fbpx

VASILE SIRLI: Nu-mi permit sa dau lectii despre dragoste

de

Este compozitorul de suflet al tineretii noastre, autorul „Neimplinitelor iubiri”. Vasile Sirli este si, de aproape 20 de ani, directorul muzical al parcurilor Disneyland Paris. Si, dintotdeauna, un om absolut fermecator, delicat, de incredere, pe care toti cei care l-au intalnit il iubesc neconditionat. Intors in tara pentru a pune pe scena Teatrului de Comedie o piesa de teatru regizata de Silviu Purcarete, ne-a facut onoarea de a ne acorda un ragaz de conversatie cu miez, cu o mie de intelesuri.

Desi parintii mei erau saraci, mi-au cumparat pian

Tango: Cum era atmosfera in familie in anii copilariei dumneavoastra? In ce fel de familie ati crescut?

Vasile Sirli: Provin dintr-o familie de agricultori din Nordul Greciei, macedoneni nascuti langa Salonic. Parintii mei s-au nascut acolo si, in anii ’20, asa cum au facut mii si mii de familii de macedoneni in vremea aceea, au pornit spre Cadrilater, unde s-au si casatorit. Dar in ’40 Cadrilaterul a fost cedat Bulgariei, iar parintii mei s-au mutat in Dobrogea. Acolo s-a nascut fratele meu, inainte de razboi, iar, dupa razboi, familia din partea tatalui s-a mutat in Banat, unde m-am nascut eu.

Tango: Ce parcurs complicat! Credeti ca v-a marcat tot drumul acesta?

Vasile Sirli: Sigur. In cei din familie s-a format, mai puternica decat in altii, dorinta de a se realiza, de a invinge, de a lupta pentru supravietuire. Acest lucru a fost pentru toti o forma de a se intrece pe sine. Si eu eram intr-o permanenta uimire, si intr-o permanenta dorinta de a avansa la randul meu. Asa se face ca, ascultand radioul, – la vremea aceea radioul era tot ce se putea in materie de comunicare – si auzind corul de copii Radio, am dorit sa fac parte din acesta.

Eram la Timisoara, la 600 de km de Bucuresti, iar Bucurestiul era, pentru mine, ceva foarte exotic, era undeva in cosmos, pentru mintea mea de copil. Dar ambianta din casa era extrem de pozitiva, iar mama era doritoare de a realiza ceea ce altii nu avusesera. Si ea a spus: „Trebuie sa facem ceva pentru baiatul asta!“. Nici nu stiu daca tata a vrut sau nu a vrut, dar stiu ca mi-au cumparat o vioara. La vioara am renuntat foarte, foarte repede pentru ca mi se parea prea greu, dar, in satul in care eram, un sat jumatate nemtesc, jumatate sarbesc, in care erau doar cateva familii de romani, asa, raspandite ca pepitele de ciocolata in prajituri, in satul acela parintii mei au gasit un pian de vanzare. Era un pian foarte bun, pe care fratele meu mai mare, adolescent, impreuna cu prietenii lui, l-au adus acasa.

Era atunci un fel de efervescenta a anilor ’50, o dorinta a tuturor de a iesi din greu. Fiecare incerca sa-si gaseasca un loc in societatea respectiva, iar eu doream un lucru absolut straniu, voiam un pian! Desi parintii mei erau saraci, ca majoritatea de altfel, mi-au cumparat un pian. Perioada aceea extrem de dura, cu miscari sociale, politice din subteran care-mi scapau, bineinteles, pentru mine era fascinanta, eu eram ca in tara minunilor! Ganditi-va, eram intr-o casa de macedoneni plecati de 30 de ani din Grecia, intr-un sat de influenta germana de langa Timisoara, unde mi se cumpara un pian ca sa invat Mozart, Bach si Beethoven. Era absolut extraordinar, saltul era radical!

Tango: Si asa ati inceput o cariera muzicala de exceptie…

Vasile Sirli: In familie unii priveau cu mult interes evolutia mea, altii nu pricepeau deloc de ce ma indreptam spre pian ca sa fiu un lautar. Altii spuneau: de ce nu? Era un fel de toleranta interna. Parintii au fost priviti uneori ca fiind prea alintatori cu copilul cel mic. Dar ei au fost foarte tari pe pozitie ca sa ma dea la studii. Dupa aceea, am plecat la Liceul de Muzica din Timisoara, si am stat la internat, lucru extraordinar de favorabil pentru mine.

Tango: De obicei copiii sufera cand pleaca de acasa, sunt traumatizati de internat!

Vasile Sirli: Faptul ca am plecat de acasa a fost salvator pentru mine, pentru ca probabil as fi fost un alintat teribil, care ar fi meritat palme tot timpul. Mergand la internat, stand intr-o garsoniera cu 20 de paturi si fiind cu copii de conditii sociale si culturale diferite, din medii diferite, cu preocupari diferite, invatand instrumente muzicale diferite, m-am schimbat. Pe vremea aceea, Liceul de Muzica din Timisoara era scoala si de muzica si de arte plastice, si am avut colegi care faceau pictura, sculptura. Sigur, eram cu totii ucenici, dar era absolut extraordinar sa ascult muzica autentica din toate zonele tarii si sa mergem alaturi in ateliere de sculptura sau de pictura…

Aveam colegi ca Dorin Cuibaru, mare saxofonist si taragotist care avea sa faca o cariera absolut fabuloasa alaturi de Gheorghe Zamfir. Un mare trompetist, Gherghina, era colegul nostru. Alaturi, in ateliere era Stefan Caltia, care lucra cu noi. Era doar cu cativa ani mai mare ca noi, dar cei cativa ani diferenta erau esentiali pentru a-l privi cu mare admiratie. Profesorii erau foarte indulgenti in ceea ce priveste cultura generala, dar extrem de exigenti fata de tot ceea ce privea cultura muzicala. Cultura muzicala trebuia sa fie tot timpul foarte bine pusa la punct. Iar la inceputul anilor ’60, ’62, ’63, ’64, cand debutau marile schimbari in Romania, noi aveam profesori care ne trageau din sedintele de pionieri sa mergem sa studiem. Nu ne lasau sa pierdem vremea in niste sedinte de partid.

Tango: Ce muzica ascultati?

Vasile Sirli: Era o perioada in care exista jazz-ul, de care eram fascinat, si se nastea rock- and-roll-ul: Beatles, Rolling Stones atunci veneau si, fiind la granita cu Iugoslavia, ascultam toata ziua Radio Belgrad sau Radio Novisad. Apoi mergeam la film fascinati sa vedem filme mai mult sau mai putin muzicale. Unul dintre jocurile noastre preferate era sa vedem un film o data si apoi sa ne ducem la scoala si sa facem un concurs: cine a retinut cel mai mult din muzica ascultata acum doua ore in sala de cinema. Cantam la pian, era extraordinar, ca un fel de concurs nedeclarat, ne dadeam mari unii fata de altii. Iar tot amestecul acesta, trecerea de la Bach, Mozart, Beethoven la cultura folclorica, rock, jazz, locul in care aveai prieteni Heinz, Milos, Ianos imi pareau absolut normale, nu era nimic special.

In spatele tuturor cantaretilor celebri stau mari compozitori

Tango: V-ati rupt de familie in anii aceia?

Vasile Sirli: Am avut mereu, fata de familie, un raport cu totul aparte. Eram intotdeauna primit cu mare drag, ingrijit cu mare drag, iar relatia cu parintii a fost intotdeauna o relatie benefica. Mi-a fost intotdeauna teama de tatal meu, dar teama frumoasa, de respect. Mama era pasionata de teatru, facea teatru de amatori in Varias, impreuna cu tata. Mergeam sa-i vad la repetitii.

Sigur, totul era de o calitate indoielnica, dar important era entuziasmul, era un motor incredibil si era o deschidere catre alte genuri artistice, o alta viata. Se discuta putin politica in casa, se incerca sa se supravietuiasca cat mai bine. Fiind o familie de emigranti, la un moment dat trebuia sa se inchege, sa se opreasca undeva, sa se protejeze. Intotdeauna am crezut ca voi face eu asta, ca ma voi opri in Romania. Dar… nu. A trebuit sa ajung in cele din urma la Paris, si am continuat traditia bunicilor mei.

Tango: Dar cu fratele mai mare cum va intelegeati?

Vasile Sirli: Fratele meu, Dumitru, este cu sapte ani mai mare ca mine si nu m-am certat cu el niciodata in viata. Nu a fost niciodata invidios pe ceea ce fac eu, iar eu mi-am continuat studiile, am facut studii universitare, chiar mai mult. Dar el a vrut sa se opreasca din mersul la scoli, sa munceasca, sa castige bani imediat. A devenit mecanic, apoi si-a diversificat meseriile si in administratie.

Este un om extrem de generos, foarte cald, un prieten al tuturor, intotdeauna preocupat de binele celorlalti. El m-a ajutat foarte mult, asa cum si unchii mei si matusile mele m-au ajutat. Cum au putut, cu un gest, cu un banut. Pare ideal si cred ca este foarte aproape de ideal. In familie nu au existat gelozii. Asta a fost atmosfera in care am crescut. Toleranta era cuprinsa in felul nostru de a fi.

Tango: Asa a fost si la Bucuresti?

Vasile Sirli: La Bucuresti, in timpul studentiei, a fost descoperirea unui oras unde se dadea ora exacta. Aici am intalnit actori, scriitori, regizori, mari muzicieni, profesori mari de muzica. Imi pare rau ca nu am invatat mai mult de la ei, pentru ca aveam treaba cu rock-ul si cu jazzul, incat ma ocupam probabil mai putin de forme muzicale, de contrapunct si de armonie.

Tango: Unde v-ati angajat dupa facultate?

Vasile Sirli: Timp de opt ani, am fost editor de muzica si de carti la Editura Muzicala. Apoi responsabil artistic la casa de discuri Electrecord, singura casa de discuri la vremea aceea. Atat la Editura Muzicala, cat si la Electrecord, au fost adevarate scoli de muzica. A urmat lucrul la piese de teatru, la cinema. Nu-i putin lucru sa primesti un telefon si sa spuna: „Buna ziua, ma numesc Mircea Daneliuc si as vrea sa lucram impreuna“. Sau: „Buna ziua, sunt Silviu Purcarete si as vrea sa ne intalnim“. Am intalnit oameni fascinanti, fiecare cu o personalitate absolut extraordinara.

Tango: Cred ca face parte din destinul dumneavoastra uimirea si intalnirea cu oameni extraordinari, deoarece continuati sa cunoasteti mari nume. Dumneavoastra lucrati cu Elton John, Peter Gabriel…

Vasile Sirli: Sunt oameni pe care i-am cunoscut si cu care, chiar daca nu am lucrat, am avut schimburi de opinii. In spatele tuturor cantaretilor celebri stau mari compozitori, poate mai putin aratosi si mai putin frumosi decat cei care sunt pe coperta. Lucrez in studio cu nume cunoscute de profesionisti, mai putin cunoscute de marele public, dar sunt muzicieni extraordinari de la care invat in continuare. Sunt in legatura cu muzicieni romani cu care am lucrat in tinerete si cu care continuu sa lucrez: Adrian Enescu, Doru Apreotesei. Sunt oameni cu care lucrez in continuare, oameni de o calitate exceptionala, sunt de nivel perfect comparabil cu toti ceilalti. E doar o chestiune de geografie, depinde unde esti. Starurile din Azerbaijan sunt la fel de mari ca cele din Scotia.

Tango: Nu e dificil sa aveti de-a face cu oameni atat de speciali, fiecare in felul lui, mari artisti, fiecare cu ciudateniile lui? Asta nu va oboseste?

Vasile Sirli: Cand produc un artist, cand lucrez cu un artist, nu tin cont nici de hachitele lui, nici de complexele lui, interesul meu este sa observ, sa vad cum pot trece peste micile stereotipuri pe care le poate avea. Asa-zisele ciudatenii ale starurilor sunt forme de aparare in fata societatii, in fata fotografilor, a reporterilor care pot sa scrie vrute si nevrute despre ei.

Aceasta forma de aparare trebuie inteleasa, asa cum rolul meu atunci cand intru in contact cu asemenea persoana este de a-i valoriza talentul, de a-l pune in lumina cea mai buna spre interesul tuturor. Eu fac o meserie. Eu fac muzica pentru ca in felul acesta imi castig existenta, nu fac muzica pentru a lasa un monument dupa mine. Monumentul este al lor, al celor cu care lucrez. Munca trebuie facuta pentru a trai, pentru a ne castiga existenta. Daca reusim asta, este extraordinar, daca, in plus, ne si bucuram de ceea ce facem, atunci chiar este un mare cadou.

Cat priveste starurile, starurile sunt subiecte de observatie si de luare aminte. Starurile isi traiesc bine conditia, sunt ca printii care sunt educati din frageda pruncie sa devina printi. Nu poti face din cineva un rege, daca nu este educat sa aiba puterea. Unui castigator la loto, unui om care se trezeste cu 10 milioane, dupa ce n-a avut decat 300 de roni, mi se pare ca-i poate lua Dumnezeu mintile.

Este acelasi lucru la o vedeta. Daca a crescut fara sa fie educat de a-si trai bine acea conditie de vedeta este foarte grav pentru el sau pentru ea. Este esential sa-ti traiesti bine conditia. Exista o normalitate a comportamentului si exista un rol al vedetei: rolul social si rolul pe care vedeta il joaca. Am intalnit staruri care sunt oameni mult mai normali decat un chelner dintr-un restaurant modest si mult mai politicosi decat o vanzatoare de la un Non Stop. Cu cat oamenii sunt mai mari, eu am constatat ca au un comportament mult mai simplu si mai direct, cu un sens al generozitatii bine directionat, rafinat si absolut normal.

Tango: Mai mari din punct de vedere artistic, mai mari in recunoasterea publicului?

Vasile Sirli: Prin recunoasterea publicului. Din punct de vedere artistic nu indraznesc sa spun, pentru ca el poate sa faca artistic vorbind lucruri extraordinare, dar care nu sunt recunoscute de public. Acum vorbesc de cei care traiesc vedetariatul public. Nu sunt toti la fel, sa ne intelegem. Mi s-a intamplat sa lucrez cu muzicieni de valoare absolut extraordinara si sa le spun ca imi pare rau, dar proiectul asta nu are banii pe care ii vor ei. Si atunci ei au venit si au lucrat pentru banii care existau, chiar daca nu erau la cota lor. Sunt si anumite filme facute la Hollywood cu staruri absolut extraordinare care au venit si au lucrat pentru prietenii lor, sau pentru eventuale procente din ceva ce nu se vindea. Dar o fac pentru ca la randul lor au umblat si ei cu baschetii rupti – si nu pentru ca era la moda, ci pentru ca nu aveau altii.

Tango: Sunteti la Paris un personaj monden, va duceti la petreceri? Cum traiti?

Vasile Sirli: Nu, absolut deloc. Cat se poate de normal, si cat se poate de simplu, si cat se poate de ascuns pentru ca asa am fost si in Romania. Simplitatea merge pana acolo incat, de pilda, nu ascult muzica acasa. Este o forma de relaxare, de golire, de echilibrare, de redirectionare a energiei sub alta forma, in alta parte. In rest, nu ies la premiere, nu am intalniri… Sunt acasa sau sunt in studio.

Acasa poate sa insemne si plimbarea pe strada. Mi se intampla sa scriu plimbandu-ma, sau sa am nevoie sa ma concentrez pe un anumit subiect si atunci ma plimb, ma plimb in lume. Am avut norocul sa fiu educat intr-un internat. Eram 20 si ceva intr-un dormitor si se intampla sa vrei sa te odihnesti cand ceilalti fac ceva, sau sa doresti sa faci ceva cand ceilalti se odihnesc, sa scrii muzica atunci cand altii asculta muzica. Izolarile nu erau foarte bune intre camere. In timp ce eu cantam la pian, alaturi unul canta la clarinet intr-o alta tonalitate. Asta mi-a dat o atentie distributiva destul de buna si o capacitate de a ma izola in multime. Prin anii ’80 circula o vorba: „daca il vedeti pe Vasile pe strada vorbind singur, nu va speriati, ca are el alta treaba“. Se intampla asta. Mi se intampla si acum. Locuim la Paris, in centrul orasului, de drag de Paris.

