Andrei Pleșu – În căutarea fericirii

Ce e fericirea? Cum o găsim și cum reușim să o păstrăm? Care sunt cauzele nefericirii? Sunt doar câteva întrebări la care Andrei Pleșu și cei 300 de invitați ai evenimentului „În căutarea fericirii” au încercat să răspundă. Întâlnirea de la Hotelul J.W. Marriott a fost inițiativa Revistei Cariere, în parteneriat cu Terapia Ranbaxy. Andrei Pleșu – filozof, cărturar, eseist, jurnalist, critic de artă și una dintre cele mai fascinante minți românești, născut pe 23 august 1948 la București – a reușit ca, timp de două ore, să electrizeze audiența printr-un discurs din seria „Dialoguri necesare”.

„Încă de la început m-a speriat acest titlu, pentru că din el rezultă faptul că oamenii au probleme, au neliniști și se așteaptă să găsească la mine răspunsurile pentru a le rezolva. Or, eu nu pot să vă garantez asta. Nu vă pot spune care sunt factorii nefericirii, cum să scăpați de teamă, cum să nu invidiați, cum să vă dozați bine viața privată.

În numele cărei competențe vorbesc eu despre fericire? Am un aer fericit?! Nu știu cum vi se pare dumneavoastră, dar eu vă spun sincer: nu sunt foarte fericit. Nu sunt nici duhovnic, nu sunt nici psihoterapeut, nici mamă, nici trainer, așa că nu pot să fac mare lucru pentru dumneavoastră. În cel mai bun caz, pot să vă povestesc ceva din experiența confruntării mele cu tema asta – cum m-am izbit și mă izbesc eu de tema fericirii. Dar de învățat ceva, în mod concret, mă tem că nu pot să fac nimic pentru dumneavoastră. La «învață-mă cum să fiu fericit, învață-mă cum să mă îndrăgostesc», nu se poate răspunde. Răspunsurile apar ca niște soluții de parcurs, ca niște întâmplări provocatoare, ca niște lucruri ale sorții.

Despre fericire se vorbește din Antichitate. Pe de altă parte, acum a devenit monden să vorbești despre fericire. Sunt o mulțime de cărți de rețete – «Cum să fii fericit, în 6 pași», «Cum să ajungi la iubirea de sine». Greu! Și cu rezultate negarantate. Există tot felul de încercări de a pune în ecuație această problemă. M-am gândit să vă rog ca aceia care sunt fericiți să ridicați mâna. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă v-aș spune «cei nefericiți să ridice mâna». Sunt două variante, deci. Aceia care sunt fericiți să ridice mâna și, dacă ați ridica toți, n-aș avea ce să vă spun. Ori să ridicați toți mâna la «nefericiți» și să ridic și eu. Și atunci mai bine ne-am duce în altă parte, să facem altceva decât să vorbim despre fericire.

Când mi s-a făcut propunerea să fac această discuție am avut sentimentul că punctul de plecare a fost o carte apărută de curând, scrisă de Bertrand Russell, «În căutarea fericirii». Bertrand Russell, Premiul Nobel pentru Literatură… Titlul în original este «The Conquest of Happiness». Varianta în limba română nu mi se pare o traducere prea inspirată, pentru că cel care cucerește ceva știe ce cucerește. Nu?! De exemplu, «vreau să cuceresc poziția de manager» – ai o reprezentare clară asupra a ceea ce vrei să cucerești și problema e să te duci glonț către țintă. Cel care caută, însă, nu are o reprezentare la fel de clară a lucrurilor…

