L-am rugat pe Adrian Naidin să ne împărtășească o întâmplare pe care n-a povestit-o niciodată.
O taină de dragoste.
O întrebare de dor.
Undeva jos, foarte jos, se vedeau câteva raze ale unui soare abia devenit roșu, scăpate pe oglinda lucie a mării, unde doar mareea ar fi putut rupe sclipirea lor. Apoi mai sus, clădirile albe, ce urcau grăbite spre vârful coastei, înspre cer, înghesuind aerul dintre ele. Vârful unei flori ce străjuia masa cu paharul de whisky, atingea timid orizontul. Se auzeau destul de tare râsetele care rupeau liniștea, vorbele aproape strigate, glumele pe care nu le înțelegeam, spuse într-o limbă sonoră. Evadasem, chiar înainte de a se termina aplauzele, după un concert de-al meu, spre această încă neîncepută înserare, să-mi uit oboseala într-un pahar. Cei doi de la masa lăturalnică, tăceau de parcă ajungeau vorbele grupului vesel, astupate uneori de muzica celor trei muzicieni îmbrăcați în acele vestite poncho-uri mexicane. Odată cu primele acorduri, coasta Barcelonei arăta altfel, acceptam mai ușor relieful neștiut de mine.
Nici acum nu știu de ce m-am uitat încă o dată la gurile gălăgioase care nu conteneau să vorbească într-o cataluneză ciudată. Atunci mi-a căzut privirea în ochii ei. Erau de un albastru nefiresc. Surâsul ei aproape imperceptibil, relaxat ca marea. Nu știu dacă era căsătorită, nu părea apropiată sufletește de nimeni din grup. Părea singură, deși venise cu ei. Se uita la mine, eu la ea, dar fără să o strivesc cu privirea. Mă neliniștea zâmbetul ei, era ca o invitație să nu-i pierd farmecul.
Am invitat-o la dans. A înclinat capul aprobator. Nu aveam curajul să-i spun nimic, ea nu îndrăznea să-mi vorbească, ne țineam doar de mâini, eu de șoldul ei, ea punându-și o mână pe umărul meu. Nu am vorbit deloc, de parcă ne-ar fi fost frică să nu stricăm magia acelei întâlniri tăcute. Mulțumindu-i la sfârșit, am observat cum ar fi vrut să mă întrebe ceva. Și eu voiam, dar nu am putut. Trecuse dansul prin ea, se vedea pe chipul ei. Trecuse zâmbetul ei prin mine.
Eu am rămas cu ochii ei, ea cu zâmbetul meu. Eu cu parfumul ei pe piept și pe mâini, ea cu melodiile mele necompuse încă.
Am plecat. Dar parcă tot universul îl lăsam în urmă, pe terasa unde rămăsese ea. Ce s-ar fi întâmplat dacă am fi vorbit? Ne-am fi căsătorit, ne-am mai fi întâlnit măcar? Am fi făcut copii? Ar fi fost fericită? Contează?! Am pierdut ceva sau am regăsit ceva? Ce întâlnire stranie și frumoasă. Uite că, până la urmă, doi oameni se pot înțelege într-un fel neștiut până atunci. Din seara aceea, a început să-mi placă marea cu valuri.
