor: sunt mama, dar sunt si femeie, sunt tata, dar sunt si barbat. Mai ales la femei, se intampla ca mama sa inabuse femeia, din comoditate, din ideea de a arata cat de bune mame sunt ele, din a-l face pe copil sa se simta toata viata recunoscator si loial ei ca „si-a sacrificat viata” pentru el si “i-a facut copii”…