fbpx

Bianca Ionescu – Am intalnit dragostea vietii si am trecut pe langa ea

de

Momentele de virf ale carierei, cu reprezentatii mondiale de rasunet, filmari si recitaluri care-i pun in valoare vocea, le-a adunat in site-ul ce-i poarta numele. Clipele care i-au cutremurat, de-a lungul vremii, existenta sint adapostite bine in strafundul sufletului ei. Despre trairile si simtirile ei, Bianca Ionescu, soprana de succes, femeie foarte frumoasa, mama si fosta sotie, ne-a vorbit cu emotie si intelepciune.

Anii de dominatie comunista nu i-am suportat foarte greu

In ciuda inclinatiei spre muzica, a urmat opt ani de scoala ce n-avea in programa mai mult de o ora de educatie muzicala pe saptamina. Lucru care i-a ingaduit Biancai Ionescu sa-si cimenteze cultura generala si abia apoi, indemnata de familie, a pregatit teoria si solfegiile la nivelul la care erau cei struniti, de ani de zile, in domeniu, pentru a-si trece numele pe lista celor care doreau sa ocupe un loc la liceul de muzica. „Eu voiam sa fac canto, dar nu exista aceasta disciplina in liceu, asa ca a trebuit sa dau examen din Canto popular. Si pentru ca eram deshisa si prindeam usor, am cintat si melodii populare.“ Profesoara Mia Barbu i-a prevestit un traseu muzical presarat cu izbinzi la tot pasul si, incurajata de aceasta, Bianca Ionescu a ales Teatrul de Opereta. „In clasa a-XI-a, in 1978, m-au cooptat cei de la corul Song al lui Ioan Luchian Mihalea. Pe parcursul celor 5 sau 6 ani, cit am fost acolo, am fost si la Festivalul Tineretului de la Havana, timp de doua saptamini. Lucru care m-a marcat profund, pentru ca era o alta lume, iar noi am ajuns acolo inainte de Revolutie. Totusi anii de dominatie comunista nu i-am suportat foarte greu pentru ca am fost o fire optimista, deschisa, eram o persoana pusa vesnic pe ris si in cautarea bancurilor bune.“ A avut parte de succes inca din zorii carierei. „A fost un sir de reusite care veneau pe fondul unei copilarii si adolescente fara griji, fara probleme, fara oprelisti. Desi parintii mei nu mai erau impreuna de 4 ani, si stateam numai cu mama, am avut un mediu foarte echilibrat si, pesemne, aceasta natura optimista a mea m-a ajutat sa trec peste toate. In ’83, am terminat facultatea, iar in ’82 deja ma angajasem la Teatrul de Opereta din Bucuresti, unde am intrat, cu succes, direct pe post de solista, si totul era minunat.“ A fost propulsata rapid si la televiziune, unde aparitiile ei numeroase ii confirmau harul. „In ciuda celor doua ore de program care erau atunci, ambele televiziuni gaseau un pic de timp si pentru muzica culta. Departe de mine intentia de a elogia epoca Ceausescu, dar se pare ca erau lucruri care acum nu mai sint si pe care le regretam. Si ar fi o nedreptate sa spun ca am suferit pe vremea aceea, dimpotriva, au fost anii mei frumosi, de tinerete, combinati cu succese si popularitate. Pe urma, tot auzeam ca s-au primit la ARIA niste contracte pe numele meu care nu au ajuns niciodata la mine. In momentul in care, in 1985, am fost solicitata sa cint intr-un festival de muzica usoara de la Knoche, am primit un telefon si mi-au spus ca e cazul sa-mi rezolv problema cu pasaportul pentru ca e blocat si nu pot pleca. Am incercat ani de zile sa aflu de unde ar putea sa-mi vina aceasta oprire a pasaportului, deoarece concursurile treceau pe linga mine. Am fost si in audienta la Suzana Gidea, care m-a sfatuit prietenos sa stau linistita. Nu am rezolvat nimic. A fost atunci o perioada pe care eu am simtit-o ca pe un soi de cutremur in toata fiinta mea si ca pe un blocaj, nu mai vedeam nimic la orizont.“

Statea in puterea mea sa-mi salvez casnicia, dar n-am facut-o

Intre timp, Opereta si-a mutat sediul, din cauza demolarilor, in cadrul Teatrului National, unde Bianca Ionescu lucreaza si acum. „Eram in 1987, si mi-am zis ca daca pe plan profesional am spus tot ce aveam de spus, sa incerc si pe plan personal sa pun un pic de ordine.“ Ceea ce a si facut, casatorindu-se. „Aveam 28 de ani, sotul meu era medic, a fost o iubire extraordinara, cel putin din partea mea, si cred ca asa se poate numi relatia noastra, o relatie bazata pe dragoste. Dar, si aici pot sa spun ca a fost un soi de blocaj, pentru ca, dupa ce l-am nascut pe fiul nostru, a venit Revolutia si am simtit nevoia sa profit de aceasta deschidere, plecind in diverse turnee. Imediat dupa ce m-am casatorit, in 1987, trebuie sa spun ca, deoarece nu puteam sa plec, mi-am dat demisia, ca un soi de protest, de dizidenta. Nu stiu pe cine m-am razbunat, dar asta a fost ce-am gindit atunci. Sigur ca a fost o conjunctura la care a contribuit un melanj de lucruri. Mi-am spus la inceput: «Bun, sint foarte bine pe plan profesional, dar nu sint bine pe cel sentimental», iar dupa ce m-am casatorit si a venit copilul mi-am schimbat gindirea: «Eu sint cintareata, cum sa stau cu copilul?!» Pot sa spun ca au fost niste greseli de tactica, de orgoliu, pe care, dupa ani de zile, le vad, pentru ca acum privesc lucrurile cu alti ochi. Asa eram atunci, probabil ca nimeni n-ar fi putut sa ma determine sa fiu altfel, asa ca am continuat sa fac ceea ce stiam eu mai bine: sa cint. Si imediat dupa Revolutie, am sters-o printr-un contract in America. Ma simteam ca pestele in apa dupa atitia ani de corset comunist. Ambele bunici ale copilului meu m-au ajutat stind acasa cu Paul, dar casnicia mea s-a destramat, astfel ca, in 1993, ne-am despartit cu acte. Eu am suportat foarte greu acest divort, dar probabil ca nu parea, pentru ca am parat destul de bine, dar in sufletul meu era durere. Nu arunc vina pe nimeni si nu vreau sa acuz pe nimeni, atita timp cit statea in puterea mea sa-mi salvez casnicia, dar n-am facut-o, avind aceasta cale a libertatii dupa care tinjeam de ani de zile.“
Isi cunoscuse sotul prin intermediul celor mai apropiati prieteni ai ei. „Mihai era atunci doctor generalist, in perioada de stagiatura. Este genul de barbat foarte sobru, fiind zodia Gemeni, dar ii place foarte mult si sa petreaca, nu ramine sobru pina la capat. Atunci cind il cunosti, ai senzatia ca trebuie sa te ridici in picioare in fata lui. Este un om cu o vasta cultura, un om extraordinar de iubitor de tot ce inseamna fenomen artistic. Paul, baiatul meu, a ramas in relatii foarte bune cu tatal lui, dupa divortul nostru. Eu nu mi-am oprit fiul sa-si vada tatal, ar fi fost o prostie din partea mea. Sint impreuna atunci cind este cazul, pentru ca si baiatul meu, desi nu va face muzica, adica Conservatorul, va continua sa cinte, e tobosar in formatia «Go to Berlin». Revenind la fostul sot, cind ne-am cunoscut eram nedezlipiti, venea la toate spectacolele mele, ii placea mediul artistic in care ma invirteam eu. Era un barbat frumos, inalt, blond, cu ochi albastri, care m-a cucerit din prima prin stilul sau, si nu cred c-am stat mai mult de 3 luni pina ne-am casatorit. I-am cunoscut si familia, niste oameni deosebiti. Am simtit ca e genul de barbat pe care l-as dori tata pentru copilul meu. Dupa Revolutie am reusit sa-l aduc in Bucuresti, la o firma, unde i-a mers foarte bine, se pare, pentru ca la scurt timp s-a transferat in Cotroceni, cartierul unde locuiam, si asa puteam sa stam mai mult timp impreuna. Dar in ’93 am divortat. Nu sotul meu a divortat, ci eu. I-am tot gasit vina si sigur c-au fost diverse cauze care au tinut si de el, dar nu in totalitate, asa cum voiam sa cred eu atunci, de parca el ar fi fost obligat sa stea singur acasa cu lunile. Dar lucrurile astea le-am vazut mai tirziu, cind mi-am dat seama ca nu e o solutie pentru salvarea unei casnicii sa tot pleci si cind vii sa stai cu ochii pe calendar ca sa vezi cind poti pleca iar. Am regretul ca nu am fost suficient de diplomata, de atenta si de rabdatoare pentru ca, in situatia in care ti se intimpla un lucru de genul acesta, ai impresia ca tu esti cel mai nefericit, ca numai tie ti se putea intimpla si ca nimeni nu a mai trecut prin asemenea lucruri. Eu zic ca ceva as mai fi putut face, la fel si el, sa fi reusit sa-si stapineasca multe porniri care mie nu-mi conveneau.“
A trecut anevoios peste despartire. „Din 1998 pina in 2000, cind m-am recasatorit in Franta, nu am mai avut dorinta sa fiu cu cineva, nici nu am gasit persoana dorita si nici nu mi-am mai pus problema sa ma recasatoresc. Tocmai pentru ca am realizat imediat dupa aceea ca l-am iubit foarte mult pe sotul meu, dar nu am fost capabila sa las de la mine, sa string din dinti si sa spun «Hai, c-o sa trecem si peste asta!». Existind tensiune, am preferat sa tai aceasta legatura, ca macar pe copil sa nu-l supun situatiei neplacute. Presa a incercat atunci sa afle diverse lucruri, dar eu n-am iesit niciodata in fata cu astfel de povestiri. In turneele mele ce au urmat divortului, ma ajuta mama, dar, in general, eu am tinut copilul cu mine. Cu tatal lui a stat prea putin. Pe urma, copilul a inceput scoala, a fost un copil care s-a maturizat cam de timpuriu. Dar am mers amindoi mai departe cu toate.“
In 1993, a preluat corul de copii al lui Ioan Luchian Mihalea. „Am cintat cu Mihalea pe scena Salii Palatului, dupa care, la scurt timp, a fost asasinat. A fost un soc! Dupa vreo 4-5 luni, tin minte ca a venit o mama care avea un copil la noi la cor si mi-a spus: «Doamna, nu vreti sa preluati acest cor care a ramas al nimanui?» Daca as fi stiut ce tam-tam avea sa urmeze dupa aceea, nu m-as fi bagat. Dar am adunat copiii, am facut un soi de mica sedinta cu parintii, explicindu-le ca eu nu stiu exact daca voi putea sa dirijez pe stilul lui Mihalea, dar ca vom merge cu piesele mai departe si chiar voi impune un stil al meu daca el va veni pe parcurs. Lucru care s-a si intimplat, pentru ca eu am preluat si niste piese din repertoriul de opereta, pe care le-am adaptat pentru ei. Odata, una dintre fetite, care devenise domnisoara intre timp, mi-a spus: «Ati intinat memoria acestui dirijor!» Dupa care, a mai fost un episod in care am inteles ca grupul nu ar fi trebuit sa vina la spectacole, in cadrul Televiziunii Romåne pentru ca era in ilegalitate. Minisong apartinea fundatiei Ioan Luchian Mihalea or, daca el nu mai era, corul trebuia sa se destrame. Atunci, mi-am facut fundatia mea culturala «Bianca Ionescu», in care corul a primit numele Ministars, ne-am detasat si de nume, si de tot. Acum, fundatia are statutul ei propriu, ca sa nu se mai lege nimeni de asemenea lucruri. Cu toate ca eu sint sigura ca lui Mihalea i-ar fi placut sa preia cineva corul…“

