Ozana
Bunica din partea mamei, Aneta Horga, locuia singură, într-o casă construită cu mâinile ei, la Boroaia, un sat dintre Fălticeni şi Târgu-Neamţ, şi avea şi un câine, Hurmuz, pe care noi, nepoţii ei, îl iubeam ca pe un frate. Când Hurmuz a murit (de bătrâneţe), bunica a adoptat o căţeluşă-lup, Ozana, primită în dar de la un vecin. La Boroaia, noi, copiii (adică eu şi fraţii mei mai mici, Sanda şi Florin), ajungeam numai în vacanţele de vară, care erau însă destul de lungi (trei luni) ca să ne bucurăm pe săturate de pomi şi fluturi, de râuri de munte şi zile însorite.
În prima vacanţă, Ozana mi s-a părut un căţelandru obişnuit, jucăuş şi neajutorat, care trăgea de câte o cureluşă de la sandalele mele cu dinţii şi cădea de fiecare dată în fund, într-un mod caraghios-simpatic. Luam căţeluşa în braţe şi o ţineam la piept cu infinită duioşie, simţind cum şi ea se lipeşte încrezătoare de mine. În asemenea momente, tremura de fericire, dar asta nu mi se părea ceva ieşit din comun, gândindu-mă că orice pui de animal are nevoie de ocrotire.
În a doua vacanţă, Ozana era deja un câine-lup în toată puterea cuvântului. Puternică şi nesupusă, a venit în întâmpinarea mea la mai mult de un kilometru de casa bunicii. Nici nu coborâsem bine din autobuzul care mă adusese de la Suceava şi am şi văzut-o apropiindu-se în salturi de mine. Mă identificase probabil de la distanţă, după voce, pentru că avea auzul extrem de fin. Era, toată, o explozie de bucurie, iar unii trecători s-au şi speriat pentru că în dragostea ei era ceva sălbatic.
Vacanţa aceea a fost a unei prietenii stranii, de neuitat, dintre mine şi un câine, a unei solidarităţi fanatice om–animal, a bucuriei fără margini de a străbate în doi câmpiile, luncile şi pădurile din împrejurimi. Aşa ceva nu mai întâlnisem decât în cărţile lui Jack London. Dacă vreun om făcea greşeala să dea impresia că mă loveşte sau doar să ridice vocea într-o discuţie cu mine, Ozana se năpustea asupra lui într-o secundă şi trebuia să-mi folosesc toată autoritatea ca să o conving să-l lase în pace.
În fiecare vacanţă, coborând din autobuzul care mă aducea de la Suceava, eram întâmpinat de Ozana, care schelălăia de fericirea revederii. Era ca şi cum timp de nouă luni nu ar fi făcut decât să mă aştepte. O dată a venit cu lanţ cu tot, pe care îl rupsese prin smucituri, pentru că bunica (după cum mi-a explicat ulterior) nu reuşise să o dezlege repede.
Au trecut anii şi bunica, imobilizată de la un moment dat într-un scaun cu rotile, a trebuit luată de părinţii mei la Suceava. Am găsit pe cineva în sat care iubea animalele (contrar a ceea ce se crede, nu sunt mulţi ţărani care le iubesc) şi i-am încredinţat-o, dându-i şi o sumă de bani pentru întreţinerea ei. Ţăranul iubea animalele în felul lui, grosolan. I-a făcut Ozanei o căsuţă din lemn masiv şi a legat-o cu un lanţ scurt şi gros de căsuţă (care era atât de grea, încât un om abia reuşea să o urnească din loc). Nu o dezlega niciodată (spre deosebire de noi, care o lăsam liberă în fiecare noapte).
Devenisem student şi altele erau alegerile mele în petrecerea vacanţelor. Timp de doi-trei ani n-am mai ajuns la Boroaia. La Ozana mă gândeam rar şi nu-mi imaginam că ea mă aştepta neîntrerupt, zi şi noapte. Începea să se agite – avea să-mi povestească noul ei stăpân – ori de câte ori venea în sat autobuzul de la Suceava şi părea cuprinsă de o tristeţe fără margini când îşi dădea seama, de la distanţă, că nu sunt şi eu printre pasageri.