Este poate mai putin confortabil, in schimb cand ies din casa primul spatiu mai mare este parcul de la Hale, iar daca vreau intr-un loc mai gatit, mai finut, am curtea Luvrului. Ma plimb peste podurile Senei si pot sa las fantezia sa zburde si cred ca acest tip de mondenitate cu mine insumi imi convine. Sigur, ma vad si cu anumite persoane din cand in cand, dar am grija de gestionarea timpului. Daca vreau sa scriu si pentru Disney si sa am in acelasi timp vreme pentru un specatcol cu Silviu Purcarete, sau pentru un spectacol cu Teatrul de Comedie, am nevoie de timp. E o forma de a trai si nu sunt deloc convins ca e cea mai buna, in schimb imi vine mie cel mai bine.

Aveam relatii care nu erau murdarite de nimic

Tango: Cum a fost prima indragostire si prima mare iubire in viata dumneavoastra, si ce schimbari a adus cu ea? Fiind vorba de un artist, probabil ca vi s-au reasezat lumile prin iubire.

Vasile Sirli: O intrebare ca asta genereaza un zambet nostalgic si un pic roz… In tot griul anilor ’50, eu simteam prin parintii mei un fel de energie, de pozitivare a vietii. Si m-am indragostit de una dintre fetitele unei vecine. Nu indrazneam sa-i spun, desi eram foarte indragostit. Aveam 10-12 ani. Eram ca doua floricele de cires pe o crenguta, primavara. Ne imbujoram cand ne vedeam. Era foarte frumos, si a tinut mult, dar fara sa fie declarat. Nici nu ne-am atins mainile, nici nu stiu daca totul era reciproc… Dar a durat foarte mult. Apoi a urmat perioada adevarata a adolescentei, cea cu frisoane, a descoperirii erotice. Traiam intr-o lume in care noi eram micile vedete de cartier.

Si aveam relatii care nu erau murdarite de nimic, erau relatii absolut normale intre adolescenti, aproape idealiste fata de ceea ce vedem acum in filmele americane, in High School Musical sau altele. Era o lume in care nu se vorbea, totul era subinteles, si nimic nu era privit vreodata cu dispret. Nu radeam niciodata de colegii nostri indragostiti, nu faceam bascalie de asta. Faceam poate doar aluzii dragute. Eram inconjurati de fete absolut superbe, erau inspiratoarele noastre. Si aveam relatii normale, care ajungeau la concluzii, numai ca aceste concluzii nu aveau violente care sa murdareasca. Exista un fel de seninatate pe care n-am mai regasit-o nicaieri.

Apoi, la Bucuresti, a fost putin diferit, pentru ca aveam deja 19 ani, iar la 19 era altceva. Iubirile aveau legatura cu grupurile rock si jazz pe care le aveam la Casa de Cultura a Studentilor. La etaj era teatrul Podul si in subsol noi, cu grupurile rock. Acolo erau tot felul de artisti: Gelu Colceag, Mircea Diaconu. Era o lume in care existau fete, baieti si ne indragosteam, evident…

Tango: Dar dragostea aceea mare, pe care sa o vreti pentru toata viata, cand ati intalnit-o?

Vasile Sirli: Printre primele lectii la Conservator, la prima lectie de Teoria Muzicii, asistentul profesorului ne-a facut un test ca sa vada la ce nivel suntem. Cand a ajuns la mine, mi-a pus cateva intrebari si mi-a spus: „Tu nu vii! Tot anul intai tu nu ai de ce sa vii.“

El mi-a spus-o poetic, dar eu chiar nu m-am dus un an intreg. Asa se face ca abia dupa un an de facultate mi-am cunoscut colegii. Si, in anul II, la primul curs de sport, pe cand stateam la intrare ca sa ma vad cu profesorul, sa ma scuz ca nu pot sa vin, am intalnit o colega, cu care, bineinteles, nu m-am inteles de la inceput, am avut nu stiu ce conflict, dar, dupa un an, eram deja cuplul clasei si, dupa inca un an, ne-am casatorit. Se numeste Adriana. Si am ramas impreuna toata viata.

Casatoria a venit firesc. Noi ne-am intalnit in anul II de facultate, era in ’68, in toamna, si ne-am casatorit in ’71, in vara. Apoi a venit si copilul, la cinci ani dupa aceea, in ’76.

Tango: Cum v-a schimbat viata aparitia copilului, cum v-a schimbat relatia si cum v-ati simtit dumneavostra ca parinte?

