Cântăreață de operă ce face parte din distribuția spectacolului Falstaff montat de regizorul Graham Vick pe scena Operei din București, dar și solistă a ansamblului Lie Ciocârlie și a grupului Mundi Colour dirijat de Daniel Jinga, Ana Cebotari aduce din Moldova noastră de peste Prut emoția și măreția talentului autentic. Poartă doar printr-o coincidență numele cântăreței-emblemă a țării noastre surori, Maria Cebotari, dar își revendică glasul din același izvor de emoție și iubire în care ne reflectăm, cu toții, dorul.
Fotografii de Paul Buciuta; Hair-style Cristina Grama, salon Fason; Make-up Inna Lupu, Salon Fason by Cristina Grama; Fotografiile au fost realizate la Muzeul Național al Satului Dimitrie Gusti
Alice Năstase Buciuta: Muzica a apărut în viața ta de când erai foarte mică. Moștenești pe cineva din familia ta?
ANA CEBOTARI: În zona din care sunt eu toată lumea cântă, să cânți nu este ceva special. Întotdeauna în preajma sărbătorilor se aduna toată familia și toți cântau. Era o energie foarte frumoasă, unică. Mi-aduc aminte cu drag de acele momente. Tata ne cânta, și de Paște și de Crăciun. Iar timbrul meu, cel vorbit, seamănă foarte mult cu al mamei. Și mama cântă, doar că nu a urmat acest drum, fiind oameni născuți la țară, nu acordau atât de multă atenție acestei arte. Trebuia să muncești pământul, ei așa au crescut.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Deci ei chiar sunt oameni simpli, care au muncit pământul și din asta trăiau?
ANA CEBOTARI: Da, din asta trăiau. Dar această simplitate în care de altfel şi eu am crescut şi m-am dezvoltat îţi înnobilează sufletul şi îţi imprimă principii sănătoase de viaţă. Mama mea îmi povestea că au fost cinci frați și munceau la tutun, culegeau tutun.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Când și unde te-ai născut și cum se numește satul tău?
ANA CEBOTARI: Pe 9 octombrie 1986, în județul Orhei. Satul în care locuiesc acum este Tabăra, aici au fost bunicii tatălui. Mama e dintr-un sat învecinat. Oamenii acolo se ocupă cu agricultura, cu creșterea animalelor, au vii, livezi.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Totuși tu te-ai ridicat deasupra obiceiurilor locului și ți-ai urmat drumul muzical.
ANA CEBOTARI: O putere mai presus de mine și de planurile părinților mi-a ghidat traseul în viață. Am fost precoce. Am început să vorbesc foarte devreme. Tata îmi citea poezii și eu le învățam imediat. Auzeam cântece la radio și le memoram. Prima înregistrare cu mine cântând a fost la un an și opt luni. Și-au dat seama că am un talent special. Spre disperarea mamei, căutam toate penele de prin ogradă, îmi făceam evantai și cântam Habanera. (râde)
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Când au fost prima dată părinții la spectacolele tale?
ANA CEBOTARI: Am urmat o școală cu profil muzical în satul vecin, unde era profesoară chiar nașa mea de botez, Raisa Bîrnaz. Dumneai i-a făcut conștienți pe ai mei că am un dar pe care trebuie să-l dezvolt. Cântam oricând mă opreau vecinii și îmi cereau să le cânt. Stăteam ore întregi cu ei și le cântam. Doamna Raisa Bîrnaz foarte grijuliu s-a ocupat de formarea mea împărtăşindu-mi cu multă dăruire tainele cântului. Împreună am mers şi la primele concursuri.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ce fel de concursuri erau în Moldova?
ANA CEBOTARI: Inițial am mers la concursuri de muzică folclorică pentru copii, asta auzeam la Radio Moldova și asta se cânta în casă. Învățam piese din folclor și le cântam cu mult drag. Astfel primul meu premiu important în 1995 l-am luat la un concurs de muzică folclorică, „Tamara Ciobanu”. Eram apreciată. De mică se simțea ceva în timbru ce transmitea emoție, asta mi se spunea mereu. Eu nu eram conștientă, nici acum nu sunt. La noi sunt foarte mulți copii talentați, și acum când mă duc pe-acasă și mă uit la copii, toți cântă sau au darul povestirii. Este ceva acolo, în zona aceea.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Tu vorbești limba română atât de frumos. Acolo chiar și cei care vorbesc română nu o vorbesc așa de bine, nu așa de fluent…
ANA CEBOTARI: M-am născut într-o localitate unde se vorbeşte numai română, desigur cu accentul specific zonei. Iar când am venit în Bucureşti, la o vârstă destul de fragedă ce-i drept, nu mi-a fost deloc greu să mă adaptez.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cum ai ajuns în București?
