fbpx

Angelica Lambru – Crapul lui Canuta sau despre comunicare

de

“Madame Bovary c’est moi!”, spunea Flaubert , iar mie intotdeauna mi s-a parut o afirmatie supravalorata. E adevarat ca nu mi-l imaginez pe Rebreanu confesand un lucru similar despre personajul sau cel mai celebru.

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

In literatura, ca si in viata, contextul e totul. De multe ori, nu suntem decat niste culegatori de citate pe care le tragem orbi, pe turta noastra saraca, pocnindu-ne cititorii drept in frunte cu formulari memorabile. De la Ram ni se trage, adica din scoala care ne indeamna sa memoram fraze si sa le asezam decorativ in capul si in coada compunerilor. Un comentariu fara citate, este ca mancarea fara sare. Poti sa-i pui tu de toate, daca nu-i arunci si o lingurita de citate, acolo, profesorul nu va fi multumit de gustul ciorbei. Cred ca de la o anumita varsta, macar cei care iau calea bejenita a scrisului, trebuie sa faca saltul de la reproducere (textuala, ma refer!) la interpretare…

Poate ca lui Flaubert i-a parut rau de ce i-a facut bietei femei, de curentul de antipatie declansat impotriva ei si s-a gandit tardiv sa-i sara in aparare, asa cum isi apara Tatal creaturile nefericite. Fara folos. El si-a fixat mai apoi resedinta de veci in cimitirul din Rouen, iar Madame Bovary continua sa sufere de “mal de vivre” si sa viseze la… ce canta Smiley.

Daca as fi intrebata despre personajul meu geaman, desi sunt singura la parinti, as raspunde cu naduf, cu entuziasm sau cu resemnare, dupa moment: “Canuta sunt eu!” Desi nu sunt nascuta de Lasatul Secului si nici nu m-au scapat in cristelnita, port pe chip acelasi aer de sucenie care ii face pe ceilalti sa imbrace pielea Jupanului si sa-mi traga sart, sart, doua perechi de palme de vad stelele de culoarea cailor lui Smiley. In definitiv, e culoarea sperantei.

Incerc sa-mi asum cu oarecare demnitate felul meu pagubos de a nu intelege ce asteapta lumea de la mine, il ascund cat pot eu mai bine, caci daca Ei, semenii mei, ar prinde urma firicelului de sange cu care-mi scriu drumul inapoi, ar linge-o fara mila, neindurator. Comunicarea este o sageata dubla, un drum dus-intors, de la o gara la alta. Dar Trenurile nu ajung la timp, iar Seful de gara, draga mea, face si el ce poate, are si el dreptul la odihna si la sandvisul lui cu salam sau cu branza de capra…
Asa mi-am zis si m-am straduit sa ma intorc pe dos, sa ma scotocesc dupa gestul somnabul cu care, poate, eu insami schimb macazul si trimit trenul pe linie moarta.

In ultima vreme, am constatat o surzenie crescanda la cei din jur. Intram din nou pe teritoriul amenintator al Hotilor de Timp, iar Momo nu-i aici, sa ne ajute. E o “surzenie capatata”, o surzenie educata, ca o aptitudine dezvoltata spre “binele” individului. Indiferent ce as spune, sunt inteleasa gresit. Imi asum vina, recitesc, reformulez, relansez. As! Cu un imbufnat si primitiv “Ba tu!” primesc la punga aceeasi problema pe care o rezolvasem cu eleganta. Intreb si mi se tace. Tac si sunt intrebata “de ce?”. Bunavointa manifestata e direct proportionala cu coarnele cu care sunt impunsa. Se (pre)lungeste bunavointa, cresc si coarnele.

Si eu inghit, ca si Canuta, intarzieri, absente, obraznicii, nesimtiri*, promisiuni legate de maiestria culinara. Pana in ziua in care vin cu pestele acasa si-l pun pe masa. Sau pe tastatura. As manca si eu o bucatica din pestele adus pentru toata familia (sunt Blagovesteniile). De cand ma tot imbie Bucatarul sa i-l aduc! Mi se lungesc urechile de foame si de-atata ciulit, doar doar oi auzi chemarea. In zadar. Din bucataria imaginara vine fum si miroase a ars. De multe ori asez pe masa pestele iertarii, gata curatat, nu cer sa fie umplut cu stafide si cu coconari, astept doar o portie de impacare, bine rumenita la cuptor. Dar cuptorul e rece, pestele s-a stricat, iar mainile Celuilalt miros a orice, numai a vina recunoscuta, nu. Si cand te gandesti cat de puternic este mirosul de crap proaspat curatat, cat de persistent si cat de usor iti intra in piele! Aflu tarziu ca Lui (sau Ei) nici nu-i place pestele, nu stie sa-l gateasca si nici nu vrea. In definitiv, de ce ma supar pentru atatica lucru?

.. M-am hotarat sa-i invit pe toti cei carora le-am gresit de-a lungul timpului, la o cafea cu lapte, la Fialkowski. Sa le platesc comanda anticipat, sa-i las sa converseze intre ei, iar eu sa ies pe usa, binisor, cu Lista in mana. Apoi sa-i sterg definitiv din viata mea, cu o Guma in forma de peste…

*”Nesimtirea la romani”, iata un subiect-cernoziom pentru un articol, pentru o carte, pentru un studiu in mai multe volume.

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.