În sfârşit, într-o vară, mi s-a făcut dor de ea şi m-am dus s-o văd. Imediat după ce m-am dat jos din autobuz am auzit-o urlând deznădăjduită undeva, departe, în curtea ei. M-am mirat că nu a apărut alergând în salturi ca să mă întâmpine, dar mi-am adus aminte că era legată şi că nu se afla bunica prin preajma ei ca să o dezlege. Am mărit pasul tot mai nerăbdător să o iau în braţe, în timp ce inima îmi bătea nebuneşte. Când curtea ţăranului a intrat în raza mea vizuală, am asistat la un spectacol de neuitat. Ozana dărâmase gardul de scândură putredă şi, trăgând căsuţa grea după ea (lanţul nu se rupsese), a început să înainteze spre mine. Schelălăia îngrozitor şi se sufoca (întrucât avea lanţul legat direct de gât), dar opintindu-se, cu eforturi supracâineşti, arând pur şi simplu uliţa cu căsuţa pe care o remorca, se apropia tot mai mult. La un moment dat, belciugul de care era prins lanţul a ieşit din lemnul căsuţei şi Ozana, rămasă numai cu lanţul, s-a avântat spre mine, jeluindu-se şi tremurând, din adâncul fiinţei ei. Sufletul mi-a fost inundat de dragoste şi vinovăţie. Am îngenuncheat în praful drumului şi am ţinut-o pe Ozana la pieptul meu minute în şir.
P.S. În Boroaia, pe vremea când eram eu copil, câinii-lup se obțineau din încrucișarea unei cățele domestice cu un lup adevărat, din pădure. Țăranul care avea această îndeletnicire ducea în pădure și abandona, într-un moment al anului numai de el știut, o cățea din sat. Se întâmpla uneori ca ea să fie mâncată de lupi. Dar, dacă era rezistentă (și, probabil, dacă avea „vino-ncoa”), se întorcea în sat zgâriată și plină de spini, dar gravidă!
Collins
Mi-e dor de Collins.
Collins (botezat aşa de copii) era un câine vagabond zbanghiu, lider al grupului de câini vagabonzi pripăşiţi pe lângă blocul nostru. Blana roşcată de pe spinare şi botul subţire îi dădeau o alură de vulpe. Avea însă în jurul gâtului o aureolă de păr lung şi zbârlit, care îl făcea să semene cu o pupăză pe patru picioare. În plus, dacă te uitai la mutra lui de aproape, descopereai o expresie de înţelept melancolic şi blazat, cu un licăr de ironie în ochii migdalaţi.
Collins inspira şi conducea atacurile haitei de câini ai zonei asupra femeii de serviciu, o fiinţă harnică şi cumsecade, care suporta cu stoicism – în timp ce mătura curtea blocului – lătrăturile furioase. Tot el chema javrele la explorări ale împrejurimilor. După ce îşi lansa semenii în astfel de acţiuni, îi abandona şi se întorcea amuzat în curte.
Altă plăcere a lui Collins era să-i însoţească pe oameni la cumpărături. Dacă îl repezeai, dacă îi dădeai de înţeles, indiferent cum, că n-ai nevoie de companie, se prefăcea că de fapt nu te urmează, că are treburile lui şi că numai întâmplător merge în aceeaşi direcţie cu tine. Dacă însă consimţeai să-ţi fie aghiotant, se bucura nespus. Intra o dată cu tine în magazine, îşi băga curios botul în sacoşele doamnelor sau se aşeza în fund şi îl privea ironic pe vânzător.
Nu toată lumea s-a lăsat însă cucerită de farmecul lui Collins. Câţiva bărbaţi, iritaţi de zgomotoasele lui zbenguieli prin curte, au cumpărat otravă (ca să mi-l omoare, la apus de soare). Eu, mai puţin bărbat, am complotat cu câteva femei din bloc şi l-am dat pe Collins unui ţăran care venea în Piaţa Amzei să vândă ardei. Iar ţăranul l-a dus în satul lui, nu ştiu care. Tocmai asta‑i, că nu ştiu care.
Collins, iubitul meu, dacă mai eşti în viaţă şi dacă citeşti numărul ăsta din Tango, dă-mi un semn!