ANA CEBOTARI: O poveste frumoasă mă leagă de acel moment. Prin clasa a cincea, adică în 1997, am venit în București la un concurs de muzică ușoară pentru tinere talente, unde se spuneau poezii, se cânta și se dansa. „Micul Prinț” se numea și era organizat de Președinția României. S-a ținut la Palatul Copiilor. Am cântat o arie de operă, chiar dacă era foarte devreme pentru vârsta mea. Așa a considerat doamna profesoară, pentru că timbrul meu ducea spre operă, aveam un vibrato nativ foarte frumos și atingeam note foarte înalte cu o ușurință uimitoare. Fiind concurs de pop, am luat un premiu special. După acest concurs important, noi, toată echipa, am fost chemați la Patriarhia Română, unde trebuia să ne țină o predică Preafericitul Patriarh Teoctist. După predică, doamna profesoară mi-a făcut semn să urc pe scenă. Deja știam ce trebuie să fac. Și am început să cânt „Tatăl nostru” tocmai când Patriarhul pleca. A fost un moment ad-hoc, nimeni nu știa ce caută fetița aceea acolo, toți își puneau diferite întrebări. A fost unul dintre acele momente în care timpul a stat în loc. Emoția s-a simțit la cote maxime. După acest moment, Preafericitul s-a oprit, s-a întors spre mine, m-a binecuvântat și țin minte și acum că a zis: „Ferice de părinții care te-au născut, Dumnezeu a pus în tine un dar extraordinar și sigur o să-l duci în timp”. A fost ca o binecuvântare pentru drumul meu, din acel moment. Un consilier de la Cultură, de la președinție, mi-a luat datele de contact. Al doilea an, două mașini de la președinția României au venit la mine la poartă să vorbească cu ai mei să mă ia în București. De aceea spun că Dumnezeu a avut un plan pentru mine, a vrut să fac asta și să fiu aici. Nu știu ce se întâmpla cu mine dacă rămâneam acasă. Un an am făcut pregătire la Chișinău, la liceul de muzică „Ciprian Porumbescu”. Ar fi fost prea bruscă trecerea, căci eu nu aveam studii de muzică aprofundate. De aceea ai mei au vrut să încerce o perioadă de adaptare fără să fiu atât de departe de casă, să vadă dacă rezist. Așa că am făcut clasa a șasea la Chișinău.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Și ce instrument muzical ai studiat?
ANA CEBOTARI: Am început să studiez oboiul. Când m-am dus să dau examenul, m-au întrebat ce instrument aș vrea să îmi aleg. Știam de flaut, știam de pian, dar la vârsta aceea era prea târziu să mă apuc ele, ar fi trebuit un studiu foarte intens. Am zis, nedumerită: „stați că mă duc pe hol să mă gândesc puțin…” Și acolo am auzit un sunet cald și profund, sunetul oboiului, care pur și simplu mi-a atins sufletul. Atât de mult m-a mișcat, încât m-am dus și am întrebat ce instrument este… Și am decis atunci, pe loc, că la oboi vreau să cânt, chiar dacă nu știam nimic despre el. Așa am început să fac oboi și mi-a rămas în suflet. În clasa a șaptea s-au interesat cum am evoluat și cei de la București. Au văzut că am note bune, că totul este ok și am venit la Colegiul Național de Arte „Dinu Lipatti”, la cămin, din clasa a șaptea.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: A fost greu să stai la cămin?
ANA CEBOTARI: Toată lumea mă întreabă asta. Mie mi-a plăcut. Am fost mereu un om foarte adaptabil. Nu am simțit niciodată greu pe undeva sau poate nu am vrut eu să simt că este greu. Întotdeauna mi-a fost ușor să trăiesc în orice condiții, să mănânc orice, nu am fost alintată, nu aveam de ce. Probabil și mediul în care am crescut m-a educat să fiu așa.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Era un mediu dur?
ANA CEBOTARI: Deloc! Mă pot mândri cu o copilărie minunată… Trăind acolo în mijlocul naturii nu poţi decât să te dezvolţi armonios, învăţând să preţuieşti tot ce te înconjoară şi tot ce primeşti de la viaţă. Până şi munca era o bucurie. Îmi amintesc cu atâta plăcere de zilele de clacă când mergeam cu familia la câmp. Chiar și după ce am venit la București, mă întorceam acasă în vacanțe și mergeam la prășit cu ai mei, lucram pământul. Aveam de mică sarcini. Eu spre exemplu trebuia să am grijă de rățuște pe timp de vară, să am grijă de animale. Când eram și mai mică, iar mama se ducea la câmp fără mine, eu rămâneam să fac curățenie prin casă, la un moment dat chiar i-am făcut o surpriză mamei și am și gătit. Eram foarte mică, dar am gătit o ciorbă de fasole. Ea venise foarte obosită de la câmp și când a văzut că eu i-am gătit a fost extrem de fericită. Și acum își aminteste cu drag acel moment. Nu mi-a lipsit nimic, dar nu am fost un copil răsfățat. Nu prea am avut jucării și nici nu simțeam nevoia. Ieșeam tot timpul cu copiii, ne jucam în drum, inventam tot felul de jocuri și stăteam până noaptea târziu de nu mai reușeau părinții să ne adune acasă. Citeam… Ai mei nu au fost oameni studioși. Mama a făcut opt, nouă clase și atât. Apoi s-au căsătorit, au făcut copiii, cam așa este viața pe acolo, nimeni nu acordă atenție studiilor.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Deci a fost ușoară adaptarea la București?
ANA CEBOTARI: Da, mai ales că am venit cu două prietene de-ale mele foarte bune, care erau la același liceu. N-a fost greu pentru mine. Îți pui problema, lași un copil la treisprezece ani, poate intra într-un mediu care nu-i face bine. Dar eu, de când am ajuns, am fost selectată, printr-un concurs, în corul de copii și tineret Symbol. În juriu era domnul dirijor Jean Lupu și m-a întrebat dacă vreau să fiu solista corului Symbol. Bineînţeles că răspunsul meu a fost afirmativ şi în felul ăsta am ajuns să fac parte dintr-o frumoasă familie. S-a întâmplat imediat ce am ajuns în București. Mi-e iarăși clar că a lucrat Dumnezeu și m-a dus acolo unde trebuie. Erau patruzeci de fete în cor, mă iubeau toate, părinții le dădeau mâncare să ne aducă nouă, celor care eram venite de la cămin, căci mai era și prietena mea, Vera, în cor. Aveau grijă de noi. Cred că Dumnezeu lucrează prin oameni, cel puțin în viața mea I-am simțit din plin lucrarea.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: De ce ai ales apoi să studiezi canto clasic? Cine te-a îndrumat în această direcție?
