ANA CEBOTARI: Mama intervine tot timpul și îmi spune că am treizeci de ani, că trebuie să mă așez și eu la casa mea, să îmi găsesc un băiat pe potriva mea și să mă căsătoresc. Așa este pe la noi, la treizeci de ani deja ești fată bătrână, nu te mai ia nimeni. (râde) Nu cred că este cazul meu. Am avut experiențele mele și din fiecare am învățat și am crescut foarte mult. Îmi doresc familie, îmi doresc copii, mai ales că am prietene care deja sunt mămici și văd bucuria – și greutățile, dar mai ales bucuria – care intervin în momentul în care ai un copil. Fiind singură la părinți, mi-as fi dorit un suflet cu care să împart lucruri, deşi mama la un moment l-a adus în famile pe verişorul meu Ionel care a fost mereu alături de mine, tot am tânjit după o surioară, după un confident. Noţiunea de familie e adânc înrădăcinată în subconştientul meu, îmi doresc asta, dar nu îmi programez nimic în acest sens. Mă las în voia lui Dumnezeu şi las lucrurile să vină aşa cum trebuie, la timpul lor. Acum cred că aş şti să aleg. Am nevoie de un om care să fie alături de mine, să mă respecte, să îmi ofere dragoste și înțelegere, să fie un partener adevărat. Nici nu sunt genul de om care să caute. Din câte am observat bărbaţii nu prea au curaj să mă abordeze. Sunt sigură că atrag, dar nu au curaj să se apropie de mine. Sunt o persoană peternică şi independentă şi asta probabil sperie.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ți-a fost greu ca moldoveancă venită de peste Prut?
ANA CEBOTARI: Nu. Am auzit de foarte multe ori fete plângându-se că au probleme la școală, că fac copiii glume pe seama lor. Prima dată când am venit din Moldova, a fost, într-adevăr, o tentativă de a se face mișto la adresa noastră, dar când am cântat în clasă au amuțit.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Frumoasă când ai conștientizat că ești?
ANA CEBOTARI: Mama îmi spunea mereu, când eram mică, că sunt frumoasă şi acum îmi spune acelaşi lucru, mă iubeşte enorm şi s-a sacrificat mult pentru ca mie să-mi fie bine. Asta s-a instalat în subconştientul meu. Nu îmi aduc aminte să mă fi considerat frumoasă deşi undeva în interiorul meu ştiu că am anumite calităţi moştenite de la ai mei. Zâmbetul e un atu la care sigur nu o să renunţ niciodată! Îmi place adesea să spun că mă înţeleg foarte bine cu mine şi mă plac aşa cum sunt. Un alt lucru pe care mi-l repeta mama încontinuu era că o să fiu norocoasă: „ai multe alunițe și o să fii norocoasă”. Asta s-a instalat în mine și am crezut-o, încă din copilărie.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ce înveți în continuare, ce studiezi?
ANA CEBOTARI: În continuare îmi urmez visele. Fac lucruri care mă satisfac sufleteşte şi mă ajută să mă dezvolt profesional. Spre exemplu, m-am înscris la un curs de dans contemporan, pentru a-mi cunoaşte şi armoniza mai bine mişcările corpului. Am doar două săptămâni, dar îmi place foarte mult. Îmi doresc să iau nişte cursuri de teatru ca să îmi dezvolt şi latura actoricească, vitală în meseria pe care o practic. Aş vrea ca la un moment dat, într-un proiect sau spectacol viitor să am ocazia să combin cele trei arte. Atunci m-aş simţi cu adevărat completă. Sunt recunoscătoare și mândră că m-am născut acolo unde m-am născut, dar mi-aș fi dorit să am acces la cercuri de dans, de teatru, de pictură… A rămas în mine acest gol și încerc să îl umplu.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ai nevoie de bani pentru toate astea, nu?
ANA CEBOTARI: Da, de bani, de timp, dar nu mă plâng, nu spun că duc lipsă. Un alt lucru pe care îl fac cu mult drag de când am terminat masterul este pedagogia. M-am dus să semnez un contract la Școala Populară de Artă și directoarea mi-a spus că nu mai au profesori de canto și m-a întrebat dacă nu aș vrea eu să fiu profesor de canto. Terminasem facultatea, începusem masterul și puteam să predau. Așa am descoperit plăcerea de a împărtăşi şi altora ceea ce am reuşit să asimilez eu până acum. Îmi place mult să fac asta şi observ că învăţ foarte multe lucrând cu alţi oameni. E o bucurie imensă să simţi cum sfaturile tale modelează voci şi caractere. Ceea ce mi-a lipsit mie am încercat să ofer altora. Împărtăşesc cu ei experienţele mele, le povestesc încercările prin care am trecut şi care de fapt m-au ajutat să fiu ceea ce sunt acum. Dacă faci ceva cu bucurie şi dăruire, fără frică şi resentimente, rezultatele nu întârzie să apară. Încurajarea şi susţinerea nu costă, iar oameni au nevoie în primul rând de acest lucru. Și dăruiesc asta din plin, cu speranța că binele se va întoarce și lumea muzicii va deveni, astfel, mai bună și mai frumoasă.