El este un om foarte inteligent, are lucruri remarcabile în carte, dar am avut câteva dezamăgiri serioase, care mi-au dat neliniști. Zice, în Capitolul 10, cred «Am întâlnit două tipuri de oameni fericiți. Unul dintre ele era tipul omului săpător de fântâni. Un om înalt, pe care îl cunoscuse în copilărie, un om plin de mușchi, care iradia fericire. Toată ziua săpa în stâncă și era fericit. Pe același model era tipul grădinarului – un grădinar care își făcuse un scop în viață din a urmări iepurii de casă care se duceau pe plantație. Și raportul lui cu iepurii de casă era un scop în viață: se trezea dimineața cu problema asta, iar seara adormea cu misiunea împlinită. Asta e un tip de fericire. Nu aș zice că aș aspira la acest tip de fericire – eu cred că, pentru a fi fericit, trebuie să știi că ești fericit. Eu nu cred că băiatul ăla musculos care săpa fântâni avea vreo interogație în legătură cu această problemă. E și asta o fericire – să n-ai interogație. Dar e o fericire de vietate, mai curând, decât de om. A doua categorie de oameni care i s-au părut fericiți lui Bertrand Russell sunt oamenii de știință, pentru că au certitudini și pentru că au senzația că sunt utili. Asta le dă o suficiență aproape adormitoare. Ei merg pe lucruri sigure, nu ca scriitorii sau artiștii. Ei știu bine niște legi și mai știu că din aceste legi obțin rezultate care sunt necesare umanității». Mărturisesc, din nou, că nici la acest tip de fericire nu aș aspira. Trec peste ceea ce, în cartea lui Russell, sunt niște alunecări caracteristice pentru Stânga Occidentală de dinainte de Război. Pentru că el spune, de pildă, «Tinerii ruși sunt astăzi mai fericiți decât ceilalți din restul lumii – suntem în 1930 – pentru că au țel. Construiesc o lume nouă. În această lume nouă, toți vor fi mai fericiți». Noi, astăzi, știm cum a arătat lumea nouă și fericirea în anii ’30 și după, în Uniunea Sovietică, așa încât nu putem decât să surâdem melancolic când vedem că un om atât de inteligent a căzut în această capcană. Dar nu a fost singurul.

Pe de altă parte, apare întrebarea «Cât de liberi suntem să fim fericiți? Depinde fericirea de noi?» Există foarte mulți înțelepți care spun «da, fericirea e în dumneavoastră» și există o întreagă serie de declarații care ar putea fi făcute în discursul despre fericire. «Fericirea e în voi» – păi, se poate, dar dacă nimeresc un război, dacă nimeresc o criză, o catastrofă, dacă am o educație proastă, dacă mă lovește o boală, dacă trăiesc în România în 2013 nu e atât de simplu să spun «astea sunt accidente, eu am fericirea în mine». Se pune și problema destinului. Se pune problema ce moștenești și ce pățești. Sunt pățanii pe care nu le poți anticipa și care te marchează. Părerea mea este și că ești ceea ce ți se întâmplă. Că ți se întâmplă anumite lucruri într-o foarte strânsă legătură cu destinul tău, cu personalitatea ta și e bine să te obișnuiești să gândești tot ceea ce pățești. E o expresie a unei coincidențe între ceea ce pățești și ceva din tine care a dus la pățania aceea. M-am plâns odată Părintelui Andrei Scrima că sunt prea obosit, că sunt tras în toate părțile și fac prea multe lucruri, iar asta mă risipește. Mi-a spus «dragă, gândește-te că atragi tipul ăsta de solicitare, prin ceva vicii de comportament, printr-o greșeală a mișcării tale publice. Nu e nimeni vinovat. Ești una cu aceste solicitări bezmetice». Și m-am resemnat.”

Dacă «Gândește pozitiv» pare că înseamnă să ne facem plante, prin «Detașează-te!» ni se cere să devenim nori.

“Există și răspunsuri la modă la problema fericirii, care pe mine mă exasperează. Un răspuns la modă este «gândește pozitiv!». Mi-aduc aminte de o foarte bună replică la asta a marelui scriitor maghiar Peter Esterhazy, care a spus «gândirea pozitivă e opusul gândirii». Nu poți să ai un mecanism care arată non-stop surâsul. Nu poți să întâmpini totul într-o stare orgasmică, fără întrerupere. Viața-i mai vastă, mai complexă! Să nu ai resentimente, să nu te enervezi, e ușor de zis «privește pozitiv; orice ți se întâmplă, surâde, ia-o ca fiind un lucru bun, îndepărtează de la tine supărarea și melancolia!». Trebuie să fim realiști, lucrurile nu merg așa! Nu se poate ca de mâine să te hotărăști să gândești pozitiv și, chiar dacă îți cade un pietroi în cap, înainte să intri la Floreasca, ai să faci un gest de înțelegere empatică a problemei.

«Gândește pozitiv!» este, mai degrabă, pentru Occident. Avem și un echivalent în Orient. În Orientul apropiat și îndepărtat – «Detașează-te!», adică «Lasă-te purtat, lasă-te dus!». Dacă «Gândește pozitiv» pare că înseamnă să ne facem plante, prin «Detașează-te!» ni se cere să devenim nori. Să ne lăsăm duși, să nu ne facem probleme, să nu ne punem întrebări. Asta e varianta pe care am văzut-o la un inițiat cu mare succes în toată lumea – Osho. El a zis așa «Când te simți bine?! Când nu simți că ai corp! Când simți că ai corp, ești bolnav». Ei bine, comportați-vă, deci, ca și cum nu simțiți că existați?! Suntem ditamai fiarele, avem tot felul de broboane în organism, tot felul de ispite, de agitații mentale. Nu merge să spui «de mâine încolo mă fac nor».

