Intr-o buna zi, un pictor de la curtea împaratului Chinei avu o purtare insolenta fata de monarh si drept pedeapsa pentru grosolania si lipsa lui de respect, l-au pedepsit sa fie spanzurat de degetele groase de la picioare, pana ce isi va da sufletul. Artistul a cerut sa-i fie indeplinita o ultima dorinta: sa-l spanzure doar de un deget. Convins ca asta presupunea o moarte si mai teribila, imparatul i-a incuviintat cererea si toata curtea s-a retras, fiindca nimeni nu vroia sa fie martorul unei agonii ce parea sa nu aiba sfarsit.
Când s-a vazut singur, spanzurat cu capul in jos si cu mainile legate, pictorul s-a straduit sa sprijine de pamant piciorul ramas liber. Apoi, cu varful unghiei, a inceput sa deseneze in tarana, dedesubtul lui, cativa soricei. S-a straduit intr-atat si a plasmuit o asemanare atat de mare, incat soarecii, de culoarea nisipului, au prins viata si i s-au suit pe picior pana cand au ajuns la funie. Cu rabdare, au ros-o pana ce au rupt-o. Atunci, pictorul i-a sarutat pe mustati si a sters-o repejor, recapatandu-si multdorita libertate”.
Aceasta este o istorioara fara autor, din soiul povestilor nemuritoare. Stiau cei vechi si intelepti ca arta ne salveaza de la suferinta si moarte. Leagana durerea si o indupleca pana cand ne devine calda si moale in maini ca un bulgare de plastilina neagra. Uneori. Alteori, este chiar instrumentul eliberator, de autotortura. Nu la eterna rostogolire a stancii trebuiau sa-l pedepseasca zeii pe Sisif, ci la eterna amintire a celei mai fericite dimineti.
Nu exista consolare, nu exista impacare, nu este leac sau drum inapoi. Vine o vreme cand incepem sa ne uitam in jur, sa vedem “si din cati am fost aseara”, cati am mai ramas… Ce facem cu Absenta? Cum sa o induplecam sa aiba mila, sa nu ne mai inclesteze tamplele, sa nu ne mai bantuie somnul chinuit, sa nu ne urle in urechi la ceasul desteptarii?
Ma stii ca-mi plac condimentele paremiologice, dar, din pacate, proverbul saltaret “fuga-i rusinoasa, dar e sanatoasa” nu ne este de niciun folos atunci cand in cale ni se protapeste cu mainile in solduri si fruntea in tarii, Uriasul Absentei. Ne vom lupta cu el si ne va baga pana la glezne in pamant, pana la mijloc, pana la gat…
Pana cand vom simti ca ceea ce incepe in prima dimineata de dupa ultima seara, nu trebuie sa fie neaparat mai urat sau mai rau. Trebuie insa, si aici sta taina care-l va preface pe urias intr-un mutunache agatat de breloc, TREBUIE SA ACCEPTAM CA VA FI ALTFEL. Suntem fii ai durerii si mergem umar la umar cu ea, catre zenit. Cateodata ne ia strans de mana si ne smuceste printre maracini, o urmam cu talpile insangerate si intoarcem capul inapoi ca femeia lui Lot, catre Casa in flacari. Lacrimile unei statui de sare, oare ce gust au? E o intrebare retorica, iarta-ma, Doamna, noi le cunoastem gustul prea bine…
Eu Doamna, iti intru in iatac cu un condei in mana si ti-l pun pe masuta de noapte. Apoi inchid usurel usa in urma mea, caci darul lacrimilor vindecatoare este o taina a singuratatii. Ca si literatura.
