ANA CEBOTARI: Au venit firesc lucrurile. Cântând în Symbol și plecând în străinătate cu ei, în turnee, toată lumea îmi spunea să mă apuc să fac operă. Nu pot să spun că mă încânta ideea. Nu îmi plăcea opera. Când crești într-un anumit mediu și asculți un anumit gen de muzică, te inspiră cumva. Eu nu am avut acces la acest gen. Când ascultam operă, doar un minut, două, atât rezistam. Toată lumea mă sfătuia, totuși, să mă duc în direcția aceea… Așa am ajuns să fac operă și chiar a început să îmi placă ușor-ușor. Totul e să guști, că după aceea te prinde microbul.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Și mai ales când îți iese, probabil aveai și satisfacția că erai apreciată.
ANA CEBOTARI: Da, eram apreciată, doar că, din cauza faptului că eram departe de casă, începusem să îmi pierd încrederea în mine. În perioada adolescenței am simțit asta, cel puțin pe studiul canto-ului. Nu mai credeam atât de mult în talentul meu cum credeam când eram acasă, îmi puneam tot felul de întrebări, dacă este bine ce fac și tot felul de lucruri de genul acesta care nu m-au ajutat să evoluez. În plus, nu cred că este ok să studiezi atât de devreme canto clasic, cum începusem eu, la clasa a noua.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Totuși așa se face în școlile de muzică de la noi.
ANA CEBOTARI: Așa se face. Eu, dacă aș relua, nu cred că aș mai studia canto clasic atât de devreme, din clasa a noua. Aș lăsa vocea să se coacă și eventual spre a douăsprezecea m-aș apuca să iau lecții în particular și abia după aceea aș da la Conservator. Este părerea mea strict personală, din ce am trăit eu. Perioada aceea m-a dezechilibrat. Iar după aceea a venit facultatea.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ai intrat din prima la Conservator?
ANA CEBOTARI: Da, am intrat din prima la canto clasic, la doamna Maria Slătinaru Nistor cu care am lucrat în anii de licenţă şi căreia îi mulţumesc pentru tot ce a adus la dezvoltarea mea. Am luat din mers lucrurile, nu am stat să le gândesc, să mă sfătuiesc cu cineva… Cum au venit, așa le-am luat. Dar nu îmi pare rău.. Masterul l-am făcut cu doamna Claudia Codreanu, un om minunat şi o profesoară pe măsură.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Au fost importanți anii facultății? Ce ți-au adus bun, ce ți-au adus rău?
ANA CEBOTARI: Mi-au adus o stabilitate. Am început să îmi fac relații, prietenii. Cam pe asta se bazează parcursul fiecăruia dintre noi. Eu nu aveam pe nimeni aici să mă susțină, dar în facultate am întâlnit oameni faini, dornici să mă ajute. Pe partea de dezvoltare vocală am crescut, dar nu mi-am dat seama, pentru că aveam sechele și nu mai aveam încredere în nimic din ce fac. Colac peste pupăză am mai avut și o perioadă în care, cred că pe fond psihic, am avut ceva probleme la coardele vocale. A fost un ușor dezechilibru, o ușoară dramă pe care, însă, am depășit-o, m-am vindecat singură. Mi-am dat seama că mi se întâmplau aceste lucruri pentru că uitasem cine sunt și încercam să fac lucruri care mi se raportau din afară și care nu corespundeau cu natura mea. În momentul în care am zis stop și am reascultat niște înregistrări de când eram mică, am început să îmi dau seama cum eram atunci, să îmi dau seama de credințele pe care le aveam și să conștientizez darul cu care m-am născut și pe care nimeni nu mi-l poate lua. Însă mă blocasem. Opera a fost prea mult pentru mine, o fată singură venită de la țară. Probabil dacă era cineva în spatele meu sau creșteam într-un alt mediu, m-aș fi dezvoltat altfel. Așa, a fost mult și, neavând cu cine să mă sfătuiesc, am clacat. Abia în anul patru am avut o revenire, când am lucrat pentru licență un spectacol de operă și am făcut eu Violetta în opera Traviata de Giuseppe Verdi. Domnul Dumitru Goia, basarabean și dânsul, era pe atunci dirijor și trebuia să facă cu noi pregătirea muzicala. Am zis că mă duc și eu la audiții, dar după ce își iau toți rolurile principale. M-am dus acolo, m-a întrebat cine sunt, ce fac. M-a pus să cânt o arie, iar eu am cântat „Addio del passato”. S-a uitat la mine și a zis „fetițo, da’ tu unde ai fost până acum?”. Atunci m-am luminat. A fost un om care a văzut și a simțit acel ceva în mine. Am purtat multe discuţii cu dumnealui şi de fiecare dată mă încuraja şi îmi spunea să cred în mine şi în talentul meu, care e un diamant pe care îl pot șlefui. Eu tot timpul stăteam în umbră motivând că am probleme vocale, era cumva scuza mea. Într-adevăr le aveam, dar eu le amplificam și mai mult. După ce mi-a zis omul acesta să cânt oricum și să nu mă mai ascund după scuze, am avut o evoluție fantastică. De asta aveam nevoie, de susținere. Îmi lipsea familia, îmi lipsea un cuvânt bun, îmi lipseau încurajările. Am început să merg la concursuri, la Master Class-uri, așa am avut norocul să o cunosc pe doamna Marina Krilovici.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: O întâlnire importantă în viața ta… Cum s-a întâmplat?
ANA CEBOTARI: Cred că era al doilea master class sustinut de doamna Krilovici la Operă. M-am dus gândindu-mă la numele Marina Krilovici cu oarecare reținere și emoție, considerând că nu merit să fiu acolo. Dar sinceritatea extraordinară și exuberanța dumneaei m-au cucerit imediat. Orice emoţie s-a risipit şi am început în sfârşit să simt ce înseamnă să lucrezi cu un pedagog adevărat. Atâta implicare, atâta dăruire rar mi-a fost dat să întâlnesc! Doamna Krilovici are o dezinvoltură şi o sinceritate extraordinară şi m-a susţinut enorm, spunându-mi să cânt, să nu mă mai scuz. Mi-a spus sincer ce a simţit vizavi de mine şi m-a încurajat să merg pe drumul ăsta cu toată încrederea. A lucrat cu mine intens şi m-a propus pentru concertul final, făcându-mă să simt că am ceva de spus. Abia atunci m-am mirat că oameni care au fost aici şi mă cunoşteau nu m-au susţinut atât de mult cum m-a susţinut dumneaei din prima clipă. A fost un pilon important, un sprijin moral care m-a ancorat şi mai mult în credinţa că trebuie să practic această meserie, mi-am zis: „este o apreciere de la un om care a făcut o imensă carieră internaţională, e clar că trebuie să muncesc în direcţia asta”. Această întâlnire a creat o conexiune şi o chimie extraordinară între noi. Am început să comunicăm mult mai des şi să-i cer opinia ori de câte ori aveam nevoie de un sfat sincer. În momentul în care i-am prezentat doamnei Krilovici fragmente din proiectul Lie Ciocârlie a fost extrem de încântată, spunându-mi că e o nişă care mă reprezintă maxim şi că ar fi păcat să nu o exploatez. De asta cred că duce lipsă şcoală românească de canto, de oameni sinceri care să simtă şi să susţină cu adevărat valoarea unui tânăr aflat la început de drum. Sunt oameni care nu mi-au transmis nimic din punct de vedere vocal când i-am auzit prima oară şi totuşi au reuşit în carieră, pentru că profesorii lor i-au susţinut, şi sunt atâţia oameni cu adevărat talentaţi, care nu sunt susţinuţi şi care uşor, uşor îşi pierd încrederea şi se reprofilează. E un drum greu. Ori te naști într-o familie care să aibă contact direct cu lumea asta, ori ai foarte mulți bani să investești în tine, să mergi în afară, la master class-uri, la concursuri, ca să acumulezi experiența de care ai nevoie, ori ai mult noroc. Este ca un sport de performanță. Cum investește cineva în tenis așa trebuie să se investească și în cântat. Dacă nu ai sursele necesare, este greu să pătrunzi. Conștientizând acest lucru, în urma regăsirii mele am început să cânt și alte genuri, sigură că Dumnezeu o să îmi arate la un moment dat ce să fac. Toate sunt orânduite și nu trebuie neapărat să te zbați tu și să faci ceva anume. Da, ai vise, ți le creezi, le vizualizezi în minte, dar să treci peste cadavre ca să ți le împlinești nu cred că este cel mai bun lucru, pentru că la un moment dat se întoarce viața. Trebuie doar să depui efortul ca în fiecare zi să faci ceva pentru visul tău.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ai știut de mică să crezi în visele tale?
ANA CEBOTARI: Da. Am simțit întodeauna că sunt la locul potrivit, iar tot ce am proiectat pot să spun că în mare parte s-a realizat. Prima oară când au venit cei de la președinție la mine la ușă nu am fost deloc surprinsă, ca și cum așteptam acest moment, știam că la un moment dat mă voi desprinde de casă. Simțeam în interiorul meu că acesta este mersul meu. Dar am uitat asta în momentul în care am rămas singură aici și am întâlnit dificultăți… dar apoi m-am întors la cântatul de plăcere…
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ce altceva ai început să cânți? Ce alte genuri mai abordezi?
ANA CEBOTARI: Încă din facultate m-am simţit atrasă de pop opera, crossover, musical. Aşa am ajuns să îmi fac un repertoriu de gen. Primele piese pe care le-am învăţat îmi sunt şi cele mai dragi: Hijo de la luna, pe care o cântă Sarah Brightman și Je t`aime!, Lara Fabian. Am început să merg la prieteni, la nunți, la aniversări și le spuneam că vreau să le fac și eu un cadou muzical… Mai întâi le-am cântat prietenilor. După feedback-urile pozitive am prins curaj, am început să cânt mai mult, să îmi creez niște contacte și ușor-ușor să îmi îmbogățesc repertoriul. În plus, începeau să vină bani mulți, ceea ce nu se întâmpla în Operă. Asta mi-a dat un avânt. Tot în aceea perioadă începusem colaborarea cu corul Accoustic dirijat de Daniel Jinga. Organiza tot felul de concerte, pe la Radisson, Opera Nights. Mă introducea în acele concepte de pop opera, cu orchestre mici. Pentru prima oară de când începusem să studiez operă, mă simțeam bine, mă simțeam ca atunci când eram mică, simțeam că fac cu plăcere lucrurile, că fac totul natural, iar eu asta căutam, să îmi redescopăr naturalețea. În paralel, am început să predau canto la Școala Populară și atunci învățam mai multe despre voce și despre tipuri de emisie. Am început să descopăr vocea umană în toate culorile ei. În paralel, mai am colaborări și cu Opera.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Chiar în curând o să apari în Falstaff, nu?
ANA CEBOTARI: Da, chiar în momentul acesta intru într-un antrenament cu mine. Las toate la o parte și două săptămâni fac numai operă. Așa pot rezista, altfel, nu. Genul este chiar foarte solicitant și foarte greu.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cum s-a nascut proiectul Lie Ciocârlie?
ANA CEBOTARI: Viața a lucrat în așa fel încât, acum câțiva ani, cineva de la primărie m-a întrebat dacă aș vrea să cânt într-un spectacol în festivalul de teatru Caragiale piese din repertoriul Mariei Tănase, folclor vechi românesc. Am conștientizat că mi se împlinea un alt vis. Cu câteva luni înainte, mă întâlnisem cu dirijorul Daniel Jinga, cu care colaborez de mulți ani, să îl rog să îmi propună o formație cu care să pot aborda genuri care mă preocupau în mod special la momentul respectiv: canzonete, fado, chansonete, pop opera. Mi-a zis că este greu să fac asta de una singură, pentru că muzicienii cei mai buni au nevoie să știe că am în proiect câteva concerte ca să mi se alăture, or eu nu aveam ce să le ofer la momentul respectiv. Am trecut în caiet instrumentiștii de care aș fi avut nevoie pentru genul acesta de proiect și a rămas să vedem ce va fi, iar apoi, în luna mai, s-a întâmplat minunea. Am primit propunerea, Daniel imediat i-a contactat pe muzicieni, ne-am întâlnit la repetiții și a ieșit ceva extraordinar.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: A fost un succes?
ANA CEBOTARI: Da, am avut un concert în Centrul Vechi, lumea a fost încântată… Iar noi am mai primit alte câteva concerte! Așa a luat naștere proiectul de suflet Lie Ciocârlie. Am cântat în festival trei ani la rând. Ne-a plăcut foarte mult. După aceea, Daniel Jinga a fost iarăși inspirat și i-a propus lui Cristian Lolea să orchestreze simfonic cateva din aceste piese. Urmează să le înregistrăm cu Filarmonica Muntenia, cu siguranță va fi un material de excepție. Mă simt binecuvântată că am toți acești oameni în jurul meu și țin să le mulțumesc pe această cale. Simt că tot ce gândesc se materializează.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ai și alte proiecte la care visezi?
ANA CEBOTARI: Nu am renunţat la ideea de a cânta din muzica tuturor popoarelor aşa că împreună cu colegii de la Mundi Colour, pentru că mai nou ăsta e numele trupei, am reuşit să realizăm un frumos videoclip pentru tangoul „Por una cabeza”, evident în interpretare proprie. Ne propunem realizarea unui CD cu piesele folclorice, cântate în maniera noastră. Avem deja șase piese orchestrate. Visez și la un spectacol gen musical, cu muzică folclorică. Urmat poate de un videoclip undeva în natură. Am reuşit să construim un proiect frumos, cu oameni deosebit de valoroşi şi ne putem considera o echipă completă şi complexă. Cred că până la urmă ăsta e cel mai mare câştig. Suntem mai mulţi oameni care am investit în acest vis, sunt eu, este Daniel, coordonatorul şi dirijorul acestui proiect, Cristi Lolea, care a orchestrat simfonic piesele folcorice, colegii de trupă care sunt nişte muzicieni extraordinari şi mulţi alţii… Sunt şanse mari să facem lucruri minunate împreună.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Dar urci, în continuare, și pe marea scenă a Operei…
ANA CEBOTARI: Da, într-adevăr, sunt extrem de fericită să fac parte din distribuţia câtorva spectacole din repertoriul Operei Naţionale Bucureşti. Chiar dacă în facultate am mers la multe concursuri de specialitate, chiar dacă am avut împreună cu corul Accoustic colaborări cu Studioul de Operă, chiar dacă am jucat în mai multe spectacole de operă, unul dintre ele „Alcina” de G.F. Handel în regia doamnei Anda Tăbăcaru chiar pe scena Operei, nu aveam curajul să merg la audiţii. Mersesem la concursuri de operă şi operetă, aveam o imagine creată, mă ştia lumea, dar nu s-a pus vreodată problema să intru într-un spectacol până când, într-o zi, la începutul anului 2014, am fost contactată de secretariatul muzical şi întrebată dacă vreau să dau audiţie pentru rolul Domniţei din opera pentru copii „Motanul încălţat” de Corneliu Trăilescu. Am fost foarte încântată şi mi-am folosit şansa. Era o oportunitate pentru mine să cânt chiar şi într-un spectacol pentru copii, să mă adaptez scenei. Debutul a fost cu emoţie, dar a ieşit bine şi acest lucru mi-a dat curaj să merg mai departe. Este foarte important pentru un artist de operă în devenire să aibă cât mai des contactul cu scena, sunt atâtea lucruri pe care nu le poţi învăţa decât acolo. De aceea există studiourile de operă, ceea ce noi nu avem acum în Bucureşti. Însă, adevăratul debut pe scena Operei Naţionale a fost anul trecut, în noiembrie, în rolul Nannettei din Opera „Falstaff” de Giuseppe Verdi, în viziunea minunatului regizor englez Graham Vick. I s-au dat nişte înregistrări, m-a văzut pe mine ca personaj acolo, eram ceea ce îi trebuia lui şi aşa am avut norocul să cânt într-un spectacol de amploare, alături de o distribuţie extraordinară şi să lucrez cu un regizor de renume mondial. O adevărată provocare, care, cel puţin pe mine, m-a ajutat să mă descopăr şi chiar să mă depăşesc. Fiind premieră s-a muncit enorm, iar eu am conştientizat că îmi place enorm de mult să joc pe scenă.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Te-ai dedicat atât de mult profesiei, dar viața ta personală cum a mers între timp?
