“Ce e mai limpede decat lumina si totusi ce e mai orb decat lumina? Lumina nu vede. Socoteala ei e fara socoteala, si cumintenia ei dispretuieste intelepciunea.” (Tudor Arghezi, Cimitirul Buna-Vestire)
A lasat Dumnezeu pe lume oameni dumiriti care deschid ferestre, pornesc carari, scriu carti – oglinda pentru Rostul Lui. Ca sa nu ne fie de tot oarba trecerea pe pamant. Din Lumina uneia aprind astazi candela, catre tine, Doamna. Se inalta cuvintele la Icoana si daca mie mi se pare ca miros a tamaie si nard, de-acum ma rog, cu umilinta, de iertare. Eu am credinta ca, de-un timp incoace, Sfintii s-au coborat in carti:
“– Cu Domnul nostru Iisus Hristos, invierea s-a savarsit asa: El inviase odata pe pamant, si s-a suit la ceruri cu sufletul si trupul. Dovada o aduc apostolii care l-au vazut. Fiind pe o inaltime si vorbindu-le cu duiosia si cu tristetea dulce a unui Dumnezeu care se facuse om numai ca sa guste amaraciunile vietii marginite si care murise odata si inviase, paru ca o haina usoara, clatinata de vant. Pasul i se desprinsese lin de pamant, ramasese un timp apropiat de tarana pana ce si cele din urma cuvinte vor fi fost rostite, – si departarea crescu pana ce Domnul nu se mai vazu.
S-a suit repede la ceruri, ori s-a suit incet? – Apostolii nu marturisesc, ei fiind ingenuncheati si cu ochii si cu genunchii. Cand si-au ridicat capetele, Mantuitorul se mai vedea cat un fluture alb.
Cei care vedeau dincolo de ceruri aduc totusi mai amanuntite stiri. Ei au scris in Biblia apocrifa, nerecunoscuta si repudiata de Sinoade si de Biserici, ca Dumnezeu-Tatal, dupa suferinta rastignirii si a mortii si a invierii, cand a trebuit sa fie rasturnata piatra grea de pe mormant, uriasa, a trimis un inger albastru ca sa descetluiasca si care, desfacand lespedea din lacasul ei si aruncand-o deopotriva cu aripa lui, a scos viata din puterea taranii. Si voind sa crute Fiului o noua oboseala, a pogorat o podina de nori jos de tot din vazduh, si pe podina se afla carul de flacari al proorocului Ilie, manat de insusi Ilie, marele surugiu al lumii dumnezeiesti. Acoperit de o perdea de nori grosi, carul a putut intoarce pe loc si s-a putut indrepta fara sa fie zarit de prostime si de credinciosii de rand, catre cetatea cu clopotniti si cu caprioare de jurimprejur, albe, pascand margaritare pe tarmul unui lac de lumina.
Negresit ca, pana sa soseasca la portile de ametist ale cetatii, Tatal era instiintat daca Fiul a purces in sus si daca se apropie teafar. Stafetele erau aduse de ingerii mici, cu gulere de aripi, pe care Facatorul-a-toate i-a lasat fara brate si fara trup, ca sa nu se lipeasca frumusetea lor de nimic pamantesc.
Este adevarat ca in vremea lipsei de treizeci de ani din ceruri a Fiului, trimis sa ia chip de om, Tatal facuse pregatiri sa-si primeasca mladita inapoi, intr-un colt linistit de Rai. Zeii grecesti si latini, care umplusera tara de dincolo de vazduhuri si se purtau ca oamenii de jos, capatasera obiceiurile urate ale taramurilor de unde veneau. Ei fusesera alungati la marginea Tariei, in marea pustietate, iar cei mai tineri din ei, siliti sa se boteze repede si sa se nasca din nou, intr-alta stihie. Multi dintre dansii fura facuti caraule la marginile cu intunericul vesnic al gradinilor ceresti, ca sa opreasca trecerile pe adierile beznei in care isi ispaseau pacatele, inotand fara oprire, in apele negre fara fund, osanditii veciei. Cu fecioarele vestale si cu toate preotesele tinere si frumoase, din legile vechi, Dumnezeu fu milostiv, dandu-le munca usoara de paracliserite, sa aprinda seara si sa stinga dimineata, candelile cerului, sufland o data duhul viu, si a doua oara duhul mort peste ele, unul de argint si celalalt de neguri.
Intors acasa, Domnul nostru Iisus Hristos gasi catapetezmele spoite si zugravite din nou, si Taria intreaga schimbata in manastire, cu popor de stihare si de omofoare. Cantecele de lume fusesera alungate odata cu negustorii de vin si cu lautarii lui Anacreon, ospetele contenisera, chelariile fusesera sfaramate. Din zorii zilei pana noaptea tarziu si din noapte tarziu pana in zori, se faceau slujbe. Privegherile se impleteau cu liturghiile, acestea tineau sapte ceasuri pana la ceasul vecerniei, si vecerniile se innadeau cu utrenia. Lacomia zeilor fu inlocuita cu neincetata rugaciune si cu postul uscat. Cand unui sfant i se facea foame, el arunca mana in aer, oriunde si orisiunde s-ar fi gasit, si lua din vant un pumn de mana, care calatorea risipita. Mesele fusesera azvarlite, scaunele trimise la Iad, ca sa fie arse, tacamurile, cupele – nimicite. Gatelilor si cusaturilor scumpe li se dete foc, matasurile si catifelele se facusera rogojini. Palatele s-au prabusit odata, stofele si covoarele fura manjite cu o boia de sange. Lumea intreaga sta de vecii vecilor in picioare, cantand icoase si condace si Marire Tie si Tatal Nostru in cateva graiuri diferite.
(…) Fiul mai purta in palme urmele piroanelor care-i fusesera batute in carne, si picioarele purtau inca, in talpi, ranile ramase dupa scoaterea cuielor. Coasta intepata cu lancea mai era cruda. Cu toate ca pe fiecare din ranile lui plutea vapaia albastruie dintre cruguri, ca un alean, vindecarea lor nu se facuse de tot, si Mantuitorul, ingrijit de ingeri cat columbele, trebui sa stea leganat cateva zile.”
(Tudor Arghezi, Cimitirul Buna-Vestire)
Cristos a inviat!
