fbpx

Ar fi fost ziua ei

de

Daca ar fi trait, Laura Stoica ar fi implinit astazi 42 de ani. Daca s-ar fi nascut, probabil ca pruncul ei ar fi mers, in toamna asta, la gradinita. Dar toate astea nu s-au intamplat niciodata, decat in gandul nostru care, uneori, absurd, indrazneste sa rastoarne pasi ai sortii intamplati deja.

Atunci, in 2006, dupa ce Laura Stoica, insarcinata, a murit intr-un accident impreuna cu iubitul ei, Cristian Margescu, am rugat-o pe Simona Catrina sa scrie ceva despre Laura. Despre cum a cunoscut-o si a ascultat-o in anii in care li s-au intersectat drumurile. Aceasta este confesiunea Simonei Catrina, aceasta este o bucata din sufletul ei. Si al nostru. (Alice Nastase)

 

 

"Si muntii vor pune misterul la loc" – de Simona Catrina

Prima data cind am intilnit-o, cu ani buni in urma, tinea pe brate un tort cit toate zilele. A doua zi se marita, stiam asta din ziare. Nu-mi venea sa cred ca eram la un metru de Laura Stoica, in ajunul nuntii ei. Era in cofetaria Ambasador. Mi-amintesc si cu rusine, si cu durere ca am invidiat-o necontrolat. Avea o haina alba, aidoma unei papusi de-ale mele pe care, in pruncie, o iubisem nebuneste. Ma uitam la fata asta cu timida perplexitate: era frumoasa, tinara, eleganta, celebra, mi se parea ca are totul. Si ma intrebam de ce eu, nascuta-n acelasi an si-n aceeasi luna cu ea, nu capatasem acelasi destin. I-am cerut atunci socoteala lui Dumnezeu, in gind, ca nu mi-a dat si mie ce i-a dat ei. Azi, Dumnezeu ma priveste cu dureroase subintelesuri. Iar eu nu-ndraznesc sa ridic ochii la cer.

Au trecut peste noi niste ani in care – probabil din incrincenarea de a-mi demonstra mie ca Laura e o fiinta perfectibila, cu minusuri direct proportionale cu plusurile – am scris despre ea si dulci, si amarui. I-am vinat defectele, punctele vulnerabile, povestile triste de iubire – ca sa-mi neutralizez cumva scena din cofetarie, cind (in mod nepermis, gindeam eu) Laura mi se paruse fara cusur.
Apoi… da, cineva ne-a facut cunostinta in 1998, la Costinesti. Avusese un concert, pe scena de la obelisc (pe vremea cind organizatorii de spectacole mai credeau in muzica buna), si pe urma si-a scos pantofii cu toc si-a intrat desculta in nisip. Am avut o stringere de inima, am crezut c-o sa se repeada la mine, asa cum faceau altii, nemultumiti de cele ce scrisesem despre ei. Dar Laura s-a purtat ca si cum i-as fi dedicat numai articole de pretuire. Era de-o veselie la care eu n-aveam acces nici dupa o sticla de cabernet – si iarasi am invidiat-o, fiindca fanii trageau de ea sa le dea autografe, iar eu ma simteam in plus, nu-mi gaseam ragazul sau relaxarea sa-i vorbesc. Pe undeva, mi-era ciuda ca nu ma uraste, ca sa am un ascendent asupra ei. Acum, ma aflu la doi metri deasupra tuturor visurilor ei strivite.

Pentru fiecare moment in care am invidiat-o pe Laura Stoica, azi am un frison si realizez ca Dumnezeu o iubeste mai mult pe mama mea decit pe mama ei. Pentru ca Elenei Stoica i-a luat copilul, in timp ce mamei mele i l-a lasat. Nu ma simt vinovata fiindca traiesc, ma simt vinovata in schimb fiindca, la fel ca atitia altii, pacatuiesc adesea dorindu-mi sa fi avut viata altcuiva. Da, am vrut sa fiu Laura Stoica, fiindca mi se parea mie ca ea avea acces la toate bucuriile. Si-n mod ingrat, chiar si esecurile ei le traduceam prin izbinzi. Divortul ei de primul sot mi s-a parut un triumf mondeno-mediatic, lacrima ei mi se parea un produs aristocratic al unei izbavitoare eliberari. Apoi zvonurile despre posibilele ei idile, dublate de zvonurile despre posibilele ei drame, mi se pareau fascinante. Azi, cind mirosul de luminare arsa m-a trezit din acest delir metafizic, am capatat inhibitia de care ma temeam cel mai mult: nu mai am curaj sa-mi doresc ceva cu disperare. Fata asta, Laura, a alergat toata amarita ei viata dupa o firimitura de dragoste si liniste, iar cind a gasit-o, a apucat sa ne spuna si noua, a apucat sa plinga de fericire, a apucat sa astepte miracolul, iar apoi si-a plecat capul sub ghilotina unei secunde fatale. Cum as mai avea eu, supravietuitor de rind, puterea de a-mi dori ceva major? Las minutele sa decida in locul meu, duca-se viata mea incotro va vrea, atita vreme cit povestea mea se scrie la lumina.

Daca as fi putut prevedea – macar intr-un cosmar de rind, ca de noapte cu lugubra luna plina – ce avea sa se intimple cu Laura, as fi scris despre ea numai lucruri minunate, pe care astazi biata ei mama le-ar fi decupat cu miini tremurinde si le-ar fi pastrat linga icoana vesnic aprinsa. Intotdeauna, dupa o tragedie, mi-e mai groaza sa privesc supravietuitorii decit victimele. Consternarea vinata a cearcanei si inimii lor nu iarta, nu crede, nu raspunde, nu intelege de ce. Laura, Cristian si copilul lor nenascut au murit intr-o secunda. In urma lor, cei care-i iubesc trag de-acum inainte de o nesfirsire de dor. Fratele Laurei e mai nefericit decit ea. Laura il vede din cerurile ei, dar el n-o va mai vedea niciodata. Si-atunci stau si ma-ntreb cu teama a cui e sentinta, de fapt.

De cite ori am iubit un barbat, mi-am dorit sa mor eu prima. Fiindca mi-era de nesuportat gindul ca as putea ingenunchia vreodata linga crucea lui. Din perspectiva asta, ma incearca o duiosie, o pacatoasa, dezastruoasa multumire ca acesti doi oameni, care se iubeau, au plecat la cer impreuna, luindu-si pruncul cu ei, fara ca fatalitatea, timpul sau Dumnezeu sa-i desparta vreodata.
Amintirea hainutei albe a Laurei, din ajunul nuntii ei, din ajunul intiiului ei vis de femeie, imi pare acum aripa de inger. Da, mi-amintesc perfect, atunci am vazut-o prima oara. Si n-am sa-mi iert niciodata ca nu-mi mai aduc aminte cind am vazut-o ultima oara. 

 

Categorii:
Personalitati

Comentarii

  • Dumnezeu sa o ierte pe Laurentia Stoica! pe ea, pe pruncul ei nenascut, pe omul ei drag.
    Dumnezeu sa-i ajute pe fratele si mama ei.

    pisica octombrie 10, 2009 8:25 pm Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.