Există și varianta «nu mai umblați după fericire, sunteți deja fericiți! Dar nu știți. Încercați să vedeți în ce fel sunteți fericiți». Există și o parabolă – un chinez se duce la un călugăr să-l întrebe ce înseamnă «zen» și călugărul îi spune «înainte să pleci, ai dat de mâncare la păsări?» «Nu.» «Du-te, dă de mâncare la păsări și vino înapoi». Se repetă întrebarea și a doua oară «înainte să pleci, ai făcut ordine în ogradă». «Nu». L-a trimis înapoi. A treia oară «înainte să pleci ți-ai îmbrățișat familia?» «Da.» «Asta e zen!»

«Zen» are ceva care mi-e foarte simpatic fiindcă «zen» se organizează în jurul lui «zazen» care înseamnă să stai. Asta este și în ortodoxie. Este o tehnică spirituală tipic ortodoxă, care pleacă de la ideea de liniște și are ca postură statul. Noi trebuie să învățăm să stăm. Asta, din motive subiective, îmi place, fiindcă toți doctorii îmi spun să mă mișc. N-am găsit un singur doctor care să-mi spună «stai, nu te mișca!». Ei nu știu ce beneficii poate să aibă un episod de statică destinsă și ce dezavantaje poate să aibă un episod de agitație musculară. Pentru mine vestea că inventatorul jogging-ului a murit făcând jogging, la 62 de ani, e o victorie personală.

Câte tipuri de fericire există? Ce înseamnă pentru fiecare din noi un moment de fericire? Sunt și fericiri care par triviale, dar care sunt foarte aproape de un concept al fericirii. Și să mă iertați pentru ce voi spune, dar, de pildă, cine n-a simțit o fericire euforică când a reușit să facă pipi după ce s-a abținut trei ore?! Este o minune! Este un extaz, e și asta o formă de fericire. Dar sunt și fericiri complicate.

Există și în politică un tip de gândire care încearcă să ne explice că fericirea nu e treaba noastră. «Lăsați că ne ocupăm noi». Asta este ideea centrală a comunismului – «sunteți condamnați la fericire, noi știm cum să vă facem fericiți și pe voi, și pe copiii voștri și pe copiii copiilor voștri. Trebuie doar să renunțați puțin la libertate, la bunăstare excesivă și la prea multă autonomie individuală». Asta am simțit-o în Germania, când am mers și, la cantina de acolo, erau o mulțime de sortimente de bere. Când le-am spus că noi, în țară, nu avem… mi-au replicat «da, dar noi nu suntem fericiți». Asta în legătură cu statul. Statul nu are datoria să te facă fericit. Bhutanul e un stat mic, care nu numără realizările statului în Produs Intern Brut, ci în Coeficient Național de Fericire. E un risc să te arunci la așa ceva, dar e un fapt că s-a gândit cineva să facă această substituție care mie nu mi se pare ușor de îndeplinit cu mijloacele statului. În orice caz, problema fericirii se pune când ai tot ce-ți trebuie. Restul nu e problema fericirii, e problema luptei pentru existență, a nivelului de trai… Problema fericirii se pune când ai tot ce-ți trebuie (adică atunci când condițiile exterioare ale fericirii sunt îndeplinite), și te trezești că ești nefericit. Aia e problema fericirii, nu «cum să obțin un job, cum să obțin o avansare»…”

Creștinismul a găsit o soluție problemei fericirii: «fericirea vine După»

“Episodul cel mai intens din istoria europeană în care s-a pus problema fericirii a fost filozofia antică greacă, care se ocupa cu problema terapiei sufletești. Apoi s-a delegat această problematică religiei. Dar, până atunci, Platon și Aristotel se ocupau de problema educației interioare care să te ducă la o stare de confort, stabilitate și omogenitate interioară. Problema filozofului grec era cum să facă amestecul ăsta, să nu se trezească cu spontaneități care tulbură. Se vorbea de terapeutica pasiunilor, de o conduită de viață, de nevoia de a te integra în ansamblul social și cosmic în care funcționezi. Stoicii veneau cu rețete, cu tehnici, cu exerciții spirituale – «să nu dorești ceea ce nu poți obține» – un element de fericire garantată. Sau «să nu te forțezi să eviți inevitabilul». De obicei asta ne face pe noi nefericiți. Vrem lucruri pe care nu le putem atinge și vrem să evităm ceea ce e inevitabil.

Simplificând foarte mult, Creștinismul a găsit o soluție problemei fericirii: «fericirea vine După». Dacă în timpul vieții îndeplinești anumite condiții, atunci după o să fie totul în ordine. Fericirile din Predica de pe Munte… și cei care îndeplinesc anumite condiții… vor moșteni Împărăția. Acum, lucrurile sunt mai complicate. Pe de o parte, trebuie să mărturisesc că, dacă am întâlnit vreodată în viață oameni fericiți, de obicei erau oameni credincioși. Oamenii credincioși reușesc, prin asumarea credinței lor, să obțină un tip de echilibru existențial, o bună reacție la ceea ce trăiesc, pe care oamenii care nu sunt credincioși o obțin mai greu. Și, pe urmă, există și în plan profan ceea ce am putea numi o fericire de După. Ați vrea să fiți Van Gogh sau Eminescu? Ăștia au fost niște nefericiți. Teribil de nefericiți. Dar… După… au dat lovitura! Deci nu trebuie neapărat să fii creștin ca să beneficiezi de asta. Sigur, în acele condiții, tu însuți nu te mai bucuri de asta, dar dacă trăiești cu un presentiment al succesului de După, atunci există o compensație a fericirii. Beatitudinea, care este profesiunea sfinților, e o formă de fericire. În românește «beatus» a dat «biet». Pentru că fericitul, sanctificatul era un ascet. N-avea nimic. Era un sărac. Și de aici alunecarea de la «beatus» la «biet». Cu specificarea că tot în creștinism avem profesiunea de «Fericit. Preafericit». Patriarhului așa i te adresezi – «Preafericite». A venit la mine cineva care trebuia să discute ceva cu Patriarhul – nu cel de acum –, cum ar trebui să i se adreseze. «Preafericite» am spus eu. Iar omul respectiv, aflându-se față în față cu Patriarhul, i-a spus «Preafericitule». Există, deci, o meserie gata făcută.

Un episcop din America a spus că lumea creștină uită ce înseamnă cuvântul «Evanghelie». «Evanghelie» înseamnă «Vestea cea bună». Or, majoritatea creștinilor se comportă ca și cum această carte conține foarte multe vești proaste: pedepse eterne, iad, o stare de incertitudine, căință. Vestea Evangheliei e bună, trebuie să te bucuri!”

E un miracol că putem trăi, putem să ne bucurăm, putem râde, putem mânca, putem iubi știind că toate acestea se termină

“Dați-mi voie să fac o listă a ceea ce înseamnă piedicile fericirii de azi, așa cum le întâlnesc eu. Există piedici obiective. Ca oameni, suntem niște ființe vulnerabile. Suntem expuși suferinței, bolilor, catastrofelor. Suntem expuși morții. Ar trebui să ne oprim, când vorbim despre fericire, fie și la un singur lucru – cum să fii fericit când știi sigur că mori?! În mod normal, ar trebui să fim tot timpul înnorați, mâhniți, loviți de această perspectivă fatală. E un miracol că putem trăi, putem să ne bucurăm, putem râde, putem mânca, putem iubi știind că toate acestea se termină. Și nu știm ce înseamnă, de fapt, că se termină. Se termină de tot? E foarte greu de răspuns la această întrebare și cei care cred că știu ceva nu sunt cinstiți. Eu sunt de părere că sinucigașii nu știu ce fac. Adică pleacă de la convingerea că, după moarte, ai scăpat. Că te omori și ai scăpat. Ca și cum au vreun argument dovedit că, după aia, nu începe cine știe ce tărăboi. S-ar putea să spui «mai bine mai stăteam în viață».

Freud nu mi-e simpatic. A avut o sclipire genială despre problema morții și a faptului că, deși ea există, noi trăim normal. Are un eseu scris pe marginea Primului Război Mondial în care spune «în mod normal, noi nu ar trebui să putem funcționa având tot timpul în față acest termen-limită. Dacă putem funcționa este pentru că subconștientul nostru știe ceva despre moarte ce noi, conștient, nu știm. Faptul că funcționăm în ciuda acestei perspective e un mesaj dat de subconștientul nostru că perspectiva asta nu e așa de fatală cum ne-o imaginăm».

Suntem nefericiți pentru că suntem oameni, cu toate vulnerabilitățile noastre. În Teologie asta se numește «Păcatul Originar». Adică faptul că suntem niște îngeri căzuți. Suntem oameni. Ni se ard siguranțele ușor, nu facem față la absoluturi. Structura noastră nu ține.

După mine, cea mai mare piedică în a fi fericit este să ai asta pe creier tot timpul. Problema fericirii ca obsesie este o sursă sigură de nefericire. E o sursă sigură de nevroză. Fericirea apare, de obicei, ca un efect colateral. E ca atunci când te uiți pe cer și sunt stele foarte mici, pe care nu le vezi dacă te uiți direct la ele, dar dacă muți privirea puțin mai la stânga sau mai la dreapta, le percepi, intră în câmpul tău vizual. Cred că așa e fericirea. Dacă «îți iese ceva» în plan profesional, privat și așa mai departe, te trezești că ești și fericit. Dar dacă te duci glonț, halucinatoriu, focusat spre fericire, ai toate șansele să te umpli de cearcăne.

O altă problemă uriașă este preocuparea de sine. Puteți să-i spuneți cum vreți – orgoliu, egolatrie, slavă deșartă, megalomanie… sau invers, dezgustul de sine, care e tot o formă de preocupare de sine. Tot timpul te gândești câte defecte ai, ți-e frică de cum ești, au dreptate toți dușmanii… ești vai de capul tău. Aici Bertrand Russell spune un lucru important «am început să fiu fericit când am început să am interese impersonale și am început să am diminuată preocuparea de mine, adică am început să nu mă mai iau prea în serios». Nu e bine să te iei prea în serios. Nu ești cine știe ce și faptul că ai ratat ceva nu este de ordin cosmic, nu trebuie să te superi pe Univers. Sunt întâmplări curente, care nu duc nicăieri – nici în rău, nici în bine – și trebuie asumate ca atare. Un călugăr spunea că în lupta cu lumea, cu viața, cu nefericirea, cu păcatul… – chiar și cu păcatul! – vine un moment când trebuie să poți să te dai bătut. Dă-te bătut! Fă o pauză, nu te îndârji, nu sta tot timpul înarmat până-n dinți și concentrat să ieși victorios. Ceva s-ar putea să nu iasă bine – nu-i un capăt de țară!”

Lipsește singurătatea

“Există o boală foarte gravă a lumii de azi, căreia Russell îi spune «oboseală». Eu i-aș spune «faptul de a fi ocupat». Suntem foarte ocupați. Nu ne mai gândim ce înseamnă asta. Se vorbea cândva despre «o țară ocupată». A fi ocupat înseamnă a fi sub controlul altuia, înseamnă a fi în stare de supunere, de obediență față de ceva care îți este exterior. Ești luat în posesie. De dimineața până seara noi suntem ocupați, adică nu suntem noi înșine. Asta înseamnă că ne lipsesc două lucruri esențiale, în fiecare zi: ne lipsesc răgazurile, pauzele – momentele când înlocuiești fapta cu o stare. Stările sunt esențiale. Cât timp din zi mai avem, ocupați cum suntem, pentru reflexivitate?! Pentru zăcere, aș spune, revenind la ideea de zen, de a sta.

De asemenea, lipsește singurătatea. Nu prea mai suntem singuri. Suntem mereu «în echipă», suntem mereu în corporații. În țările chinezești comuniste, tortura cea mai dură era ca prizonierul să nu fie niciodată singur. Era pus cineva lângă el, fără încetare. Nu avea niciun moment de viață privată. Cei mai mulți înnebuneau într-o perioadă scurtă.

Avem grija zilnică, suntem mereu hărțuiți… Avem mereu tipul de gândire «oh, câte am făcut astăzi! Când mă gândesc prin ce am trecut ieri! Câte mă așteaptă mâine!». Suntem năpădiți. În Evanghelie se spune «ajunge zilei grija ei». Să nu mai adăugăm și grijile trecute, grijile viitoare.

Un alt dușman al fericirii – îmi îngădui să-i spun așa, deși pare straniu, este imaginația. Din cauza imaginației noi nu ne putem bucura de clipă. Ne vin în minte alte clipe pe care poate le-am ratat, ne întrebăm dacă ne vom mai putea bucura ca acum peste câțiva ani sau dacă vom mai putea recupera ceva din bucuriile anilor trecuți. Adică ăsta este simptomul «ah, ce sete mi-e, ce sete mi-a fost, ce sete o să-mi fie». Mai e ceva. Imaginația lucrează cu absolutul. Nu lucrează cu modele. Și asta, până la urmă, te intoxică. Ai impresia că viața n-are sens decât dacă obții partenerul ideal, căsnicia ideală, meseria ideală, cariera ideală. Astea toate sunt niște imagini care au diverse surse – reclame, filme hollywoodiene și așa mai departe – și ideea că există un singur fel de fericire. Pe principiul «fericit nu pot fi DECÂT…» Când, de fapt, există multe tipuri de fericire conjugală, multe tipuri de fericire profesională. Sau poate fi chiar un eșec care îți dă un anumit tip de fericire. Modelele cu care lucrează imaginația sunt standarde de serie.

Mai e un lucru curent în lumea de azi: transformarea bucuriilor în satisfacții. Gândiți-vă ce diferență este între o bucurie și o satisfacție. Satisfacția e ceva care vine la capătul unei așteptări. Vrei ceva, și, dacă reușești, ai o satisfacție. Bucuria este o reacție spontană, inocentă și deplină de bunăstare interioară. Nu e o așteptare, e o apariție, e o epifanie, e un eveniment. Lumea nu mai e atentă la bucurii, e atentă la satisfacții. Când ești atent la satisfacții, pasul următor este că vrei succes, iar partea următoare este că vrei carieră. Adică vrei o viață lineară și sfârșești printr-o idolatrizare a muncii. Vă atrag atenția că munca a fost inventată – e riscant să spui asta în România – în Paradis, ca pedeapsă: «de acum încolo o să munciți de o să vă iasă ochii». Munca e trudă. Sunt mai multe chestiuni aici: să idolatrizezi munca – M-am gândit să-i reproșez lui Mihai Răzvan Ungureanu când a fost prim-ministru pentru că a avut câteva ieșiri la televiziune în care a spus «eu muncesc, trebuie să munciți». I-am spus că nu o să facă niciodată electorat dacă îi ceartă pe oameni că sunt leneși. Idolatrizarea este un păcat, după cum este un păcat să nu încerci să introduci în muncă un coeficient de plăcere. Să faci cu plăcere ce faci și să nu faci lucruri pe care nu le poți face cu plăcere.

Există apoi încă ceva la lumea de azi – mecanizarea vieții. Limbajul are o stereotipie extraordinară. Nu știu cât din ce scriem și vorbim zilnic are acoperire personală. Câte replici gata-făcute rostiți și cât de geometrizată e ziua: ore de trezire, de muncă, pauze de prânz, ședințe. Până și pauzele, plăcerile, bucuriile minimale sunt organizate. Un om devine brusc o jucărie teleghidată. Face lucruri pentru că toată lumea le face. S-a instaurat un fel de anonimat al expresiei. Eu sunt parașutat într-o lume nouă în care încerc să mă branșez, să zâmbesc, pentru că nu vreau să fac pe nebunul. Dar nu înțeleg ce-i asta?! De ce spunem «locație» când există «loc»?! Cum am trăit noi fără asta?! Cum am trăit noi fără feedback?! Par lucruri fatale…

Iubirea e ceva foarte complicat. Există un fel de idolatrizare și a iubirii, ca și a muncii și a altor lucruri care fac pe toată lumea să alerge gâfâind după o mare experiență. Se ajunge la un fel de fericire socială, cordială, de tipul «I love you! I love you, too!». Iubirea produce o plăcere nemijlocită și amplifică alte plăceri. Și, foarte important, diminuează EU-l. Îl obligă să facă un pas înapoi și să se lase absorbit, umplut, de celălalt. Experiența mea îmi spune că aceia care vorbesc mult despre iubire sunt oameni care te somează să-i iubești pe ei.

Rămâne o problemă – a Raiului și a Iadului. Un teolog german a spus un lucru scandalos pentru teologii convenționali: Ni se propune Raiul ca fiind o fericire eternă. Nici în Rai nu cunoști fericirea absolută dacă știi că mulți dragi ai tăi sunt în iad. E o contradicție… Nu există fericire în Rai, dacă știu că Iadul e plin de prieteni!

Gândul pe care ar trebui să-l luați din tot ce spun este să nu mai aveți obsesia fericirii. Forget it! Nu e cazul să focalizați halucinatoriu pe asta. «Îți doresc să-ți placă ce faci» e o foarte înțeleaptă urare.”

Andrei Pleșu în Conferința „În căutarea fericirii” organizată de revista Cariere, J.W. Marriott – 4 aprilie 2013. A consemnat Eveline Păuna