Simona Catrina: Aaa, e întrebarea mea preferată. Păi, hai să-ți spun, deși nu mi-e prea ușor să vorbesc despre asta. Să știi, Alice, că acest cancer ar fi un băiat de treabă, dacă n-ar fi forțat de împrejurări să facă rău. Asta e fișa postului dumnealui, ce să faci… În orice caz, de când am cancer, am scăpat de multe belele cum ar fi sinchiseala vizavi de mofturile unor tâmpiți din jurul meu sau groaza că mă părăsește un bărbat (Doru e cu mine zi și noapte, suflet și trup, secundă și veșnicie). Cancerul ăsta tâmpit m-a făcut să înțeleg că multă lume mă iubește, că multă lume mi-a trimis puțin din puținul ei material, pentru ca eu să supraviețuiesc. Iar pentru asta, le sunt datoare tuturor cu o luptă adevărată, nu mimată. Nu am dreptul să mă predau, ca o Franță care leșină la picioarele nemților. Eu pot mai mult decât atât.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Ai fost și în primele rânduri ale Marșului Roz, organizat în octombrie 2015 de Avon. Ai pozat cu beretă roz și ai înfruntat ploaia. Ce revelație a adus în tine participarea la acel marș și susținerea acelei campanii?
Simona Catrina: Știam că am probleme și a fost ceva premonitoriu, bag de seamă. Mă temeam că vor reveni și… au revenit. Am avut un frison când am pozat cu bereta roz, dar, pe de altă parte, am fost mândră. Simțeam că, pentru prima oară în viața mea, lupt pentru o cauză reală, nu pentru năluci. Da, am avut atunci revelația care, de fapt, îmi salvează acum viața, într-un fel. Am văzut femei care suferă de cancer de ani de zile, dar care găsesc forța să spere și să zâmbească. Își văd de viață, de familie, de iubiri, de copii – mai ales de copii! – și își fac planuri pentru vacanțele viitoare. Sunt femei absolut fenomenale, care nu capitulează. Lupta lor m-a trezit din vaiet și zbucium…
Marea Dragoste/revistatango.ro: Ai acceptat acum să pozezi în niște imagini în care colega noastră Cristina Grama a propus să accentuăm asemănarea ta cu Frida Kahlo. În ce semeni și în ce nu semeni, dincolo de înfățișare și styling, cu o asemenea artistă nonconformistă?
Simona Catrina: Frida Kahlo spunea: “Mă pictez pe mine însămi pentru că, de foarte multe ori, sunt singură. Și pentru că pe mine mă cunosc cel mai bine…”. Da, amintindu-mi aceste vorbe, mă regăsesc, aproape speriată, în destinul pictoriței. M-am trezit de multe ori scriind despre mine, despre viața mea, deși inițial nu asta voiam. Scriu și despre alți oameni, dar am remușcări câteodată, am senzația că nu sunt în măsură să redau drama sau comedia vieții lor. Dincolo de asta, n-am reușit niciodată să fiu nonconformistă, pentru că m-am temut de gura lumii. Nu par a fi genul care se sinchisește de părerea celorlalți, dar vă mărturisesc acum, aici, în premieră, că sunt sclava opiniei generale. Mă afectează criticile, vreau să mulțumesc pe toată lumea, evident că nu reușesc să plac tuturor, mă distrug reproșurile – mai ales cele rostite de oamenii apropiați.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Și, lucru pe care doar cei apropiați ție îl știu, tu însăți ai pictat și ți-ai dorit să fii pictoriță… De când nu ai mai pictat și ce tablouri promiți să ne pictezi când o să-ți îngădui să te întorci și la pasiune, nu doar la muncă?
Simona Catrina: Am pictat ultima oară pe vremea când încă locuiam la Toronto. Bărbatul din viața mea lipsea mult de acasă, din motive profesionale. Într-o zi, sătulă să umplu absențele lui cu găletușe de pui prăjit și lăzi de înghețată cu caramel, m-am apucat de pictură. M-am reapucat, de fapt, fiindcă pe vremuri aveam acest înduioșător obicei, pictam mult – chipurile în stil suprarealist. De exemplu, portretele confecționate de mine aveau, obligatoriu, un singur ochi. Psihiatria n-a reușit să-mi stabilească niciun diagnostic, s-a dat bătută la masa verde. Mi-au spus că bieții cercetători britanici încă deliberează. Sau delirează, nu mai știu exact cum au formulat. De atunci, n-am mai pictat. Iar dacă mă întorc… reformulez, când mă întorc la muncă, am să pictez o sută de tablouri intitulate la fel: “Nemurire”. Promit ceva palpitant.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Frida e celebră pentru autoportretele ei… Ce conțin autoportretele tale literare pe care ți le-ai tot făcut până acum? Care sunt trăsăturile pe care le-ai accentuat, îngroșat sau estompat?
Simona Catrina: Simt nevoia să mă autoironizez. Nu e o ipocrizie abilă, literară, e ceva ce îmi este necesar. Dacă reușesc să râd împreună cu mine, reușesc orice. Mi-am dat seama că oamenii citesc ceea ce scriu fiindcă găsesc în istoriile mele o sinceritate frustă. Uneori, inoportună, dacă e să-i întrebi pe foștii mei iubiți, care, desigur, se tem pentru reputația lor. Mi-am accentuat vulnerabilitatea în fața iubirii, fiindcă asta mă caracterizează. Ceea ce am îngroșat a fost din pura tentație de a-mi scuza viciile, slăbiciunile, lenea, amânările, temerile. N-am avut curajul niciodată să scriu, de exemplu, “sunt prea grasă”. Am scris, în loc de asta, că bărbații pe care îi iubeam preferau femeile mai, nu-i așa, slabe. Slabe ca un furtun de aspirator. Când am slăbit 50 de kilograme, după o operație special amenajată în acest scop, toată lumea s-a agitat cum că eram frumoasă oricum, că nu trebuia să fac sacrificii chirurgicale, mvaaai. Evident, după bătălie, mulți viteji se-arată. Probabil a fost doar o coincidență faptul că, atunci când eram grasă, nu mă iubea niciun bărbat, iar după ce am slăbit, mă iubeau vreo patru-cinci deodată. Altfel, ce să spun, frumusețea interioară e totul. Spune-mi mie asta…
Cancerul ăsta tâmpit m-a făcut să înțeleg că multă lume mă iubește, că multă lume mi-a trimis puțin din puținul ei material, pentru ca eu să supraviețuiesc. Iar pentru asta, le sunt datoare tuturor cu o luptă adevărată, nu mimată.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Am și o ultimă întrebare din domeniul meu feminist de cercetare nonconformistă: Dacă ai putea schimba lumea printr-un singur gest, în ce domeniu anume ai decreta egalitate absolută între bărbați și femei?
Simona Catrina: Pledez pentru dreptul egal al trădării. Știu că sună șocant, dar sunt sătulă de truismele de genul “bărbații înșală pentru că sunt programați genetic să facă asta”. Bărbații infideli sunt emancipați și rebeli, femeile care înșală sunt desfrânate. Nu pot să ignor faptul că multe femei se consolează la gândul că, oricât le-ar înșela bărbații, ei se întorc tot acasă, așa cum vin avioanele la hangarul tată. De fapt, e trist că multe femei nu se simt amenințate atât de aventurile erotice ilicite ale partenerilor lor, cât de posibilitatea de a fi abandonate. Cu alte cuvinte, preferă să-și serbeze nunta de argint alături de un bărbat mincinos, asta li se pare infinit mai frumos decât un divorț demn.
Fiți alături de Simona Catrina prin donații AICI.
Pagini: 1 2
Am trecut prin asa ceva, fiul meu a avut cancer la rinichi, acum vreo 30 de ani si ceva,era mic, avea doar 6 ani si 9 luni cand diagnosticul a cazut peste noi. A fost in stadiu incipient, am ajuns imediat la Fundeni iar dl Profesor Proca(Dumnezeu sa-l ierte) si Prof Sinescu l-au salvat, are un singur rinichi, a treut u bine momentul, din pacate a ramas cu o imunitate scazuta, efect al chimioterapiei si al taratamntului cu raze Cobalt. E la casa lui, dar niciodata nu voi uita cei 4 ani de chinuri ale copilului meu. Va doresc sa aveti NOROCUL sa mergeti mai departe si sa treceti cu bine peste boala.
Mult noroc si sanatate! Lili
EXCELENT COMENTARIU!
Subscriu.
Dragă Alice, sunt alături de Simona și cred cu tărie că va fi bine în măsura în care ea își va dori cu adevărat lucrul acesta. Mă gândesc la nevoia de ajutor financiar și mă întreb ce se întâmplă cu majoritatea celor care se confruntă cu acest cumplit diagnostic și nu primesc sprijin deoarece sunt oameni obișnuiți, știuți doar de ai lor. Mi-aș dori să luăm atitudine și să cerem un sistem de sănătate funcțional. Când te confrunți cu un diagnostic care te amenință cu moartea, neputiința financiară seamănă cu o condamnare DEFINITIVĂ! Când ești o persoană obișnuită, nu ai de unde primi ajutor, așa încât decent ar fi să beneficiezi de tratament în urma faptului că ai muncit și ți-ai plătit obligațiile față de stat. Facem ceva pentru normalitate? Mulțumesc!