Primavara isi istoveste ultimele ploi la ferestrele scolilor ca sa le fie mai dulce penitenta adolescentilor cu sufletul lipit de geam. Vine si Ziua Copilului, pentru unii, catel comunitar aflat in treaba. Dar gustul amar, de pastila topita in cerul gurii, nu ma lasa sa insir metafore sprintare pe sfoara covrigeilor cu care te-am obisnuit. N-am mac, n-am susan, n-am vanilie. Doar chef sa le fiu Bagheera tuturor Mowgli pierduti in jungla maimutelor cu stetoscop si retetar. Ele sunt multe, viclene, iar parintii sunt mai degraba niste bieti Baloo, in fata lor.
Nu mi-a placut niciodata gasca superlativelor, insa, de data aceasta n-am incotro, voi expulza unul, axioma invizibila de atata uzura: profesia de medic este cea mai importanta din lume. Providenta, numele tau ascuns sta scris pe un ecuson de halat (alb?). Ne poate salva sau ne poate impinge usurel spre tunelul portocaliu.
Sa ne uitam mai atent la ce-i in cosuletul cu emotii, mai toate ele negative, atunci cand intram intr-un cabinet medical. Patrundem obiditi, cu capetele plecate, indrugam trei mormaieli asistentei-aliat, cu rol de calugar confesor. Daca ne ducem pe banii nostri, incercam sa ne ridicam la nivelul taxei pe care am platit-o si sa nu-l plictisim prea tare pe domnul doctor cu explicatii lungi si incurcate. Raspundem politicos si umil, incercand sa-i intram in voie, ca unui zeu. Ne creste uniforma de scolar si anticipam intrebarile ca sa-i intram in voie Invatatorului. Induram chelfaneala acra dintr-un tampit sindrom al pacientului roman. Cu cat suntem mai necajiti, cu atat induram mai mult, pare ca maimuta adulmeca mirosul fricii, il rasuceste si-l face un lat pe care ni-l arunca in jurul gatului. O maimuta endocrinolog vestit de la Parhon isi vorbeste de rau colegele mai tinere, la pacienti. “Ai vazut, draga, ca ne descurcam si fara doctorita X?”. Alta maimuta cardiolog ii face observatie pacientei pentru ca a consultat si alti medici, de parca ar fi o coafeza geloasa pe colegele de breasla si i-ar spune clientei: “du-te la cine-ai mai fost, sa-ti tunda bretonul! ”
Din ce cauza, oare, cele mai nemiloase sunt femeile? Ce pacat, ce aberatie a naturii contrazice legile firii si le face sa scuipe si ultima ramasita de morala, dintre dinti? O doctorita de (si din) familie se plange matusii sale: Auzi, tu, sa vina la mine cu trei mere in sort, de parca de merele lor am eu nevoie! Le cauta moartea pe-acasa, si ele hop!, la medic!” Era vorba de batranele satului prahovean in care-si avea cabinetul. Parintii i-au ales meseria dupa principiul declarat “sa se duca la medicina, ca are ciubucul asigurat”. Socoteala de dupa Revolutie nu s-a potrivit cu cea din targ. Daca ar fi sa fie retribuita dupa competenta, i-ar fi salariul mult mai mic decat al fetei care-i scoate covrigii lui Petru, din cuptor.
Aceleasi Marii infatuate si needucate, care ne-au traumatizat copilaria cu oglinjoarele lor de otorinolaringologe, au acum palarii noi, agatate in cuierele centrelor medicale de elita. Anunta “spatii generoase”, “atmosfera prietenoasa”, isi manifesta dorinta de creare a “unui spatiu propice unei relatii medic-pacient bazate pe incredere, respect reciproc si de ce nu, amicitie”. Si-au unit imprumuturile de la banca nu ca sa faca bani (fapt deloc reprobabil), ci din imboldul simtit “de a oferi pacientilor (…) un alt fel de asistenta medicala”. Felul in care-si fac reclama e de-a dreptul hilar: “spatiu cald, relaxant, dar si deopotriva elegant si rafinat”… Asa rupt din context, nu ti se pare, Doamna, ca ar anunta un altfel de stabiliment?
La aceasta clinica din Bucuresti a ajuns Bebe Baietel, ingerul verilor mele. Mancase de dimineata, cand plecase de la Constanta. Programarea o aveau dupa-amiaza si a trebuit sa-l lase pe tati asteptand friptura comandata la un restaurant din apropiere. (Tuturor ni s-au lungit urechile si glandele salivare asteptand comenzi intarziate. Stim cum e, mai ales cand esti mic si ti-e foame!) S-a dus, mititelul, la doctor, cu gandul la fripturica multasteptata. Astfel ca a intrat la doamna doctor R. B. si i-a spus pasul lui de inger increzator in oameni, subliniind ca pe el il asteapta tati ca sa manance. Doamna doctor l-a facut “rasfatat”, l-a mustrat ca nu stie sa-si sufle nasul si i-a zis ca e gras. “Vai, numai de mancare vorbeste, auziti, intruna, numai de mancare!” Ma gandesc ca probabil, dorea o miniconferinta pe teme de autodiagnosticare. Ingerul i-a atras atentia ca vine Pastele – in stilul lui poetic – iar minunata doctorita, cea care isi asuma crearea unei relatii medic-pacient “bazata pe incredere, respect reciproc si de ce nu, amicitie” a remarcat cu mare fler ca “probabil il asteapta tot pentru mancare”. Copilul i-a aratat toata increderea, iar ea… si-a batut joc. Respect reciproc? Cand agresezi verbal un copil de trei ani? Amicitie? Un Iepuras urias ar trebui sa o roada ca pe un morcov si sa o elimine in forma de bilute negre pe gazonul din fata clinicii!
Ce se intampla, Doctore? Nu cumva e ispita mai mare tocmai unde stau si ingerii mai aproape, in preajma durerii, a suferintei, a bolii? E atat de usor sa ranesti, sa manipulezi, sa subjugi, camuflat in halatul tau colorat! (Mai bine il lasai alb, nu parul lupului e problema, ci naravul lui).
Tot Vladut incheie magistral capitolul folosind un cuvant gasit printre jucariile de pe covor. E imprumutat chiar de la cea care l-a intrebat cum a fost, cand s-a intors in “provincia” lui ingereasca: ”Cum e doctorita de la Bucuresti, mai?” “E rea, Bica”. Mai sta putin, se gandeste si gaseste nuielusa potrivita: “E o fufa”.
