Într-o noapte din vara lui 1988, pe o ploaie torențială, un taxi încărcat cu doi soți și doi copii, toți frumos îmbrăcați, s-a oprit pe o stradă din București, în timp ce de sub capotă ieșea fum. Șoferul taxiului i-a îndemnat pe cei patru clienți să părăsească mașina, ceea ce a făcut și el însuși (adăpostindu-se sub streașina îngustă a unui chioșc de ziare și lăsând în seama ploii sarcinii stingerii începutului de incendiu). Trecând cu Dacia mea prin apropiere (Dacie avea și taximetristul, toată lumea avea pe atunci Dacie), i-am invitat pe bieții oameni abandonați în ploaie să suie la mine în mașină.
Ei s-au conformat, plini de recunoștință și în grabă, ca și cum le-ar fi fost teamă că mă răzgândesc. Dar după numai câteva sute de metri m-au oprit trei milițieni încruntați, îmbrăcați în pelerine de ploaie:
− Faceți taximetrie ilegal! Actele dumneavoastră!
− Vă rog să nu-mi vorbiți pe tonul ăsta! am ripostat eu. Nu fac și nici n-am făcut vreodată taximetrie.
− Și atunci, ce caută aceste persoane în mașina dumneavoastră? Le cunoașteți?
− Nu.
− Aha, deci sunt persoane luate de pe stradă! Această faptă constituie infracțiune se pedepsește cu închisoarea.
− Nu cred. Este mașina mea și iau în ea pe cine vreau.
− Da, dar asta vă aduce câștiguri ilicite, pentru care nu plătiți impozit!
− Nu pretind și nici nu primesc niciun ban!
− Asta să i-o spui tu lui mutu’! a izbucnit furios unul dintre milițieni. Și dacă nu o faci pentru bani, de ce o faci, mă?
Atunci i-am dat cel mai banal (pentru mine) și cel mai neverosimil (pentru ei) răspuns:
− Din bunătate.
Și pentru că ei au amuțit, surprinși de năstrușnica explicație, am profitat de tăcerea lor și am continuat:
− Am să povestesc în presă cu ce vă ocupați. Interziceți bunătatea pe teritoriul României. În ziare și reviste, la radio și televiziune, peste tot am să anunț că îi pedepsiți pe oamenii amabili pentru sunt amabili. Adică ce ați fi vrut: să las aceste persoane în ploaie, iar eu să trec pe lângă ele cu mașina, ca un nerușinat, cu patru locuri goale?
Eram din ce în ce mai vehement. Accesul meu de indignare, ca și referirea la presă, i-a speriat pe milițieni și i-a făcut să mă lase în pace. I-am dus pe „clienții” mei până unde voiau ei să ajungă. Și la despărțire ne-am îmbrățișat fără cuvinte.
Uitasem de această întâmplare, care ilustrează poate mai bine decât altele urâțenia stilului de viață comunist. Ca să aflu acum că din nou, la aproape douăzeci și cinci de ani de la prăbușirea comunismului, se va interzice, prin lege, luarea de pasageri dintre cei care așteaptă o „ocazie” pe marginea drumului..
Doamne, din nou începe coșmarul? Din nou voi fi oprit pe stradă și întrebat cum se numesc cei din mașina mea? Ca să-mi duc soția cu mașina va trebui să am la mine certificatul de căsătorie? Ca să îl transport pe un bătrân necunoscut luat de pe marginea drumului voi fi nevoit să-i aflu numele și să-l declar rudă cu mine?
Știu că există șoferi care practică taximetria fără autorizație și înțeleg că ei trebuie pedepsiți. Dar reprezentanții autorităților trebuie să dovedească ei, întâi, că acei șoferi primesc bani pentru transportul de persoane. N-am să mă supun niciodată somației de a a justifica prezența în mașina mea a unor oameni. N-am să fiu niciodată de acord cu interzicerea amabilității în România. Respect toate legile țării mele, dar această lege n-am s-o respect.
21 ianuarie 2014. Astăzi se împlinesc 50 de ani de la debutul meu (elev de liceu fiind, am publicat o poezie, Poate, într-un supliment literar al ziarului Zori noi din Suceava). Îmi aduc aminte cu claritate cât de preocupat fusesem să debutez la… 16 ani, ca Eminescu. Mi-era teamă însă că judecând după anul nașterii mele și anul debutului (1947 – 1964), cititorii din viitor vor crede în mod greșit că am debutat la 17 ani (deși eu aveam în realitate 16 ani și 2 luni). Acum știu că Eminescu a publicat versuri încă de la 15 ani într-o revistă tot din Oradea, mai puțin cunoscută însă decât Familia, astfel încât oricum eram în întârziere.
Poezia, semnată „Alexandru Ștefănescu” (și nu „Alex. Ștefănescu” ), în suplimentul literar al ziarului Zori noi a fost învățată pe de rost de colegii mei, iar eu am fost supranumit „poetul orașului”. După un timp, Florin (fratele meu mai mic cu patru ani, dar mai înzestrat pentru muzică decât mine) a pus versurile pe muzică și poezia a devenit un fel de imn al familiei (cântat de ai mei la sărbători, nu și de mine, care deveneam un spectator − flatat − al recitalului).
Știu pe de rost cele trei strofe: Poate că totul e simplu şi clar,/ Noi încâlcim urzeala luminii,/ Flori aşezăm laolaltă cu spinii,/ Tragem hotar unde nu e hotar.// Şi poate că lumea e-un dans nevăzut,/ Numai dansând îl auzi cum pulsează,/ Poate că noaptea e-o altă amiază/ Şi-un vis câştigat este visul pierdut.// Poate că vorbele-s spuse-n zadar,/ Fluviul goneşte mereu către mare,/ Poate că lumea e-un fluviu de soare,/ Poate că totul e simplu şi clar.”
Am emoții. După-amiază am să fiu sărbătorit la Biblioteca Națională cu prilejul acestei aniversări. Ar trebui să fiu mândru, dar…
Acum cinci minute mi-a telefonat o tânără admiratoare (așa s-a prezentat) care nu mă cunoaște decât din scris:
− Vreau să vă felicit, am auzit la radio că astăzi împliniți cincizeci de ani. Eu credeam că sunteți mai tânăr…
− Nu împlinesc cincizeci de ani, domnișoară. Împlinesc cincizeci de ani de activitate literară.
− Aoleu!
Acest „aoleu”, pronunțat cu dezamăgire și spaimă („aaa−o−leu!”) este cea mai concisă și exactă caracterizare a situației în care mă aflu. Pentru un tânăr „cincizeci de ani” sună nu ca un capitol de biografie, ci ca unul de istorie. Ar trebui ca după-amiază, în loc să merg la Bibliotecă, să mă duc la Muzeul de Literatură și să rămân acolo ca exponat, într-o vitrină.
Pagini: 1 2