El a aflat ca-l parasesc dupa ce am plecat

Viata familiala a incercat sa tina pasul cu cea profesionala, care avea parte de momente de stralucire, unul dupa altul. Si s-a casatorit a doua oara, la scurt timp dupa ce l-a intilnit, intr-o excursie, pe cel care i-a locuit sufletul timp de doi ani. „Am vizitat o scoala de copii, voiam sa mergem cu corul de copii acolo. Al doilea sot al meu, care e francez la origine, avea baiatul la scoala respectiva si am intrat in vorba. Am inceput sa tinem o corespondenta destul de scurta, dupa care mi-am spus ca ar trebui sa ma casatoresc, pentru ca el n-ar fi vrut sa vina in Romånia, iar eu nu voiam sa am o relatie la distanta. Si-am decis sa merg eu in Franta. Undeva in Normandia, o zona maritima, destul de rece, de altfel frumoasa, dar rece, cu vinturi foarte puternice si destul de izolata, fiecare locuitor avea o curte de 2000 de metri patrati. Se pare ca era ceea ce ii placea lui si ceva de care avea nevoie, deoarece lucra intr-un mediu plin de computere, la Electricité de France, si, fiind foarte stresat, prefera o zona linistita. Dar pe mine treaba asta m-a cam scos din sarite, dupa o viata de tumult profesional. Aveam, la un moment dat, spectacole in Japonia care se intindeau pe parcursul a 10 ore, nu cintam 10 ore, dar eram la dispozitia lor aceste ore zilnic, fara pauze. Si viata sociala era perturbata, pentru ca un om care-si doreste atita liniste nu vrea sa iasa la spectacole sau in cadrul unei vieti mondene. Nu sint nici eu genul de om care sa fie toata ziua in discoteci, in baruri sau la prieteni, totusi, solitudinea era mult prea mare si nu am mai rezistat. Eu intrerupsesem cintatul brusc, o facusem de dragul casniciei. Iar el avea un baiat cam de virsta fiului meu, deci exista posibilitatea ca Paul sa-si gaseasca un prieten, si ideea mea, usor hazardata, de a ma muta acolo, a avut astfel niste motive bune. Dar era lipsa prietenilor, a familiei, eu abia atunci incepeam sa vorbesc limba franceza. Si am clacat. Veneam foarte des in tara si, in 2000, incepusem si un doctorat, neintrerupindu-mi nici contractul de la Opereta. Stateam in tara vreo 10 zile, faceam cam trei spectacole, invatam si pentru doctorat si-mi dadeam cite un referat. Asa au trecut vreo doi ani. Din pacate, mai mult n-am rezistat. Copilul se adaptase totusi, dar mie personal nu-mi placea foarte tare scoala de-acolo, erau foarte multe greve. Si am decis sa divortez a doua oara. Mi-am incarcat masina cu catel, cu purcel, cu icoane aduse de-acasa, cu covorul oltenesc – eu nu am acasa covor oltenesc, dar acolo simteam nevoia sa am unul -, m-am suit la volanul masinii si pina in România nu m-am oprit. El a aflat ca-l parasesc dupa ce am plecat. A fost o lasitate din partea mea. De altfel, nici in teatru nu am spus ca m-am despartit pentru ca am considerat ca nu intereseaza pe nimeni viata mea. Mi-am spus ca e mai cinstit si fata de el, si fata de mine, sa plec de tot. Nu mai spun ce dor aveam de ce lasasem in tara, biserici ortodoxe nu existau acolo, de exemplu. Asadar i-am dat telefon pentru ca era plecat la mama lui, care avea probleme de sanatate, si statea la vreo doua ore distanta de noi. Initial, n-a vrut sa creada, desi eu avusesem niste discutii cu el in care ii spusesem ca vreau sa plec si l-am rugat sa vina si el, dar a spus ca nu poate trai in România. Atunci am luat aceasta hotarire si cred ca asa a fost mai bine pentru toata lumea. Am rasuflat usurata cind am venit aici, in acest apartament de bloc pe care mi l-am luat cu propriile forte si unde ma simt foarte bine. Divortul s-a pronuntat mai tirziu pentru ca el spunea ca nu vrea sa-si lase sotia, a fost un act din partea lui prin care nu stiu ce-a vrut sa demonstreze, pentru ca eu am incercat sa-i spun ca nu are rost sa se impotriveasca pentru ca eu nu ma mai intorc acolo. Asa s-a terminat totul.“
Intre timp, in 2005, si-a terminat si doctoratul, dar nu este inca profesoara la Universitate, dupa cum doreste, pentru ca raspunsul constant pe care-l primeste este ca nu sint locuri disponibile. „Am tot incercat, am facut cereri peste cereri, dar nu se poate. Asta e, va fi cind va fi, m-am gindit ca Dumnezeu le aranjeaza pe toate. Eu sint de parere ca e mai bine sa lasi lucrurile asa cum sint si sa intervii mai putin brutal in soarta ta, pentru ca iti schimba  cursul vietii. Ma gindesc ca sigur nu era scris in soarta mea sa ma casatoresc in Franta, de exemplu.“

Norocul meu a fost sa fiu curtata de barbati, si-n general mai tineri

Am ascultat-o fara sa-i curm discursul, cu gindul pironit in trecutul ei aglomerat, petrecut dupa pofta inimii. Imi place ca nu se ascunde dupa fraze atent confectionate, nu neaga prezenta regretelor sau a durerii in viata ei, si nu se da in laturi de la a-si recunoaste metehnele. Motiv pentru care a crescut curiozitatea mea legata de viata pe care o duce in prezent. „Nu pot sa afirm ca in acest moment am o legatura speciala sau un iubit“, imi raspunde fara echivoc, „dar nu sint trista pentru asta. Nu sint nici foarte fericita, dar sint un om echilibrat. Daca pina acum nu a fost sa fie, asta e, eu astept in continuare acea persoana, acel om plin de umor, inteligent, cu bun-simt, pentru ca trebuie sa afirm ca, desi sint persoane care chiar imi fac curte, atunci cind le permit, constat ca ma blochez cind vad cita lipsa de bun-simt exista. Barbatii nu mai stiu sa daruiasca o floare. Sotul meu m-a cucerit cu flori, cu inteligenta si nu facea eforturi pentru asta. Barbatilor din ziua de astazi li se pare desuet sa mai ofere o floare sau sa te mai invite la un spectacol. Acum, sint oameni care nu mai au rabdare, sint gelosi doar ca sa se puna la adapost, oameni pe care, probabil, viata i-a facut sa fie rai, incrincenati. Ramii masca si te intrebi daca mai exista vreo speranta.
Eu am intilnit dragostea vietii si pot sa spun ca am trecut pe linga ea din cauza superficialitatii virstei, pentru ca la mine, trebuie sa recunosc, maturitatea a venit destul de tirziu in viata personala. Am tot zis ca am timp s-o dobindesc. Iata ca rindurile s-au strins si ca acum, cind cauti un om care sa ti se potriveasca, este foarte greu sa-l gasesti. Asa ca, probabil ca eu am trecut pe linga ea. Norocul meu a fost sa fiu curtata de barbati, si-n general mai tineri, dar am considerat acest lucru un handicap. Asta a fost unul dintre motivele pentru care nu am mers mai departe intr-una dintre relatiile mele si cred ca am gresit. Nu stiu ce sa spun, ce s-ar fi intimplat daca as fi mers mai departe, si-acum, dupa ani de zile, ma intreb ce s-ar fi intimplat. El a plecat pe alt drum, este cu o persoana de mai multi ani de zile, iar eu n-am putut sa stric viata nimanui. Deja, dupa ani de zile, incerc sa spal niste pacate pentru lucrurile rele pe care le-am facut, cautind ca macar lucrurile care mi-au ramas de facut de acum inainte sa le fac bine si sa vad efectiv unde am gresit. Am ajuns la concluzia ca iti poti schimba comportamentul nu numai ca sa-ti schimbi imaginea in ochii celorlalti, ci in propriii tai ochi. Au fost vreo doua colege pe care le-am urit pentru diverse treburi, cu motiv real sau nu. Mi-am dat seama ca ura asta nu-mi face rau decit mie si ca nu-mi scoate in evidenta decit o neputinta. Incet, incet, mi-am schimbat comportamentul, am renuntat sa urasc, sa vorbesc urit, sa fiu malitioasa si ironica, si eu zic ca, sigur, am devenit un om mai bun. Ce nu pot sa ating, sa zicem, va trebui sa accept ca pe o neputinta pe care Dumnezeu a gasit de cuviinta sa
mi-o lase, si sa incerc sa ma bucur de ceea ce am, de sanatate, sa fac bine atit cit pot, sa ajut, sa fac fapte de care sa-mi amintesc la senectute cu placere, pentru ca secretul unei batrineti frumoase este sa o pregatesti din tinerete, cu amintiri placute pentru viitor.“ Nu-mi par vorbe-n vint, mai ales ca-mi argumenteaza din propriile trairi, printre care strecoara citate din carti pe care le parcurge cu sufletul la gura. Planurile facute, carora le incredinteaza cu emotie modificarea in bine a vietii ei, includ schimbarea domiciliului – a cumparat o casa in afara orasului, la a carei finalizare vegheaza – si pastrarea gindirii optimiste, singura capabila sa-i asigure un trai ferit de mihnire si umplut ochi cu impliniri.

 

Categorii:
Interviuri

Comentarii

  • Am citit cu mare atentie si interes aspecte din tumultoasa dumneavoastra viata…. din cite va cunosc eu zic ca va invinovatiti prea mult.., pentru destramarea cel putin a primei casatorii ! Erati si sunteti tinara , frumoasa si talentata cu o mare dorinta de afirmare..asta presupune un sacrificiu..al vietii personale si de familie.Poate si fostul dv. sot ar fi trebuit sa manifeste mai multa intelegere..desi spuneti ca a fost initiativa dv. dar ma gindesc ca au fost totusi niste reprosui. care au dus la acumularea unor tensiuni care v-au influentat vointa ceva mai fragila in anii de inceput ai unei casnicii.Cu a doua casnicie., dupa parerea mea ati procedat foarte bine ca v-ati retrs la timp .. ati fi avut o viata stresanta cu un con de umbra asupra talentului si personalitatii dv. Daca va iubea asa mult.. ar fi trebuit sa va urmeze in tara…Ce pot sa va spun..sunteti inca tinara frumoasa si f talentata sunt sigur ca veti intilni un partener de viata sa va merite! Cu respect..CRACIUN FERICIT !

    AUREL MANEA decembrie 24, 2011 7:12 pm Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *