fbpx

Zăpezile de altădată

de

Mi-am diagnosticat o infirmitate venită, bănuiesc, odată cu vârsta, în dimineaţa zilei în care, în loc să mă bucur că ninge, am intrat în panică. Deşi până nu demult vorbeam cu nostalgie despre iernile uluitoare în care ne înzăpezeam în case şi şcolile se închideau, învinse de căderile de nea, în dimineaţa primei ninsori nici măcar bucuria copiilor mei, extaziaţi cu năsucurile lipite de geam, nu m-a convins să tresar mulţumită că ne-a fost dăruită o iarnă albă, ca-n copilărie.

N-am fost în stare să-mi imaginez zilele de zâmbet şi joacă ale copiilor mei, nici propria mea şansă de retrăire a anilor puri, ci m-am lăsat împovărată de grija întârzierilor, a derapajelor, a deszăpezirilor tardive. Şi abia atunci când am realizat cât de puţin sunt în stare să rezonez cu orice manifestare de bucurie, când am văzut cu câtă îndârjire repudiez căderile splendide de alb, m-am gândit că la fel de nepregătiţi suntem şi pentru celelalte miracole pe care le invocăm, totuşi, mereu şi mereu.
Cât de tare ne-ar năuci o iubire mare, aşa cum am trăit în adolescenţă, şi cât de greu ne-ar fi să ne urmăm inima… Cât de nesuferiţi ne-ar fi anii de şcoală de care declarăm iar şi iar că ne e dor, însă, probabil, dacă ni s-ar da şansa să revenim în aule, nu ne-am regăsi nicicând răbdarea de a învăţa şi de a căuta cu îndârjirea cu care o făceam odinioară… Cât de greu ne e acum să ne apucăm să construim România lucrului bine făcut, ţara pe care ne-am imaginat-o mereu, pe care am visat-o întruna, pentru care am ieşit în stradă, am votat, am plâns, am cântat, dar acum nu ştim de la ce capăt de speranţă s-o-ncepem…
Mă întreb, cu sfâşierea tandră din glasul lui Villon, nu unde sunt zăpezile de altădată – pentru că acestea sunt la locul lor, deasupra, ascunse în norii pe care-şi odihneşte fruntea Dumnezeu – , ci unde e sufletul nostru deschis spre frumos, unde sunt marile noastre avânturi spre dragoste, unde s-au dus îndrăznelile noastre, dorinţele arzătoare, visele noastre cele mai vii? În ce moment al vieţii le-am pierdut, le-am uitat, le-am înstrăinat? Şi recit doar şoptind, cu glas trist, privind cum se răreşte ninsoarea, singura strofă pe care mi-o mai amintesc din Balada doamnelor din alte vremuri, o poezie despre care îndrăzneam cândva să spun că mi-a schimbat viaţa. Dar acum am uitat-o aproape pe toată. Fiindcă între timp am uitat şi să întreb, cu năzuinţă veritabilă, unde-s zăpezile, iubirile, speranţele, chemările…
Pe unde-s, Doamne, şi de cînd,
nu căuta! Cheia-i păstrată
în versul meu: …Dar unde sînt
zăpezile de altădată?

Categorii:
Scrisoare

Comentarii

  • Nu pierdem nimic, Alice! Uitam unde le punem, la pastrare, si cand le descoperim ne temem de fragilitatea iubirilor, sperantelor, chemarilor… chiar si o zapezilor de altadata. Mai scapam cate una, si se sparge, dar meticulos o reconfiguram ca un sticlar paharul de cristal.

    aris ianuarie 19, 2016 6:06 am Răspunde
    • Ce frumos ai spus, Aris, “uitam unde le punem la pastrare…”

      Alice Năstase Buciuta ianuarie 19, 2016 7:02 am

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.