Andrei Plesu – In cautarea fericirii

au vreun argument dovedit ca, dupa aia, nu incepe cine stie ce taraboi. S-ar putea sa spui «mai bine mai stateam in viata».

Freud nu mi-e simpatic. A avut o sclipire geniala despre problema mortii si a faptului ca, desi ea exista, noi traim normal. Are un eseu scris pe marginea Primului Razboi Mondial in care spune «in mod normal, noi nu ar trebui sa putem functiona avand tot timpul in fata acest termen-limita. Daca putem functiona este pentru ca subconstientul nostru stie ceva despre moarte ce noi, constient, nu stim. Faptul ca functionam in ciuda acestei perspective e un mesaj dat de subconstientul nostru ca perspectiva asta nu e asa de fatala cum ne-o imaginam».

Suntem nefericiti pentru ca suntem oameni, cu toate vulnerabilitatile noastre. In Teologie asta se numeste «Pacatul Originar». Adica faptul ca suntem niste ingeri cazuti. Suntem oameni. Ni se ard sigurantele usor, nu facem fata la absoluturi. Structura noastra nu tine. 

Dupa mine, cea mai mare piedica in a fi fericit este sa ai asta pe creier tot timpul. Problema fericirii ca obsesie este o sursa sigura de nefericire. E o sursa sigura de nevroza. Fericirea apare, de obicei, ca un efect colateral. E ca atunci cand te uiti pe cer si sunt stele foarte mici, pe care nu le vezi daca te uiti direct la ele, dar daca muti privirea putin mai la stanga sau mai la dreapta, le percepi, intra in campul tau vizual. Cred ca asa e fericirea. Daca «iti iese ceva» in plan profesional, privat si asa mai departe, te trezesti ca esti si fericit. Dar daca te duci glont, halucinatoriu, focusat spre fericire, ai toate sansele sa te umpli de cearcane.

O alta problema uriasa este preocuparea de sine. Puteti sa-i spuneti cum vreti – orgoliu, egolatrie, slava desarta megalomanie… sau invers, dezgustul de sine, care e tot o forma de preocupare de sine. Tot timpul te gandesti cate defecte ai, ti-e frica de cum esti, au dreptate toti dusmanii… esti vai de capul tau. Aici Bertrand Russell spune un lucru important «am inceput sa fiu fericit cand am inceput sa am interese impersonale si am inceput sa am diminuata preocuparea de mine, adica am inceput sa nu ma mai iau prea in serios». Nu e bine sa te iei prea in serios. Nu esti cine stie ce si faptul ca ai ratat ceva nu este de ordin cosmic, nu trebuie sa te superi pe Univers. Sunt intamplari curente, care nu duc nicaieri – nici in rau, nici in bine – si trebuie asumate ca atare. Un calugar spunea ca in lupta cu lumea, cu viata, cu nefericirea, cu pacatul… – chiar si cu pacatul! – vine un moment cand trebuie sa poti sa te dai batut. Da-te batut! Fa o pauza, nu te indarji, nu sta tot timpul inarmat pana-n dinti si concentrat sa iesi victorios. Ceva s-ar putea sa nu iasa bine – nu-i un capat de tara!

Lipseste singuratatea

Exista o boala foarte grava a lumii de azi, careia Russell ii spune «oboseala». Eu i-as spune «faptul de a fi ocupat». Suntem foarte ocupati. Nu ne mai gandim ce inseamna asta. Se vorbea candva despre «o tara ocupata». A fi ocupat inseamna a fi sub controlul altuia, inseamna a fi in stare de supunere, de obedienta fata de ceva care iti este exterior. Esti luat in posesie. De dimineata pana seara noi suntem ocupati, adica nu suntem noi insine. Asta inseamna ca ne lipsesc doua lucruri esentiale, in fiecare zi: ne lipsesc ragazurile, pauzele – momentele cand inlocuiesti fapta cu o stare. Starile sunt esentiale. Cat timp din zi mai avem, ocupati cum suntem, pentru reflexivitate?! Pentru zacere, as spune, revenind la ideea de zen, de a sta.

De asemenea, lipseste singuratatea. Nu prea mai suntem singuri. Suntem mereu «in echipa», suntem mereu in corporatii. In tarile chinezesti comuniste, tortura cea mai dura era ca prizonierul sa nu fie niciodata singur. Era pus cineva langa el, fara incetare. Nu avea niciun moment de viata privata. Cei mai multi innebuneau intr-o perioada scurta.

Avem grija zilnica, suntem mereu hartuiti… Avem mereu tipul de gandire «mama, cate am facut astazi! Cand ma gandesc prin ce am trecut ieri! Cate ma asteapta maine!». Suntem napaditi. In Evanghelie se spune «ajunge zilei grija ei». Sa nu mai adaugam si grijile trecute, grijile viitoare.

Un alt dusman al fericirii – imi ingadui sa-i spun asa, desi pare straniu, este imaginatia. Din cauza imaginatiei noi nu ne putem bucura de clipa. Ne vin in minte alte clipe pe care poate le-am ratat, ne intrebam daca ne vom mai putea bucura ca acum peste cativa ani sau daca vom mai putea recupera ceva din bucuriile anilor trecuti. Adica asta este simptomul «ah, ce sete mi-e, ce sete mi-a fost, ce sete o sa-mi fie». Mai e ceva. Imaginatia lucreaza cu absolutul. Nu lucreaza cu modele. Si asta, pana la urma, te intoxica. Ai impresia ca viata n-are sens decat daca obtii partenerul ideal, casnicia ideala, meseria ideala, cariera ideala. Astea toate sunt niste imagini care au diverse surse – reclame, filme hollywoodiene si asa mai departe – si ideea ca exista un singur fel de fericire. Pe principiul «fericit nu pot fi DECAT…» Cand, de fapt, exista multe tipuri de fericire conjugala, multe tipuri de fericire profesionala. Sau poate fi chiar un esec care iti da un anumit tip de fericire. Modelele cu care lucreaza imaginatia sunt standarde de serie.

Mai e un lucru curent in lumea de azi: transformarea bucuriilor in satisfactii. Ganditi-va ce diferenta este intre o bucurie si o satisfactie. Satisfactia e ceva care vine la capatul unei asteptari. Vrei ceva, si, daca reusesti, ai o satisfactie. Bucuria este o reactie spontana, inocenta si deplina de bunastare interioara. Nu e o asteptare, e o aparitie, e o epifanie, e un eveniment. Lumea nu mai e atenta la bucurii, e atenta la satisfactii. Cand esti atent la satisfactii, pasul urmator este ca vrei succes, iar partea urmatoare este ca vrei cariera. Adica vrei o viata lineara si sfarsesti printr-o idolatrizare a muncii. Va atrag atentia ca munca a fost inventata – e riscant sa spui asta in Romania – in Paradis, ca pedeapsa: «de acum incolo o sa munciti de o sa va iasa ochii». Munca e truda. Sunt mai multe chestiuni aici: sa idolatrizezi munca – M-am gandit sa-i reprosez lui Mihai Razvan Ungureanu cand a fost prim-ministru pentru ca a avut cateva iesiri la televiziune in care a spus «eu muncesc, trebuie sa munciti». I-am spus ca nu o sa faca niciodata electorat daca ii cearta pe oameni ca sunt lenesi.  Idolatrizarea este un pacat, dupa cum este un pacat sa nu incerci sa introduci in munca un coeficient de placere. Sa faci cu placere ce faci si sa nu faci lucruri pe care nu le poti face cu placere.

 Exista apoi inca ceva la lumea de azi – mecanizarea vietii. Limbajul are o stereotipie extraordinara. Nu stiu cat din ce scriem si vorbim zilnic are acoperire personala. Cate replici gata-facute rostiti si cat de geometrizata e ziua: ore de trezire, de munca, pauze de pranz, sedinte. Pana si pauzele, placerile, bucuriile minimale sunt organizate. Un om devine brusc o jucarie teleghidata. Face lucruri pentru ca toata lumea le face. S-a instaurat un fel de anonimat al expresiei. Eu sunt parasutat intr-o lume noua in care incerc sa ma bransez, sa zambesc, pentru ca nu vreau sa fac pe nebunul. Dar nu inteleg ce-i asta?! De ce spunem «locatie» cand exista «loc»?! Cum am trait noi fara asta?! Cum am trait noi fara feedback?! Par lucruri fatale…

Iubirea e ceva foarte complicat. Exista un fel de idolatrizare si a iubirii, ca si a muncii si a altor lucruri care fac pe toata lumea sa alerge gafaind dupa o mare experienta. Se ajunge la un fel de fericire sociala, cordiala, de tipul «I love you! I love you, too!». Iubirea produce o placere nemijlocita si amplifica alte placeri. Si, foarte important, diminueaza EU-l. Il obliga sa faca un pas inapoi si sa se lase absorbit, umplut, de celalalt. Experienta mea imi spune ca aceia care vorbesc mult despre iubire sunt oameni care te someaza sa-i iubesti pe ei.

Ramane o problema – a Raiului si a iadului. Un teolog german a spus un lucru scandalos pentru teologii conventionali: Ni se propune Raiul ca fiind o fericire eterna.. Nici in Rai nu cunosti fericirea absoluta daca stii ca multi dragi ai tai sunt in iad. E o contradictie… Nu exista fericire in Rai daca stiu ca iadul e plin de prieteni!

Gandul pe care ar trebui sa-l luati din tot ce spun este sa nu mai aveti obsesia fericirii. Forget it! Nu e cazul sa focalizati halucinatoriul pe asta. «Iti doresc sa-ti placa ce faci» e o foarte inteleapta urare”.

Andrei Plesu in Conferinta „In cautarea fericirii” organizata de revista Cariere, J.W.Marriott – 4 aprilie 2013. A consemnat Eveline Păuna