Vasile Sirli: Nostim era ca si noi aveam figuri de copii. Sotia mea insarcinata parea ca ar fi facut pasul mult inainte de 18 ani, fiindca ea arata ca o fetita de 14-15 ani, insarcinata. Dar totul a fost foarte frumos, chiar daca la inceputul anilor ’70 incepusera vremurile grele si eram ingrijorati de cum o sa-l crestem. Atunci parintii mei din Banat au propus sa vina la Bucuresti, sa se mute cu noi.

Ne cumparaseram o casuta in Bucuresti, pe Intrarea Popa Nan, si au hotarat sa vina la noi. Si asa a venit copilul, cu certitudinea ca va fi educat intr-un mod decent. Venirea fetitei a prelungit soarele. Era senin si inainte intre noi, asa ca a continuat acest lucru. Este un copil extraordinar, iar relatiile dintre noi sunt formidabile.

Tango: Atunci aveati prieteni, ieseati mai mult?

Vasile Sirli: Eu am intalnit oameni care m-au adoptat la Bucuresti, iar fetita si familia au fost si ele prinse in acest vartej. Angela Similea sau Mirabela Dauer, Mihai Constantinescu, Olimpia Panciu treceau uneori pe acasa, sa o vada pe mama, sa o salute, sa stea de vorba cu ea. (Le spun acum Buna ziua vedetelor din acea perioada…)

Vremurile grele faceau sa se creeze anumite cercuri, un fel de cocon, ne cautam unii pe altii, dar nu exista viata de risipa, nu exista viata de noapte. Atunci se gasea un fel de convivialitate, un fel de complicitate intre grupuri. Am avut si am prietenia lui Mircea Daneliuc, si a unor artisti extraordinari, cum este Horatiu Malaele… In iarna lui ’81, de Craciun, a venit un grup in fata casei, la cinci dimineata, ca sa ne colinde.

Cand am deschis usa, in curte erau regizorul Dan Micu, cu Horatiu Malaele, cu Ioana Craciunescu, cu Alexandru Repan… Imi cantau colinde religioase la cinci dimineata, in plina perioada de restriste. Pare romantic si din nou spun, idealist, dar denota un anumit comportament din acea perioada.

Tango: Sotia si fiica ce fac? Unde sunt acum?

Vasile Sirli: Sotia mea a facut muzicologie si a fost cercetatoare la Institutul de Istoria Artei, la Bucuresti, a fost colega cu Andrei Plesu, cu Liiceanu, cu Razvan Teodorescu, ca sa spun cateva nume cunoscute in Romania.

Erau un grup de intelectuali. Toti colegii de la Institutul de Istoria Artei pentru mine erau fascinanti. Lucram vizavi, la Uniunea Compozitorilor, in Editura Muzicala, si mergeam sa-mi vad sotia si stateam de vorba cu ei, de la bancuri cu Radio Erevan, pana la discutii despre ultimele gaselnite sau nu stiu ce traduceri gasite, nepublicate inca, de nu stiu ce mare filosof.

Se discuta stand cu fundul pe mese, timp de o ora, doua, cu o cafea in fata. Sotia a lucrat acolo ca specialist in muzica bizantina. A scris carti despre manuscrise din muzica crestina ortodoxa, de tipul grec, bizantin. Ea a venit in Franta la un an si jumatate dupa plecarea mea, iar acum este doctor la Sorbona, in Bizantinologie.

Tango: Si fiica?

Vasile Sirli: Fiica noastra a facut studii de muzica, la sugestia si la insistentele prietenilor nostri. Noi nu voiam sa faca neaparat muzica, considerand ca, asa cum se spune in meseria noastra, copiii mostenesc dusmanii parintilor. Bineinteles, e o gluma.

In Romania studiase vioara, a ajuns la Paris la 11 ani si a intrat la Conservatorul National de Muzica din Paris, la 16 ani, inainte de terminarea liceului. Acolo este posibil. A cantat in Orchestra Operei, una dintre cele mai bune orchestre din Franta, timp de 10-12 ani. Iar acum lucreaza in case de productie de film si muzica, desi continua sa faca vioara, are elevi, canta in orchestra, canta muzica de camera. Si lucreaza pentru case de productie, de film, de teatru si pentru studiouri de mixaje de film.

Si suntem cu totii la Paris, cu o viata sentimentala implinita, cu o liniste anume si sper cu o privire asupra lumii destul de toleranta in asa fel, incat si lumea sa aiba o privire toleranta asupra noastra.

Tango: Cum ati reusit sa va pastrati dragostea si casnicia atatia ani si sa aveti o familie asa de frumoasa, intr-o lume in care nu prea mai sunt valori pe care oamenii sa le recunoasca cu seriozitate?

Vasile Sirli: Cred ca au fost etape in viata noastra absolut normale. Traiam intr-o lume in care trebuia sa fim noi cu noi insine. Am continuat la Paris intr-o lume in care nu puteam fi decat noi cu noi insine. Ajungand acolo nu puteam fi decat impreuna.

Lectii nu am de dat. Nici nu stiu daca ceea ce traim noi este idealul sau ceea ce traiesc altii este idealul. A fost sa fie asa si sper ca toata lumea sa-si gaseasca linistea in ceea ce traieste. Ma intreb uneori de ce au inventat cei vechi poligamia. Din faptul ca aveau putere si-si permiteau sa faca ceea ce faceau? Societatea avea nevoie de poligamie dintr-un echilibru social? Probabil ca exista o fragilitate a societatii poligame in care barbatii erau expusi pieirii si atunci trebuia dus neamul mai departe.

Sunt teorii si sunt lucrari mari asupra acestui lucru. Vreau sa spun doar ca nu-mi permit sa dau lectii despre dragoste, nu stiu cum functioneaza. Care e idealul? Cuplurile care tin tot timpul, cuplurile care se schimba? Fiecare isi traieste viata asa cum crede ca e bine, atata timp cat nu-l raneste pe celalalt.

Tango: Puteti sa-mi povestiti despre episodul plecarii dumneavoastra? Cat de greu v-a fost, mai ales sa va lasati familia aici. Nu va era teama ca nu va vor lasa sa va reintregiti familia?

Vasile Sirli: Imi era teama, dar plecarea mea a fost cu consimtamantul sotiei, eram pregatiti. Nu mi-am dorit niciodata sa plec doar ca sa plec din tara. Avusesem atatea alte ocazii! Stiam ca plecarea este un sacrificiu. Dar intamplarea a facut ca, la doar cateva zile dupa ramanerea mea in Franta, sa aflu ca fiul fratelui meu era foarte bolnav. Avea cancer si mai avea 3 luni de trait.

In asemenea context, valorile se schimba. Dintr-o data, orice dorinta de a avea un palton nou sau de a avea un pantof nu stiu cum nu mai are niciun fel de importanta fata de lucrurile fundamentale. Intamplarea a facut sa pot sa am ocazia, fiind acolo, sa-l ajut sa iasa din tara, sa fie tratat in Franta, si dupa un diagnostic care-i mai dadea o existenta de trei luni, el sa traiasca in continuare. Acest nepot este casatorit, are doua fetite, este un mare inginer de sunet de muzica de film. A lucrat pentru mixajele multor filme romanesti, inclusiv pentru „4, 3, 2…“, cel premiat la Cannes. In asemenea context, venirea mea la Paris, fara familie, a stat sub semnul dorintei de a-mi salva nepotul.

Concentrarea mea era acolo, spre el, pentru a-l scoate din greu. Pentru mine era ceva crucial, era rascumpararea fata de familia numeroasa lasata in tara, unchii mei, nepotii, fratele si verisorii carora li se perturba viata o data cu aceasta plecare, prin care devenisem oaia neagra a familiei. Stradania mea era felul meu de a ma rascumpara fata de ei, era o datorie fata de un tanar care trebuia sa supravietuiasca, era o forma pentru mine de a-mi castiga linistea. Sigur ca era greu sa stiu ca familia mea va veni mai tarziu, dar era o forma de a astepta activ venirea lor. Pentru ca stiam ca vor veni.

Tango: Ei au avut parte de necazuri, de represalii?

Vasile Sirli: Asteptarea a fost mult mai grea pentru cei ramasi in tara decat pentru mine. Eu aveam ceva de facut. Lor le-a fost greu. Era dupa Cernobil, dupa amenintari ca li se ia totul din casa. Veneau oameni de la ICRAL sa le spuna ca trebuie sa iasa din casa, pentru ca trebuie sa vina altcineva in casa noastra. Erau ierni lungi, in care iti ardeai mobila, ierni fara gaz. Atunci simteam adevarata prietenie, cand stiam ca prietenii mergeau acasa pentru a o ajuta pe Adriana, pentru a-mi ajuta parintii…

Compozitorul Adrian Enescu m-a ajutat sa-mi recuperez benzi, partituri din Romania, fiindca eu plecasem ca in filmele proaste, doar cu o valiza de carton. Iar in timpul asta eu eram primit cu mare drag la Paris de oameni care, in vara lui ’86, imi lasau apartamentele lor pe perioada vacantelor. Aveam o punga plina cu chei. Apoi, am cumparat prima proteza pentru nepotul meu, cu bani primiti de la oameni pe care nu-i cunoscusem in Romania, ci in Franta. Au strans ban pe ban, pentru o proteza din titan pentru un tanar, cum cumperi o conserva, un obiect, cum cumperi o piesa pentru o masina. Erau oameni extraordinari.

La Disneyland vad miracolul tot timpul

Tango: Reusiti in continuare sa vedeti miracolul de la Disney sau sunteti prea in miezul lucrurilor?

Vasile Sirli: Mai mult ca oricand il vad. Studiourile de inregistrare sunt in culisele parcului, chiar lipite de una dintre atractii. Cand sunt foarte obosit, si se intampla sa fiu foarte obosit, si ma intreb de ce fac lucrul asta, atunci ma duc in parc. Si cand vad fericirea pe chipurile oamenilor ma intorc intarit si sunt fericit si continui. La Disneyland vad miracolul tot timpul.

Tango: Am fost de curand acolo, si tot ce tine de partea muzicala mi s-a parut desavarsit. Nu am vazut nicaieri atata armonie si atata frumusete.

Vasile Sirli: Atunci cand am fost solicitat de Disney, am spus voi sta un an, doi pentru deschiderea parcului, si apoi imi voi vedea de treaba. La inceput am spus ca nu vreau sa lucrez pentru parc, pentru ca nu stiam despre ce este vorba, aveam alta treaba.

Era imediat dupa ’90, dupa evenimentele din decembrie, gandul mi-era in Romania. Si pentru ca, initial, am zis Nu, am fost trimis in America sa vad parcul din Orlando. Si acolo am fost convins sa accept. Dintotdeauna Walt Disney insusi a dat importanta muzicii. S-a inconjurat de oameni care faceau muzica extraordinara, dupa principiile de lucru ale Studiourilor Hollywood. Prin anii ’50 si-a creat propriile case de editura muzicala, cu adevarati muzicieni care lucrau doar pentru Disney. Si, iata, sunt de 19 ani la Disney, iar uimirea mea continua, lucrez cu toti colegii mei din celelalte parcuri, avem aceeasi uimire permanenta si aceeasi dorinta de a pune in valoare muzica Disney intr-un alt context, intr-o alta forma.

In plus, mijloacele puse la dispozitie sunt intotdeauna pe masura obiectivelor. Conditiile de lucru sunt exceptionale. Angajam muzicieni de mare valoare. Criteriul este cel al rezultatului. Relatiile sunt extraordinare cu ceilalti. Este foarte stimulant. Intotdeauna imi gasesc noi si noi motive de entuziasm. Lucram cu regizori foarte tineri, carora eu le spun sa-si duca gandul pana la capat. Pentru ca facem o meserie in care eroarea este permisa.

Tango: Aici, la spectacolul de la Teatrul de Comedie, in ce faza sunteti?

Vasile Sirli: Muzica este compusa deja, o adaptez doar pentru talentul celor trei actori, pentru George Mihaita, Horatiu Malaele si Dorina Chiriac. Trebuie sa cante live, intr-un context de mare normalitate, si este chiar melodic. Nu trebuie sa cante cu voce, ci cu simtire. Imi face mare placere sa lucrez cu ei. Piesa va fi gata in toamna, dar, inainte de asta, voi reveni pentru repetitii. In orice caz, este o bucurie sa lucrez cu ei.

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *