fbpx

Angelica Lambru – Mulier muliere lupa est

de

Am o prietena pe care nu stiu cum s-o ajut. De trei luni, aproape, nu iese din casa. Capotul verde i-a devenit o a doua piele. Cand o sun si-i propun sa ne intalnim, imi raspunde cu voce sprintara, ca azi nu poate, nici maine, dar ca ma suna ea, negresit, sa iesim si sa bem o cafea. E o minciuna voioasa, desigur, la inceput am crezut-o, dar Timpul, care le toceste pe toate, mi-a subtiat si mie increderea. Nu in ea, ci in promisiunile ciripite cu falsa caldura.

Cu toate acestea, o voi cauta si maine, si poimaine, caci nu inceteaza sa-mi rasune in auz ceea ce mi-a marturisit intr-o zi aurie de octombrie, la o cana de cafea cu scortisoara, intr-un Starbucks din Valencia.

E povestea trista a unei injunghieri pe la spate, inlesnita de indiferenta sefilor, de micile tradari cotidiene ale colegilor si pusa la cale de Vrajitorea cea rea, Mediocritatea, ajutata de sora ei mai mica, Invidia.  Cam asa incepea:

“Au existat semne de la inceput”, mi-a spus prietena mea, privind cu atentie in cana de cafea, de parca acolo se afla trecutul gata deslusit. Intodeauna au fost semne, dar n-am vrut sa le vad, mi s-au parut copilarii, am pasit peste ele, desi imi naclaisera zdravan tocurile. In momentul angajarii mele, transparente ca apa de izvor, pe baza de curriculum trimis si interviu, posturile noastre (al meu si-al ei) se aflau pe aceeasi treapta ierarhica. S-au schimbat Domnii in Universitate, s-au bucurat nebunii, seful meu (care ceruse un angajat de profilul meu profesional) a fost destituit si noul sef n-a mai stiut ce sa faca cu mine. Nu si-a batut prea tare capul si m-a dat in ucenicie colegei mele de pana atunci, care se plansese ca era debordata de avalansa sarcinilor de serviciu. Povestile se termina asa cum incep, numai noi ne incapatanam sa nu vedem securea in prima crenguta uscata”.

“Prima noastra intalnire a iritat-o nespus si a refuzat sa ma primeasca la ea in birou. Guri binevoitoare mi-au spus ca ea avusese alta candidata pentru postul acela, o prietena foarte apropiata, cu care aveam sa ma intalnesc de multe ori pe coridor si sa ne salutam, zambind. Mi-a facut un serviciu si i-am multumit, mai tarziu, fiindca biroul ei era o incapere fara ferestre, cam cat cabina podarilor, doar ca ei pot scoate capul afara, la aer, cand iti iau zlotii. Inauntru mirosea a ea, a eroina balzaciana, imbatranita in asteptari innabusite. Relatia noastra a debutat cum nu se poate mai prost: in mai putin de un sfert de ora mi-a marturisit (mie si celor aflati in biroul unde ma oplosisem) ca detesta femeile care se machiaza, nu suporta parfumurile, deodorantele, copiii si nici pasarile din parcuri care polueaza aerul si murdaresc trotuarele. Eu ma machiez pana in dinti, ador parfumurile, mai ales cel de bebelus sculat din somn. Cat despre gugustiuci, de cate ori nu era cat pe ce sa primesc amenzi din cauza ca-i imbuibam in locuri nepotrivite?”

…”E farmacista de profesie, am scuzat-o eu, probabil e o chestiune de igiena exacerbata, avand in vedere si multiplele alergii martusite, delicatetea pielii pistruiate, mereu gata sa se inroseasca, sa se inflameze si sa se irite. Are ochi frumosi, albastri si mari, cu corneea mereu inrosita de computer. Sprancenele sunt singurul semn de cochetarie pe care i l-am observat pe chip: ingrijit depilate si innegrite la intervale regulate de timp, sunt vopsite de un penel iscusit. (Mi-am amintit imediat de lipitorile Coanei Chirita, ce se invata de mic, nu se mai uita… Iarta-ma, sunt rea). Pistruii sunt mari, ca boabele de linte, mai multi pe decolteu si pe brate. E micuta, zvelta, cu  pieptul plin, solduri mici si bine proportionate. Umerii adusi si sutienele nepotrivite i-au impins pe bursierii nemilosi sa-i spuna, pe ascuns, Mamaie, desi are doar 42 de ani. Spatele garbovit si culorile neutre, de melc, in care se imbraca, ar indreptati rauvoitorul apelativ, dar eu nu sunt de acord, Mamaia mea se imbraca in culorile vii ale gradinii ei si-si punea si busuioc la ureche…”

“Din colega, mi-a devenit colega-sefa. Si-au trecut astfel sase luni in care tonul ei a devenit din ce in ce mai taios, mai exigent, mai dispretuitor, pana cand… a amutit. A fost ziua confruntarii, in care mi-a reamintit pozitia ei ierarhica si felul atent in care s-a purtat atunci cand mi-a incuviintat, pentru trei saptamani, programul continuu de lucru. Trebuia sa-mi ingrijesc sotul, proaspat operat. (Auzind precizarea, toata recunostinta a zburat ca puful de papadie, in vant). Am ridicat ochii catre crucifixul pe care nu-l dorise pe peretele de langa ea, “ca doar n-o sa stau cu crucea la cap”. Ne aflam, ea inca se mai afla inca, intr-o institutie religioasa de invatamant universitar”.

“Dupa furtuna din acea zi de 8 septembrie, s-a lasat o liniste rau-prevestitoare. Mi-a retras treptat, in decurs de o luna,  sarcinile de serviciu. Telefonul, care altadata nu se oprea din sunat, a tacut. Cei cu care lucram, nu m-au mai cautat. A sosit un nou sef pe care colega mea il cunostea personal, caci sora ei, calugarita, fusese invatatoarea copiilor sefului. Ca depanau amintiri de familie in biroul ei cat un borcan de militian. Nu e treaba mea, mi-am spus, disciplinata, cu siguranta imi vor comunica noua structura a Departamentului si schimbarile de regulament”.

“Si a venit ziua de vineri, 13 octombrie (prietena mea nu e superstitioasa, Doamna,) in care am inteles ca nu mai exist pentru ei. In care Maria, ce nume ironic, nu?, mi-a spus literalmente, sa n-o mai deranjez, ca are treaba. Mi-am luat poseta din cuier si am plecat plangand”.

Aceasta este povestea prietenei mele, Doamna, si are un epilog pe masura. Rectorul a refuzat sa o primeasca in audienta. A aflat dupa aceea ca i se pregatise de mult mazilirea, in cel mai autentic stil levantin si ca Iisusul acelui crucifix se indurase de ea si o ferise de primirea vestii, pe campul de lupta.

A intrat de atunci in capot si in retete medicale. Ii e greu sa mai iasa.

Cu ce o pot ajuta eu, Doamna? Ii pun oglinda, ca acum, dinainte, o trag de maneca verde si-i arat cum Dumnezeu inchide o usa si deschide o fereastra, chiar fereastra aceasta minunata, de la care iti scriu.

 

P. S. Tocmai am cumparat, absolut din intamplare, o editie in franceza, din anii ’60, a romanului Dumnezeu s-a nascut in exil, de Vintila Horia, prima aparuta, daca nu ma insel. Si incepe asa, Doamna mea draga, incepe asa: “Je ferme les yeux pour vivre“…

 

  • Credit: Getty Images
  • Title: 200316042-001

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *