Mă pregăteam să scriu un reportaj despre găsirea eficientă a sufletului pereche. Eram gata să fac un material amplu și despre tehnica miraculoasă a vindecării emoționale. Dar mi-a fost dată pedeapsa, încercarea de a scrie despre periplul cumplit al unui pacient prin spitalele din țara noastră. Un pacient care s-a internat de urgență în Spitalul Județean Ploiești. Care a așteptat ore și ore pentru a fi băgat în seamă și care, după orele de așteptare, a fost preluat într-un tăvălug medical al groazei, al nepriceperii, al răutății și al greșelilor, toate așezate la adăpostul strâmb, dărăpănat și mincinos al jurământului lui Hipocrate.
Petre Ionescu avea 73 de ani și era încă tânăr, sănătos, în putere. Nu bea și nu fuma. Era sufletul unei familii mari și frumoase, cu două fiice, trei nepoți, o soție alături de care în noiembrie anul acesta urma să aniverseze 50 de ani de căsătorie.
Poate fiindcă muncise prea mult și toamna asta, ca-n toate toamnele vieții lui de inginer agronom, apoi viticultor – să culeagă via, să facă vinul, să pregătească grădina pentru toamnă, ca să aibă nepoții unde să vină să se joace cu drag – sau poate fără niciun motiv, pe 27 septembrie a început să aibă dureri abdominale din ce în ce mai mari. A vizitat mai întâi medicul de familie, care i-a pus diagnosticul de colică biliară și i-a dat o listă lungă cu medicamente. Dar pentru că acestea nu și-au făcut efectul, luni – după un weekend așezat sub semnul suferinței – a mers la Urgențe, la Spitalul Județean din Ploiești, însoțit de fiica lui mai mare, Oana Popa, și de soțul acesteia. Sperau că acolo se vor găsi și rezolvarea și alinarea.
Pacientul suferind a așteptat câteva ore, fără să fie băgat în seamă, dar apoi, într-un final, după ce Oana a rugat, a cerut, a plâns, a insistat, pacientului i s-a făcut o ecografie abdominală și o radiografie pulmonară, iar fiica a fost trimisă să cumpere medicamente, branule, perfuzoare. Printre medicamente, Nospa și Ketonal (despre care familia avea să afle că nu se administrează fără protecție gastrică, pentru că poate genera hemoragii)… Abia a doua zi, medicul chirurg Mihalache Ioan Daniel a comunicat familiei diagnosticul: colică biliară, fără calculi vizibili la ecograf.
Pe 2 octombrie, la două zile de la internare, noaptea, în jurul orei 3, Petre Ionescu a fost găsit de către un alt pacient, zăcând inconștient pe podeaua toaletei, într-o baltă de sânge. Avea tensiunea 8. Nu se știe cât timp a petrecut acolo. Probabil ore și ore, pentru că nimeni nu poate spune exact când s-a ridicat din pat – bolnavii sunt mai mult nesupravegheați decât vegheați și doar ceilalți pacienți și însoțitorii lor își mai amintesc câte ceva – iar deja personalul de pe secție începe să nu mai vrea să dea relații familiei impacientate.
În aceeași zi, 2 octombrie, medicul chirurg Carmen Ionică, întâlnită și implorată să verifice ce se întâmplă, cere o endoscopie și constată existența unor ulcere gastrice active. Nu pune nimeni problema hemostazei endoscopice, nu se discută despre asta. În jurul orei 11, pacientul este operat de către doctorul Mihalache și de aici încolo familiei i se spune – atunci când i se spune ceva, pentru că e cumplit de greu să obții informații – că totul este bine, că s-a intervenit la timp, ce noroc, ce grozav, să stea toată lumea liniștită și să vină a doua zi după amiază, la vizită…
Doar pacientul și familia lui disperată nu reușesc să stea liniștiți. Pentru că bolnavul, aflat la terapie intensivă, se simte rău. Din ce în ce mai rău…
Medicul, un fel de Dumnezeu
Mergi la spital cu capul plecat și îl rogi pe Domnul Doctor să-ți facă bine părinții, copiii sau frații. Îi vorbești frumos, cu respect, cu umilință. Doar el e medicul! Un fel de Dumnezeu căruia îi încredințezi tot ce ai mai scump pe lume… Din când în când îi îndeși mâna în buzunar și lași câteva milioane, dar o faci tot umil, cerându-i voie să îți îngăduie ofranda. Și stai și aștepți la capăt de culoar, ore și zile în șir, cerșind bunăvoința câte unei asistente care să-ți spună ce se mai întâmplă, acceptând să te bruftuluiască, sperând că nu-l va ocărî la fel de tare și pe bolnavul tău iubit, care zace într-un pat mizer și ar avea atâta nevoie de o vorbă bună…
Dar metoda asta nu funcționează în țara noastră! La noi trebuie să ai o pilă, să fii al cuiva, să spui: știi cine sunt eu și ce o să pățești dacă nu îți faci datoria?!! Numai așa mai ai o șansă să-i salvezi pe cei pe care îi iubești din ghearele nepăsării, ale incompetenței, ale răutății celor care și-au ales o meserie nu pentru că își doresc din tot sufletul să ajute oamenii, ci pentru că e un job care îți aduce putere, influență și bani. (Sigur, o să-mi spuneți că mai sunt doar câteva mici excepții care încă nu au plecat din țară).
Abia în data de 7 octombrie, când am aflat că tata – pentru că Petre Ionescu este tatăl meu! – se simte tot mai rău și că, pentru că delirează de febră, a fost legat de pat, fără să ni se ceară voie și fără ca măcar să ni se spună că s-a trecut la o asemenea măsură, am lăsat deoparte orice jenă, orice rușine, orice speranță că totul poate fi bine fără să intervii și să faci presiuni. Atunci m-am apucat să dau telefoane în stânga și-n dreapta și să cer ajutorul. Am luat la rând oamenii politici și am ajuns până la cel pe care îl considerăm cu toții salvatorul medicinei din țara noastră. Pe Raed Arafat l-am implorat să mă ajute să-l ajut pe tata. „Nu pot aștepta să mă duc abia a doua zi după amiază la vizită, așa cum mi se spune, trebuie să facem ceva!”, i-am spus și i-am scris în sms-uri.
Raed Arafat este cel care l-a anunțat pe managerul Spitalului Județean Ploiești, Adrian Strâmbeanu că, a doua zi dimineață, la prima oră, eu și sora mea intrăm într-o audiență. În conversația noastră tensionată, managerul l-a chemat pe directorul medical al spitalului, și, supărat că am intervenit atât de sus, încercând să îi facem probleme, ne-a cerut socoteală legat de felul insistent în care am cerut relații despre tata, în loc să așteptăm să primim vești de la medicul chirurg Mihalache, singurul care știe cum decurg lucrurile. Oana a insistat povestind cum tata a fost găsit într-o baltă de sânge. „Știți dumneavoastră că s-a întâmplat așa? Aveți dovezi?” avea să întrebe nervos Strâmbeanu. Oana a continuat spunând că doctorul Mihalache a fost plecat în weekend și că în răgazul lui sfânt de odihnă nu a putut fi deranjat. Și ni s-a spus că medicii sunt și ei oameni și că au dreptul la weekend. Iar eu am încercat să aplanez conflictul și să aduc în discuție lucrul esențial. „Spuneți-mi că tata este bine și nimic altceva nu mai contează!”. „Nu știm, vedem acum, doar doctorul Mihalache știe”, au spus directorii în cor, de parcă îi întrebam dacă s-au copt dovlecii pe câmp, nu despre un bolnav din spitalul lor.
”Se intentiona investigatia cu computerul tomograf”
Pe 8 octombrie, pentru prima dată după operația făcută în 2 octombrie, doctorul Mihalache ne-a spus nouă, fiicelor, probabil pentru că din ziua aceea nu mai eram două proaste prea insistente, ci două cucoane venite din partea unui secretar de stat că, da, pacientul Petre Ionescu se află în stare gravă și că trebuie reintervenit chirurgical. Până atunci ne trimisese vorbă să stăm liniștiți, că operația e bine făcută. A început să îngaime ceva legat de pancreas, de febră, de vârstă. Când l-am anunțat că vrem să îl mutăm în alt spital, a încercat să ne convingă să îl lăsăm la Ploiești, să îl reopereze tot el. „Dacă îl operați, se intră în sală acum, în câteva minute?” l-am întrebat pe directorul medical al spitalului, doctorul Pușcariu. „Nu, în câteva ore”, mi-a răspuns el. Și tot câteva ore au durat și formalitățile, actele, hârtiile de externare, deși Pușcariu ne promisese că într-o jumate de oră putem pleca. Numai că toți se opun, ne urăsc, ne privesc dușmănos, ne vorbesc în doi peri. Nimeni nu dovedește milă sau compasiune pentru niște oameni aflați în suferință, în graba de a salva pe cineva iubit. Asistentele ne explică rânjind ce pacient dificil este tata, și se justifică bucuroase că l-au legat de mâini și de picioare cu niște fâșii jegoase de bandaj care i-au intrat în carne și i-au lăsat urme vinete.
Tata e îngrozit, febril, uluit. Ne roagă să îl dezlegăm și să îl ducem în alt spital, pentru că nu mai poate suporta ura, chinurile, felul în care i se vorbește. Delirează de durere, de deshidratare, de neînțeles. Cine pe lumea asta ar putea înțelege că atunci când ești bolnav și ți-e rău, în loc să fii ocrotit și alintat ești bruscat, chinuit, maltratat?
Doctorița anestezistă Greta Cotorogea îmi spune mie, în față, „Haideți, că am aflat că o țineți într-un scandal, o să vă semnez hârtiile, dar nu mă grăbiți, că oricum nu a venit salvarea!”. Apoi ne arată nouă și asistentelor că perfuzia de la picior a tatălui meu nu funcționează și că trebuie să îi pună un cateter central în zona inghinală. Încearcă să facă o anestezie, dar probabil că nu are efect, din moment ce operațiunea se dovedește a fi extrem de dureroasă. Însă tatăl meu, pacientul cel dificil care n-a fost în stare să-și îndure febra și delirul fără să zică nimic, nu țipă, doar strânge din dinți și strânge cumplit mâna soțului meu, când doctorița Cotorogea taie în carne vie ca să pună cateterul fără de care ne explică în ce pericol de moarte se află pacientul pe drum.
După mai bine de două ore jumate de așteptare – când fiecare minut era, poate, o șansă la viață- hârtiile sunt, în sfârșit, gata. Plecăm către Spitalul Militar Central, nu înainte de a-i promite tatălui meu că ne vom întoace să înțelegem ce s-a întâmplat acolo.
Pe biletul de externare de la Ploiești, scrie că, la opt zile de la intrarea în spital, acum, în ziua externării, „se intenționa investigație cu computerul tomograf”. La București, primul lucru care se face când ajungem este investigația cu computerul tomograf. Și schimbarea cateterului montat pe viu, cu ură și durere, de doctorița Cotorogea. Pentru ca nu functionează, l-au chinuit în zadar și l-au pus prost!!!
În Spitalul Militar Central tata a fost băgat în operație imediat după tomografia care a relevat situația dezastruoasă. Pe masa de operație, realitatea s-a dovedit încă și mai cruntă pentru medicul chirurg Nicoleta Băjenaru, care l-a reoperat de urgență. Bontul duodenal e fistulat, într-o peritonită atât de veche, încât doctorița nu poate reface sutura: țesutul este deja necrozat. Curăță ce se poate curăța și pune niște drenuri. Apoi ne anunță că a făcut tot ce se putea face și că șansele, într-o atare situație, cu un sepsis atât de avansat, sunt extrem de mici.
Tata a murit a doua zi la prânz, după ce organele i-au cedat, rând pe rând.
Dacă strici, plătești. Dacă ești medic și omori, mergi mai departe
În timp ce jurnalele de știri nu mai prididesc să difuzeze știrea legată de femeia care a fost operată la piciorul sănătos, iar telespectatorii mai mult râd decât plâng, noi – cei mai apropiați „noi” din Univers, adică eu și sora mea, Oana, alături de mama – ne jelim, cu disperare, neputință și revoltă, tatăl. Așa cum i-am jelit mai demult pe părinții celui dintâi soț, care au murit în spitale, unul internat pentru Alzheimer, la Spitalul 9 din București, dar care avea, de fapt, encefalită, iar unul căruia i s-a făcut glucoză pentru a fi resuscitat, în Spitalul Județean din Slobozia, deși intrase în comă diabetică. Așa cum prietena mea Elena Lapău își jelește tot în zilele acestea mama căreia i s-a administrat Cifran, un antibiotic absolut interzis în insuficiența ei cardiacă. Așa cum sute, mii de familii își jelesc rudele intrate în spitalele groazei din România cu speranța că se vor salva, dar ajunse la morți chinuite și fără lumânări.
Așa că mie, una, nu mi-e deloc rușine să generalizez spunând că în țara noastră corupția și nepăsarea din lumea medicală au atins cote de avarie, așa cum nu pot protesta când mi se spune că jurnalismul din România e vândul și analfabet. Când procentul celor care își mai fac meseria cu dăruire scade sub 5%, rătăciții aceia se prechimbă doar în excepții care confirmă regula, în oameni care îți întăresc gândul că poate n-ar fi rău să îți iei rudele și bagajele și să te aciuezi într-o țară puțin mai civilizată, mai binecuvântată cu noroc, mai așezată sub legi care te apără și care se respectă.
În orice meserie, în orice atelier, în orice companie, dacă strici ceva, plătești. Dacă păgubești firma sau statul, nu doar că ești dat afară, ci și ți se pune sechestru pe bunuri. Dacă spargi un bec sau dacă strici o carte, trebuie să le plătești. Numai în spitale, dacă omori un om, când ai fi putut atât de ușor (sau poate mai greu, dar ar fi meritat strădania!) să îl faci bine, nu pățești nimic. Dimpotrivă, mergi mai departe cu mândrie prin lume, și, eventual, colegiul medicilor face în așa fel, încât să arate că pacientul a fost vinovat că nu și-a îngrijit bine imunitatea. Cel mult, doctorul criminal primește o mustrare…
Mortul de la groapă nu se mai întoarce, ni se spune tuturor celor care, îndoliați, cerem dreptate și răspunsuri. Suntem sfătuiți de psihologi și de dreptcredincioși să iertăm și să ne găsim liniștea. Dar e drept așa, să lăsăm în grija Judecății de apoi, aplicarea unor legi și funcționarea unor instituții pentru care ne spetim toată viața, cotizând cu taxe, lacrimi și impozite? Nu! Nu e drept! Și atunci…
Rugați-vă, voi, cei care citiți, ca sufletelor celor adormiți în spitalele țării să-și găsească liniștea! Și mai rugați-vă pentru ca sufletele noastre, ale celor care încă trăim, să nu ne liniștim până nu se face dreptate. Altfel e ca și cum am accepta senin că vom muri și noi, rând pe rând, la tot mai adânci tinerețe învinse de malpraxisuri, iar copiilor noștri rămași în urmă, răpuși de durere, li se va spune să ierte și să uite, uitându-i, astfel, și pe părinții noștri, și pe noi…
Raman consternata citind articolul, fiindca intamplarea este aproape identica cu cea patita de matusa mea, decedata sambata aceasta in SJP de infectie nosocomiala dovedita. Cati morti mai cere tribut acest sistem medical, el insusi bolnav in agonie? Sunt revoltata, dar am in acelasi timp impresia ca in Romania a-ti exprima indignarea este ca si cum te-ai lupta cu morile de vant. SJP, oglinda fidela a unui sistem muribund…
Va transmit condoleante – stiu ca suna a vorbe goale, dar din pacate durerea si revolta nu se pot imparti cu nimeni, le ducem singuri…
Da, si mie mi-au spus multi oameni, imediat dupa ce am trecut prin asta, sa nu ma revolt, sa nu ma lupt, sa-mi conserv energia pentru vindecare, mai bine, fiindca lupta nu va duce la nimic. Si nu a dus. M-am judecat patru ani cu statul, am repovestit de zeci de ori si mi-am retrait tragedia in fata unor comisii care ma priveau in ochi ca si cum m-ar fi inteles – caci povestea e clara si neinterpretabila, de fapt, oricine o poate intelege -, pentru ca, in final, sa-mi dea o decizie din care reiese ca nimeni din sistemul medical n-a fost vinovat, ba, mai mult, in decizia aceea, definitiva si irevocabila, scrie ca dorinta noastra de a-l muta pe tata din spital (cand deja nu mai stiam ce sa facem de disperare!) a influentat negativ mersul lucrurilor- deci am acum si o hartie, irevocabila, in care scrie, intr-un fel, ca eu l-am ucis pe tata. Multumesc, tara mea iubita, multumesc!
Spitalul Judetean din Ploiesti, da, aveti dreptate, e oglinda un sistem muribund care vrea sa ia in moartea lui fioroasa pe cat mai multi dintre noi.
Este crunt, Alice!As vrea sa stiu daca au fost trasi la raspundere doctorii astia? Pe tata l-am pierdut in 2014, la Fundeni. Doctorul Ditoiu ne-a luat spaga, chiar fara jena se apropia cu buzunarul de cumnatul meu ca sa-i puna banii. Stateam ca niste milogi la usa lui, fara sa reusim sa schimbam 2 vorbe.La nici o saptamana ne-a anuntat ca pleaca in concediu.Tata era aproape in coma, tinut in salon.Nimanui nu-i pasa, Ditoiu era in weekend.Nu mai spun de asistente si infirmiere, de rautatea si sila cu care tratau pacientii, de conditii mizere, de spagi ca sa-i schimbe pampersul.Nu pot intelege cum se mai poate accepta toata mizeria asta, toata batjocura in toate spitalele de stat.Sunt cateva exceptii, putine, prea putine.
Nu, Gina, nu au fost trasi la raspundere… Dosarul este inca in lucru, desi au trecut patru ani. Chiar ieri am mai dat o declaratie in fata Colegiului Medicilor. Probabil ca asteapta sa murim si noi si sa se inchida dosarul de la sine.
Pentru Raquel Mihalache si pentru Lavinia Mihalache:
Unde erau supraveghetorii si asistentele de la terapie intensiva? Unde erau acei medicii profesionisti sa ii administreze medicatia aferenta (chiar si in cazul acelui sevraj din cauza lipsei de alchool)? Probabil ca se "frecau" impreuna prin camerele de odihna (ca sa fiu vulgar). …sau poate ca lipseau cu desavarsire din cauza lipsei de personal.
Nici bolnavii si nici mortii nu o sa aduca medici competenti inapoi in Romania si cu atat mai mult nu o sa va imbunatateasca VOUA conditiile la locul de munca. VOI toti, care lucrati in sistemul medical, SUNTETI responsabili pentru TOT ce se intampla cu sistemul medical romanesc, de la femeia de serviciu pana la managerul spitalului si ministru sanatatii! VOI va lasati batjocoriti de sistem, va plangeti ca nu aveti sali de operatii decente (ca sa nu folosesc "moderne"), saloane si cabinete medicale civilizate, conditii civilizate de munca, ca mai apoi sa va revarsati furia pe "vitele" care vin la "muls".
Cu exceptia unui procent mic din personalul medical (ca sa nu ma refer numai la medici sau asistente) care se incapataneaza sa isi faca meseria, restul sunteti niste nulitati morale si meritati aceeasi pedeapsa : MOARTEA.
Citeste atent comentariile la acest articol si poate te trezesti la realitate, alege o solutie: da-ti demisia din sistemul medical si cauta o meserie care sa iti dea satisfactie fara sa faci rau semenilor tai sau LUPTA sa schimbi sistemul medical si sa fie la aceleasi standarde cu cele din alte tari dinspre vest.
Ma opresc aici si nu imi ramane decat sa ii copatimesc pe cei care au de suferit de pe urma incompetentei si lipsurilor din sistemul medical romanesc si sa imi gasesc linistea printre straini (cu gandul ca acei incompetenti care mi-au nenorocit copilul pe viata, inca de la primele minute de dupa nastere, vor fi pedepsiti de o forta divina).
prima data vreau sa iti spun ca imi pare rau pentru cele intamplate. ca fost student la medicina pot spune cu mana pe inima ca sistemul medical si mai ales tinerii medici care ies acum de pe bancile facultatii sunt 60 la suta compromisi. Am incercat si eu sa ajung medic, dar nu pentru bani si faima ci pentru ca imi place sa imi ajut semenii. Din pacate dupa primul an am ajuns la concluzia ca nu sunt indeajuns de bun si am incercat sa trisez. Am dat in stanga si dreapta spagi pe examene pe care le-am trecut cu brio, am facut"meditatii" in care ni se spuneau cumva voalat subiectele. Ceva asemanator cu intamplarea ta am avut si eu cu sotia acum 2 ani. Am fost la un spital din Bucuresti la urgenta si in 2 ore nu ne-a bagat nimeni in seama. Numai in momentul in care am inceput sa fac urat si sa urlu pe acolo ne-a bagat cineva in seama. Dar cum: pe sotie au bagat-o intr-un cabinet unde a mai stat jumatate de ora si pe mine m-au escortat afara ca deranjez.