Câine anonim
Mă obsedează o întâmplare. În timp ce mă întorceam de la Suceava la Bucureşti, cu maşina, am oprit pe marginea şoselei, cu 16 kilometri înainte de Bacău, într-o parcare, bineînţeles neîngrijită, lipsită de vreun copac care să ţină umbră şi plină de gunoaie. La marginea şoselei era un fel de şanţ industrial, betonat, şi el plin gunoaie, printre care am zărit deodată ceva mai puţin obişnuit: un sac de plastic (plastic sub formă de ţesătură, nu de folie) în care fusese închis, prin înnodarea gurii sacului, un căţel. Speriat de moarte, căţelul reuşise, după multe ore (poate zile) de zbatere să sfâşie puţin sacul şi să scoată capul la lumină. Iar printr-o altă gaură îşi scosese lăbuţa dreaptă, ceea ce însă nu-l salvase, întrucât nu avusese cum să se deplaseze ca să-şi găsească de mâncare. Avea un cap delicat, ca de căprioară, şi trăgea să moară. Tremura, cuprins de frigurile morţii, iar privirea îi era împăienjenită. Întrucât de mai multă vreme ploua, era scufundat cu sac cu tot, până pe la jumătate, într-o apă rece şi murdară.
Greoi cum sunt, am făcut eforturi mari ca să cobor în şanţ, punând un picior pe o grămadă de gunoi instabilă şi intrând cu celălalt în apă. Am vrut să-l eliberez pe căţel, fie şi ca să moară decent, dar când mi-am apropiat mâna de el, m-a lătrat şi a încercat să mă muşte, cu un rest de energie din corpul lui vlăguit. Era în reacţia lui un fel de greaţă faţă de fiinţa umană, un refuz demn şi tragic de a se lăsa salvat de un om. N-am reuşit să fac nimic, am alunecat şi m-am lovit destul de rău la o mână şi în cele din urmă m-am urcat în maşină şi am plecat.
Blestemat fie omul care a supus un câine la o moarte atât de umilitoare! Îi doresc din toată inima (fără niciun fel de solidaritate umană) să moară şi el la fel, închis într-un sac de plastic şi scufundat până la jumătate în apa murdară dintr-un şanţ plin de gunoaie.
Lolita
Sora mea mi-a adus cel mai frumos dar din câte am primit vreodată: un pui de câine-lup, în vârstă de cinci săptămâni. De fapt, o căţeluşă, căreia i-am dat numele Lolita. E mică, dolofană şi voioasă. Are o blăniţă neagră şi pete bej pe piept şi pe lăbuţe şi mişcă mereu din coada pe care o ţine în sus, ca pe un stindard. Dacă o iau în braţe, se uită întrebătoare la mine, apoi mă linge conştiincioasă pe bărbie. Când o las jos, îmi apucă, între dinţişorii ei care abia s-au ivit, manşeta de la pantaloni şi încearcă, fără succes, să o sfâşie.
I-am cumpărat Lolitei, încă dinainte de-a o vedea, o căsuţă gata făcută, pe care am instalat-o în grădină. Căţeluşa mi-a fost adusă într-o cutie de carton, în care fusese aşternut un fel de covoraş. Lolita s-a dat jos tacticos din cutie, cu o stângăcie simpatică, a ocolit căsuţa, a mirosit-o, apoi, edificată, s-a întors în cutie.
Sora mea a luat-o de acolo şi a băgat-o în căsuţă, spunându-i:
‒ De acum înainte, aici va fi locuinţa ta.
Lolita a dat voioasă din cap, cu aerul că înţelege şi e de acord, dar apoi, agitându-şi cu dezinvoltură codiţa, a părăsit în grabă căsuţa şi s-a întors în cutie.
Avea aerul că spune:
‒ A fost o vizită plăcută, dar acum mă întorc la mine acasă.
M-am gândit să nu o oblig să stea la noua ei adresă, pentru ca nu cumva căsuţa să-i devină nesuferită. Am lăsat să treacă două-trei ore, timp în care Lolita a dormit, a mâncat, s-a zbenguit şi, în cele din urmă, am văzut-o intrând, din curiozitate, în căsuţă. Atunci, pe furiş, i-am luat cutia de carton şi am ascuns-o după o magazie. Ieşind din căsuţă, Lolita a căutat cutia de carton, puţin mirată de dispariţia ei, apoi a uitat-o brusc şi s-a întors nerăbdătoare în căsuţă, recunoscând-o ca noua ei locuinţă.
