fbpx

Simona Catrina: De când am cancer, am scăpat de foarte multe belele

de

Anii prieteniei noastre legendare s-au stivuit în doruri, în îmbrățișări, în cărți, în scrisori, în hohote de râs, în lacrimi, în confidențe fără ezitări… S-au tot făcut zece, douăzeci, iar la ultima aniversare cu tămbălău se adunase un sfert de veac și noi nu mai conteneam să ne minunăm prin ce miracol am făcut posibilă marea dragoste nu doar într-un cuplu erotic, ci și într-unul eroic, care a înfruntat vicisitudinile unei prietenii trăite, la propriu, și nu la figurat, ba pe muchie de scandal, ba pe muchie de ocean, ba pe muchie de cuțit.

Anul viitor, Simona Catrina și cu mine împlinim treizeci de ani de la prima întâlnire. Am traversat împreună trei decenii în care chiar și cele mai grave supărări nu ne-au ținut departe una de alta mai mult de jumătate de oră, dar marile, adâncile, splendidele revelații ne-au legat pentru eternitate. Plănuiesc, așadar, pentru aniversarea noastră de trei decenii, o petrecere grandioasă, în care să serbăm nu doar povestea noastră de iubire și prietenie fără sfârșit, ci și vindecarea Simonei de toate bolile care s-au abătut asupra ei în ultimii ani. Pentru că, exact ca într-o echilibristică crudă a unei sorți care nu doar dă, ci și (mai mult) ia, de când Simona și-a găsit dragostea și, înfruntând toate prejudecățile sclifosiților, s-a măritat pentru prima oară în viață în anul în care împlinea 47 de ani, făcând nuntă mare, cu rochie albă și alai, trei boli nemiloase s-au cuibărit în dosarul ei medical. Eu știu, însă, că în viață poți avea totul: și dragostea, și liniștea, și sănătatea, și, pentru cei foarte, foarte norocoși, ca mine, și o prietenie fără seamăn pe lume.

Pentru cei care cred la fel și pentru cei care vor să o ajute și pe Simona să creadă că binele va învinge, am deschis un cont în care vă rog să ne ajutați să strângem chiria pentru speranță… Platforma care ne găzduiește Campania  Simona Catrina luptă pentru darul vieții este Galantom – un loc splendid de întâlnire pentru oamenii generoși, dispuși să își ajute semenii dezinteresat, într-o ștafetă a binelui care se va preschimba în bine.

Dincolo de donație, vă cer și un gând bun, ridicat către univers, fiindcă eu știu că rugăciunea, adresată cu credință către oricare dintre sfinții, zeii sau sorii în care credem, face minuni.

Pentru cei care nu pot dona online și vor să depună banii prin bancă în contul Simonei, acesta este: Cont BRD lei: RO45BRDE450SV22607924500 pe numele Catrina Cristina Simona.

Fotografii de Paul Buciuta / Marea Dragoste; Ținute și accesorii Liza Panait, www.lizapanait.ro; Concept, style și hair-style Cristina Grama, Salon Fason; Make-up artist Simona Mircioiu, Salon Fason by Cristina Grama

Alice Năstase Buciuta: Simona, vorbim acum așa de mult despre boli și ne temem de moarte, dar, de fapt, de câte ori ai vrut să mori din dragoste până acum? Ți-ai trăit iubirile și nefericirile așa, pe buza morții, cum am făcut-o mai toți?

Simona Catrina: Culmea e că n-am vrut niciodată să mor din dragoste, am vrut să trăiesc din dragoste, să trăiesc aiuritor de frumos. Nu prea mi-a ieșit, ca să fiu sinceră. Da, cam toate iubirile mele au murit în chinuri, vai de capul lor. Nu știu cum am reușit. Am fost crescută într-un ritm realist, într-un spirit rezonabil, dar nu s-a prins nimic de mine. N-am avut niciodată tendința să mă sinucid, cum am văzut noi în filmele americane cu adolescenți disperați, dar nici bine nu-mi era când iubitul meu se ducea la iubita lui. Asta e, concesiile se răzbună.

Marea Dragoste/revistatango.ro: S-o luăm atunci mai cu începutul… Când ai constatat că lumea nu e perfectă? Ne naștem cu credința că totul în jurul nostru e așa cum trebuie să fie, dar pentru fiecare dintre noi apare un episod care ne strică, iremediabil, armonia… Care a fost acel episod pentru tine?

N-am avut niciodată tendința să mă sinucid, cum am văzut noi în filmele americane cu adolescenți disperați, dar nici bine nu-mi era când iubitul meu se ducea la iubita lui. Asta e, concesiile se răzbună.

Simona Catrina: Am descoperit foarte devreme că lumea are defecte de fabricație. Eu mă purtam frumos, unii colegi se purtau urât, deci ceva nu mergea. Apoi, am trăit multă vreme cu convingerea că necazurile ne sunt distribuite pe cap de păcătos, în conformitate cu greșelile noastre. Cred că am greșit atunci când m-am îngrășat peste măsură, după ce am terminat facultatea. Am greșit când am înlocuit apa cu cocktail-uri. Ficatul meu s-a strâmbat și, în cele din urmă, a cedat. Am renunțat la răsfățul exotic, alcoolizat, dar atunci au început altele.

Marea Dragoste/revistatango.ro: De ce ți-e cel mai dor din anii copilăriei?

Simona Catrina: Mi-e dor, desigur, de vremea când totul era posibil. Visam să fiu Nadia Comăneci, Marie Curie și Barbra Streisand. Visam foarte mult, mă împiedicam în propriile picioare, fiindcă eram veșnic cu gândul aiurea. Undeva, departe, mă aștepta o minune. „Dincolo de munți începe basmul”, cum zicea Blaga. Eu nu aveam munți, aveam gardul bunicilor. Grădina unde am copilărit.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Dacă ar fi să analizezi retrospectiv, care a fost cea mai frumoasă, cea mai senină perioadă de până acum?

Simona Catrina: Studenția. Răspund fără să respir. Aș lua-o de o mie de ori de la capăt, cu toate sesiunile ei scârboase, cu tot. Atunci am fost vie, matură și copil în același timp, îndrăgostită de un păcătos irezistibil, încrezătoare în șansa mea.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Dar cea mai neliniștită și chinuitoare? Când ți-a fost cel mai greu?

Simona Catrina: Acum. Acum mi-e cel mai greu. Nu am nicio îndoială că acum parcurg cea mai afurisită perioadă din viața mea. Corăbiile mele sunt bete, ca în poemul lui Arthur Rimbaud. Nu știu ce am, nu știu ce vreau, nu știu ce merit. N-am trăit niciodată mai greu decât acum. Am traversat perioade de neiubire, de sărăcie, de derută, dar ceea ce respir acum e dincolo de orice imaginație.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Ai fost bolnăvicioasă, sensibilă sau, dimpotrivă, genul care rezistă la orice?

Simona Catrina: Nu, nu am fost bolnăvicioasă de mică, de tânără… Multă vreme, mi-a mers. Și, brusc, acum câțiva ani, inamicii au atacat pe rând. Am făcut tromboză în venă profundă (în traducere liberă, un cheag mare de sânge care mi-a blocat inițial artera femurală și se pregătea să migreze în corp, era să fac embolie pulmonară și să crăp, noroc că eram la Toronto, unde salvarea vine în clipa în care tastezi 911). Apoi, am făcut pietre la bilă, hodoronc-tronc. Pe urmă, fiindcă deja cântăream o tonă jumate, m-am operat, mi-am micșorat stomacul, am slăbit 60 de kilograme. Chirurgul Cătălin Copăescu m-a ajutat să trăiesc normal și să mă mărit, dacă e s-o spunem p-aia dreaptă. Ulterior, au venit efectele secundare. Cantitatea de mâncare a scăzut, dar cantitatea de gin tonic a rămas constantă. Deși nu beam mult, dezechilibrul dintre mâncare și băutură m-a împroprietărit cu o răzbunătoare ciroză hepatică, mi-e și rușine să spun, o să creadă lumea că sunt o băutoare de divizia A. Pe lângă alții, sunt o biată amatoare, dar asta e, m-am întrecut cu gluma.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Deci ăsta a fost începutul problemelor de sănătatate, apoi s-a ajuns la diagnosticul de azi…

Simona Catrina: Cum spuneam, ciroza și micile probleme circulatorii au fost începutul. Când credeam că destinul mi-a pus destule în cârcă, m-am pomenit cu un diabet impecabil. N-am fost șocată, la mine e ereditar. Tata a murit din cauza complicațiilor diabetului. Un om minunat, semn că soarta e țâfnoasă, lipsită de fairplay. Mama are diabet, dar e mai înțeleaptă și îl ține admirabil sub control. Toți bunicii mei au avut diabet. Bunicul din partea mamei a murit din cauza unui atac cerebral, pe fondul unui diabet nedepistat și, prin urmare, netratat. Acum câteva luni, am aflat că am și eu diabet. Mă adăp cu insulină, zilnic. Nu e diabet insulino-dependent, propriu-zis, dar e nevoie de acest supliment, deocamdată. Acum un an, am fost internată pentru problemele ficatului. Atunci, mi-au descoperit ciroza. Înainte de asta, aflasem că am cancer de sân. N-am crezut-o pe doctorița de la Spitalul Colțea, adică am crezut-o, dar m-am prefăcut că n-o cred. Am urmat un mic tratament, dar la următoarea mamografie, s-a întâmplat ceva ciudat. Medicul radiolog de la Spitalul Fundeni mi-a spus că nu e cancer, că e ceva benign. Am fost beată de fericire – și de ceva cocktail-uri, că deh, trebuia sărbătorită vestea.

Mi-am accentuat vulnerabilitatea în fața iubirii, fiindcă asta mă caracterizează. Ceea ce am îngroșat a fost din pura tentație de a-mi scuza viciile, slăbiciunile, lenea, amânările, temerile. N-am avut curajul niciodată să scriu, de exemplu, “sunt prea grasă”.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Și eu știu la fel, așa mi-ai spus și mie că tumora era benignă, nu-i așa?! Ți-ai găsit explicații pentru ceea ce s-a întâmplat sau ai trecut, acum, dincolo de explicații?

Simona Catrina: Trecuseră câteva luni de la verdictul medicului de la Fundeni și, totuși, nu eram liniștită. Sânul meu stâng arăta din ce în ce mai rău, mai umflat, mai roșu, mai supărat. Mi-am luat inima în dinți și am mers la NeoLife, la doamna doctor Dana Nedelcu. Sentința mi-a picat ca un bloc de gheață în cap. „Îmi pare rău, e cancer!”, mi-a spus. M-a luat în brațe, era demolată, ca și mine. Și atunci, totul s-a prăbușit și viața mea a luat-o de la zero. Cronometrul inimii mele s-a resetat.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Cât ai plâns, la început, după aflarea diagnosticului, și cum te-ai oprit din plâns?

Simona Catrina: Am plâns mult, cu sughițuri. Pentru că era o revenire, apucasem să sper că doctorii de la Colțea se înșelaseră. Dar nu… nu… Iar vestea că atacul malign a revenit m-a paralizat. Nu sunt atât de curajoasă pe cât par. M-am oprit din plâns numai când a trebuit să o sun pe mama mea și am știut că e musai să mă adun. Nu poți lăsa o mamă să simtă un asemenea dezastru. Nu știam cum să fac să-i spun și adevărul, dar s-o și menajez. A fost cumplit. Nu vreau să știu ce-a fost în sufletul ei, probabil un infern. Nu, nu vreau să știu. A fost o eroină, m-a încurajat cu obstinație, deși simțeam că i se înmuiaseră toate venele, oasele, vocile, simțurile, universurile…

Marea Dragoste/revistatango.ro: Cum au fost reacțiile celor din jur? Cum ți s-au părut? Potrivite, nepotrivite…

Simona Catrina: Au fost și reacții strivitoare, îți povestesc imediat. Înainte de asta, vreau să le mulțumesc celor care au reușit să înțeleagă. Nu e ușor. Hai să-ți spun ceva: s-au supărat unii oameni pe mine, fiindcă, la vremea când tocmai aflasem că am ajuns cu domnul cancer în stadiul trei, n-am fost capabilă să merg la petrecerile lor. Poți să crezi așa ceva? M-au scos din lista de prieteni de pe facebook. Culmea, oameni apropiați. Știau că fac chimio, că stau cu grețurile-n traistă, că mă târăsc de pe un coridor pe altul, prin Spitalul Fundeni, ca o fantomă sprijinită de soțul fantomei. Și, cu toate astea, s-au supărat că n-am venit să joc la un botez, căci deh, ei veniseră la nunta mea – lucru pentru care le mulțumesc mult, desigur, dar îmi cer mii de scuze că mi-am permis obrăznicia să mă îmbolnăvesc de cancer, între timp. Promit că n-o să se mai întâmple.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Ce s-a schimbat acum în tine, probabil iremediabil?

Simona Catrina: Totul. Totul s-a schimbat, Alice. Tu mă cunoști de când eram studente, stăteam pat lângă pat, în camera de cămin. Mâncam pâine arsă pe reșou și supraviețuiam, mai ales dacă aveam și o conservă cu un fel de bulion, cu care să înnobilăm pâinea. Dar eram puternice. Acum, sunt vulnerabilă și nu mă pot recunoaște în postura asta. Evit să fac dragoste cu soțul meu, pentru că am un sân mai mare și mai roșu (de fapt, mai mov). Și mă simt cumva anormală, deși el adoră fiecare centimetru al trupului și nesiguranței mele.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Vei scrie o carte despre asta? Ai revelații care te obligă să scrii și să împărtășești și altora ceea ce trăiești acum?

Simona Catrina: Te rog, te implor să nu mă lași să mor până nu scriu o carte despre ceea ce trăiesc acum! Stați liniștiți, nu va fi ceva deprimant. Vreau să scriu despre drumul meu către iubire, boală, speranță, cădere, salvare, revenire. Cu mult, mult epic, multe povești în care vă veți regăsi, râzând sau plângând. Voi scrie despre ziua în care nu voi mai avea decât un sân. Voi scrie despre ziua în care bărbatul meu mă va adora așa cum sunt, cu un singur sân și o singură speranță. Voi scrie până în ziua când voi muri (mă scuzați, dar trebuie să mor și eu într-o zi, așa se cade). Ultimele mele rânduri vor fi așternute pe fondul muzical al aparatului de la reanimare, care se pregătește de linia dreaptă. Până atunci, mai e. Până atunci, scriu.

N-am trăit niciodată mai greu decât acum. Am traversat perioade de neiubire, de sărăcie, de derută, dar ceea ce respir acum e dincolo de orice imaginație.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Spune-mi, oricât de absurdă poate părea întrebarea asta, ce a adus bun cancerul în viața ta?

Pagini:  1 2

 

Categorii:
Interviuri

Comentarii

  • Am trecut prin asa ceva, fiul meu a avut cancer la rinichi, acum vreo 30 de ani si ceva,era mic, avea doar 6 ani si 9 luni cand diagnosticul a cazut peste noi. A fost in stadiu incipient, am ajuns imediat la Fundeni iar dl Profesor Proca(Dumnezeu sa-l ierte) si Prof Sinescu l-au salvat, are un singur rinichi, a treut u bine momentul, din pacate a ramas cu o imunitate scazuta, efect al chimioterapiei si al taratamntului cu raze Cobalt. E la casa lui, dar niciodata nu voi uita cei 4 ani de chinuri ale copilului meu. Va doresc sa aveti NOROCUL sa mergeti mai departe si sa treceti cu bine peste boala.
    Mult noroc si sanatate! Lili

    lili octombrie 23, 2016 4:45 pm Răspunde
  • EXCELENT COMENTARIU!
    Subscriu.

    Alexandra octombrie 22, 2016 10:40 pm Răspunde
  • Dragă Alice, sunt alături de Simona și cred cu tărie că va fi bine în măsura în care ea își va dori cu adevărat lucrul acesta. Mă gândesc la nevoia de ajutor financiar și mă întreb ce se întâmplă cu majoritatea celor care se confruntă cu acest cumplit diagnostic și nu primesc sprijin deoarece sunt oameni obișnuiți, știuți doar de ai lor. Mi-aș dori să luăm atitudine și să cerem un sistem de sănătate funcțional. Când te confrunți cu un diagnostic care te amenință cu moartea, neputiința financiară seamănă cu o condamnare DEFINITIVĂ! Când ești o persoană obișnuită, nu ai de unde primi ajutor, așa încât decent ar fi să beneficiezi de tratament în urma faptului că ai muncit și ți-ai plătit obligațiile față de stat. Facem ceva pentru normalitate? Mulțumesc!

    Liliana Popescu octombrie 5, 2016 6:23 am Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *