DAN ENESCU – Povestea unui Dumnezeu mai mic

de

Dan Enescu este medicul pe mana caruia as lasa, la nevoie, totii copiii lumii, pentru ca stiu ca ar fi in stare sa faca minuni, pentru fiecare. In spital, printre gratiile paturilor din care ies manute bandajate, copiii spun „Povestea unui Dumnezeu mai mic” – asa il numesc pe omul care le-a salvat copilaria… viata. Pentru Romania, medicul Dan Enescu este un bun de pret. Prof. dr. Dan Mircea Enescu, medic primar chirurgie plastica – microchirurgie reconstructiva este, in prezent, managerul Spitalului Clinic de Urgenta pentru Copii „Grigore Alexandrescu” din Capitala. Este inventatorul Bancii de Piele, a contribuit la infiintarea Bancii de Pancreas, este membru fondator al Asociatiei Chirurgilor Plastici din Romania, iar lista realizarilor sale continua pe pagini intregi de CV. Pentru medicina din Romania, Dan Enescu a reustit imposibilul. Viata nu l-a lasat, insa sa-si vindece sotia…

E.P.: Sunt coplesita de ceea ce am vazut in cabinetul dvs. Foarte, foarte multe diplome! Vreau sa ne oprim la cea care mi s-a parut deosebita si anume o invitatie la botezul a doi copii pe care i-ati salvat de la Spitalul Giulesti in incendiul din august 2010… Un moment trist, despre care presa a vorbit multa vreme…
D.E.:
Da, invitatia la botez este cea mai pretioasa diploma, intr-adevar, pentru ca reprezinta o performanta chiar pentru omenire. Un astfel de caz nu a mai fost pana atunci si sper sa nu se mai intample! Faptul ca toti cei cinci copii din acel incendiu traiesc si sunt foarte bine, sunt niste copii normali, mi se pare o implinire cu totul speciala pentru ceea ce fac eu in mod normal.
E.P.: Cum va amintiti de momentele de atunci, de la Maternitatea Giulesti?
D.E.:
Senzatia pe care am avut-o atunci cred ca o ai numai in razboi. In astfel de momente, toata expertiza, tot ce ai acumulat pe parcursul unei existente, toate acele zeci de mii de cazuri, dintr-o data se concentreza si incearca sa rezolve o problema cu care nu s-a mai intalnit nimeni. A fost un sir de lucruri care s-au potrivit foarte bine, ma refer la interventia d-lui Raed Arafat si a SMURD-ului, care au luat acesti copii intr-un timp foarte scurt, in 6 minute au fost aici, la Spitalul Grigore Alexandrescu. Un punct de plecare foarte bun pentru ca, in tratamentul arsurilor, cel mai important lucru este cat timp s-a scurs de la producerea arsurii respective. Timpul in care s-a ajuns la spital a fost chiar timpul zero. Am plecat dintr-o pozitie in care nici nu stiam cum ii cheama si parintii nici nu stiau pe cine sa planga, daca copilul lor a scapat sau este mort. Bratarile de la mana copiilor se topisera, s-a recurs la testul ADN. Am inceput reechilibrarea si cea mai mare presiune de care imi aduc aminte era a mass-media. Cazurile erau, de fapt, cele cu care ne confruntam noi in mod direct, cu deosebirea data de particularitatile de varsta foarte mica si pe care nu le mai tratasem pana atunci. Presiunea era data de responsabilitatea cu care trebuia sa transmitem mesajul intreventiei si mai ales speranta. Am facut tot posibilul ca lucrurile sa fie sub control. Nicio clipa nu am crezut ca va fi un dezastru. Asa trebuie gandit cand ai un caz greu, nu te gandesti ca o sa moara, ci ca o sa scape. In clipa cand eram intrebat ce se va intampla si la ce ma gandesc mai departe cand ma uit la acei copii, raspundeam ca ii vad la 18 ani. Este singura proiectie pe care o am in clipa cand vad un copil cu arsuri grave.
E.P.: Cati copii ati salvat din acel trist eveniment?
D.E.:
Au venit opt, dintre care doi fusesera resuscitati si au murit in urmatoarele 24 de ore. Au ramas sase, iar unul a murit dupa 27 de zile din cauza arsurilor cailor respiratorii superioare, pe care nu am mai reusit sa le compensam. Ceilalti cinci… cu arsuri foarte grave de 60-70%. Sa nu uitam de fetita de 900 de grame, cu arsuri de cai respiratorii superioare si arsuri pe 70 % din suprafata corpului, care era le terapie intensiva pentru ca era prematur nascuta, un caz de o mare dificultate. Valoarea se masoara prin interventia in astfel de cazuri. Rezolvarea acestui caz ne-a demonstrat valoarea spitalului nostru. Am numarat peste 100 de medici care au intervenit pentru aceste cazuri. Toti copiii cantareau impreuna 7 kilograme si jumatate, de le 900 de grame la un singur caz de 2 kilograme. Din toate aceste „gramaje” deosebit de subtile, noi trebuia sa facem oameni, sa facem in asa fel incat fiecare bucatica, fiecare degetel, fiecare pata necrozata sa se transformate in ceva viabil, cat mai repede cu putinta. Arsura este o boala care se trateaza, in primul rand, din cap. Pentru ca fiziopatologia ei se desfasoara pe dinauntru. El poate fi un copil normal, care se joaca, rade, gangureste, dar pe dinauntru se produc lucruri foarte grave. Medicul trebuie sa-si dea seama de ce se intampla. Ceea ce stie din carti trebuie sa suprapuna pe ceea ce se intampla cu copilul respectiv si sa-si dea seama daca este inainte, sau dupa, prin felul cum reactioneaza acest organism intr-o stare de debilitate foarte grava. Au fost copii cu degetele negre, necrozate pur si simplu si sa tai un deget era o chestiune de o secunda si poate nimeni nu ar fi acuzat vreodata acest lucru. Dar, softul pe care il aveam in cap, dupa atatea cazuri, mi-a spus sa nu ma ating de el pentru ca era ceva special, era intr-o stare biologica si de dezvoltare speciala. Asa a fost si cu cazul copilului nou nascut, de 5 zile, venit de la Maternitatea Bucur, cu 6 luni in urma, dar care avea 3.500 kg si carbonizari 20%, dar lucram cu un alt metabolism.
E.P.: Va asteptati ca acest copil, caruia i-ati salvat manuta, sa vina intr-o zi sa dea mana cu dvs?
D.E.:
…Aceea a fost o prima experienta si, peste cateva zile, am constatat ca in acea necroza parca se intampla ceva, nici nu puteam sa stiu exect ce. Dupa 10 zile a inceput sa se lumineze, dupa doua saptamani era aproape normal…
E.P.: E adevarat ca ati salvat viata a peste 150 de mii de copii?
D.E.:
Cred ca da. Nu i-am numarat, dar cred au fost deosebit de multi.
E.P.: Este coplesitoare cifra!
D.E.:
Este coplesitoare, dar este o realitate. Si toate cazuri foarte grave. Avem 33 de paturi in spital, avem si 33 de cazuri de copii cu arsuri de 70- 80- si 90%. Din clipa in care am venit la acest spital pentru copii, de la Spitalul de Arsuri al profesorului Agripa Ionescu – pentru adulti, auzisem ca acest spital este un loc unde mureau foarte multi copii.

E.P.: As vrea sa ne intoarcem putin in urma, cand erati in liceu si priveati de la fereastra clasei in curtea Spitalului Agripa Ionescu si va imaginati cum ar fi daca ati fi si dvs in agitatia de acolo.
D.E.:
Asa este. A insemnat foarte mult pentru mine. Am urmat Liceul Vianu de azi si ma uitam peste drum, la Spitalul de arsuri si vedeam ambulantele si agitatia. Pentru mine insemna o mare provocare, as fi vrut sa fiu acolo.
E.P.: Atunci ati hotarat ca veti fi medic?
D.E.:
Nu, dar pentru mine acel spital reprezenta un loc misterios si catre care am vrut sa ajung. Era un spital destul de ermetic pentru a face chirurgie plastica. Pe acea vreme erau doar cateva persoane. Asta se intampla pe cand eu aveam 17-18 ani. Dupa 10 ani ma uitam, de data asta, la liceu din cealalta parte.
E.P.: Si ce vedeati?
D.E.:
Parca era o continuitate. Mergeam cu colegii-medici si jucam fotbal  in curtea liceului.

„Nu m-am gandit decat la Medicina”

E.P.: Cand a venit gandul serios sa urmati medicina? Stiu ca nu proveniti dintr-o familie de medici.
D.E.:
In clasa a X-a spre a XI-a. Pe vreamea aceea trebuia sa te hotarasti din timp pentru ca exemenele erau deosebit de dure si  si arau 8-10-12 candidati pe un loc si stiam ca trebuie sa fiu foarte bun.
E.P.: Si daca ati fi picat exemenul de admitere?
D.E.:
  As mai fi asteptat un an. Situatia era delicata pentru ca daca nu intram ma lua in armata.
E.P.: V-ati mai gandit si la o alta profesie?
D.E.:
Nu, niciodata. Nu m-am gandit decat la Medicina.
E.P.: Parintii dvs sunt in viata?
D.E..
Tatal meu a murit. Mama este.
E.P.: A apucat sa vada cat de cunoscut sunteti?
D.E.:
Mama, si acum cand am plecat catre spital, mi-a spus „sa nu uiti ca te iubesc!”.
E.P.: Este cel mai frumos cadou pe care l-ati facut parintilor, acela de a fi ajuns „cineva”?
D.E.:
Da. Cred ca cel mai important lucru este ca generatia urmatoare sa poata arata ca a facut mai mult decat cei de dinainte. Si copilul meu simt ca face un lucru deosebit, este un copil special. Si eu cred ca am reusit sa fac mai mult decat parintii mei care, intr-adevar, au fost si ei niste parinti speciali.
E.P.: Va amintiti ce v-au spus atunci cand le-ati dat vestea reusitei la examenul de admitere la Medicina?
D.E.:
Aici trebuie sa va vorbesc despre bunica mea care, de mic copil, a crezut in mine si mi-a spus „tu o sa fii cineva special, eu stiu asta”. Bunica imi era de o dedicatie cu totul speciala. Cand eram bolnav statea la capul patului meu, pe jos si urmarea daca am nevoie de ceva. Admiterea la facultate a fost momentul de fericire al familiei si acum retraiesc momentul acela. Fiecare mi-a scris pe cartea de anatomie dupa care am invatat cate o dedicatie.

E.P.: Daca ar fi sa reveniti la acea varsta, ati schimba ceva din viata dvs?
D.E.:
Nu, nimic. Pe fiecare perioada de varsta s-a construit cate ceva. Permanent am avut ca modalitate de gandire sa-mi urmez inima.
E.P.: Inima, nu ratiunea?
D.E.:
Da, inima.

„Un medic are inima, nu cord”

E.P.: Un medic are inima sau cord?
D.E.:
Inima. Fara inima, fara dragoste  nu se poate face nimic, mai ales in aceasta meserie in care lucrezi cu o alta fiinta umana. Trebuie sa fii dedicat, sa simti reactiile. Va dati seama cand a trebuit sa spun unor parinti ca le-a murit copilul?
E.P.: Cum ii spui unui parinte acest lucru?
D.E.:
Nu vreau sa-mi aduc aminte. Este cel mai  ingrozitor lucru din existenta unui medic. Este ceea ce te impinge sa nu uiti si sa nu mai fii in situatia de a spune acest lucru. Asa am ajuns, in timp, la zero decese.
E.P.: Vad pe biroul dvs Biblia.
D.E.:
O am si in suflet.
E.P.: Stiu ca ati citit-o pentru prima data in 1989.
D.E.:
Da, dupa 1989.
E.P.:  Cand intrati in sala de operatii… intrati cu Dumnezeu sau cu stiinta?
D.E.:
Cu amandoua. Stiinta este stiinta, Dumnezeu este Dumnezeu si da forta stiintei. In problema arsurilor, exista foarte multe carti, protocoale care explica exact, pe secunde, ce trebuie facut. Dar, fiecare copil este unic, pentru care acel procedeu nu se potriveste decat intr-o clipa a existentei lui. Trebuie sa-i prinzi acel moment cand poti sa-i faci acel procedeu. S-a intamplat sa fie echipa de interventie formata din 15 persoane pregatita pentru operatie si cand am vazut copilul am stiut ca nu acela este momentul potrivit. Softul experientei s-a suprapus peste cazul real…
E.P.: Veti iesi din sala de operatie curand? Veti obosi?
D.E.:
Va fi vorba numai de uzura biologica. Acum simt ca mai am multe de facut. Ca nivel profesional nu ma vad oprindu-ma. Chiar daca nu mai am nimic de invatat, am multe de dat. Vorbesc cu fiica mea si ii spun, ca ma simt ca la inceput, ca si ea.
E.P.: Am niste cuvinte care va apartin: „Cand am venit la acest spital, Grigore Alexandrescu, conditiile erau teribil de precare si nepotrivite pentru spacialitatea mea si pentru numarul si gravitatea bolnavilor. Era plin de gandaci si de pisici care se hraneau din mancarea copiilor”. Dvs cumparati pansamente, cumparati medicamente si toata lumea va intreba cum de ati rezistat aici. Veneati aici dintr-un spital in care aveati minimum de confort… ca sa salvati copiii. Erati de unul singur…
D.E.:
Da, asa este. Intotdeauna m-am simtit in aceasta cladire ca si cum as fi avut cele mai bune conditii. In mintea mea nu am vazut niciodata un copil murind, chiar si cand se intampla acest lucru. Este o forma de a-ti focaliza posibilitatile si de a nu ti le risipi in niste lucruri intermediare. Ma concentram pe etapa de sfarsit si stiam ca drumul este foarte lung si greu. Am gasit sponsori si nu am inteles niciodata cum unele persoane spuneau ca muncesc aici de 30 de ani si nu au nu-stiu-ce obiect. Timp de 30 de ani nu au fost capabili sa procure ceea ce le lipsea. Atunci, la inceput, tot ceea ce trebuia in spital, eu le asiguram, prin orice fel de mijloace. Copiii nu trebuiau sa moara pentru ca lipsea ceva.
E.P.: Cand ati venit in acest spital mureau foarte multi copii. Dupa niste ani cu dvs. aici nu s-a mai inregistrat niciun deces…
D.E.:
Da. Foarte greu am reusit acest lucru. De la 80-90  de copii decedati pe an, cum v-am spus la inceput, nu va spun cum ma bucuram cand am ajuns la numarul de 70 de cazuri. Ce monstruozitate, totusi! Apoi 60, 50… de suflete, vieti. M-a ajutat foarte mult faptul ca am reusit sa merg in strainatate, mi-am schimbat cu totul conceptul de tratament al arsurilor. Am reusit sa fac rost de niste carti, la noi neexistand nicio carte pentru tratamentul arsurilor la copii. am citit mult si a inceput sa se cunoasca. Prin anii ’90, cand veneau tot felul de ajutoare de peste tot, m-au intrebat ce sa ne aduca. Cand ma uitam in jur si vedeam ceea ce ati amintit mai devreme, mi-am dat seama ca trebuia „sa ne spalam”. Infirmierele erau cu niste zdrente pe ele si ascultau ce ceream eu. Am cerut cat mai mult detergent pentru o curatenie desavarsita. La noi, in cazurile de arsura, curatenia inseamna mai mult decat un antibiotic. Asigurarea unui mediu securizant nu permite suprainfectarea, reduce potentialul de infectie. Este foarte important cum pui mana cu manusi de protectie, cum asiguri temperatura…de la lucruri foarte fine pot aparea complicatii.
E.P.: Care a fost cea mai grea interventie chirurgicala?
D.E.:
Acum pot spune ca nu exista. Cea mai grea este cea de astazi si cea de maine. Cu fiecare incizie, chiar si cu cea mai simpla, insemnez o existenta. Ceea ce fac trebuie sa fie cat mai bine facut. Cand fac o interventie este ca si cum crestez un copac si devin frate de cruce cu el. Copilul va purta pentru totdeauna semnul meu.
E.P.: Sunt pacienti care revin la dvs, peste ani?
D.E.:
Da, dar ei nu sunt „pacienti”. Cand ii cunosc sunt „copii” si le spun ca, daca Dumnezeu ne-a dat o viata, lor Dumnezeu le-a mai dat un bonus, prin aceasta interventie in cazul arsurii. Si trebuie sa faca ceva cu aceasta sansa. Sa-si urmeze drumul, sa-si intemeieze o familie…
E.P.: A ajuns vreunul dintre acestia medic?
D.E.:
Da. Nu unul, multi, chiar foarte multi. Pentru ca, stand in spital, ca si pacienti, invata multe. Nimeni nu stie ce suporta un copil cu arsuri! Nici chiar eu. Noi, personalul ne rotim, plecam si venim. El ramane in patul acela si prinfa?a ochilor lui se rostogolesc zeci de persoane, care ii fac cate ceva si din aceste interventii mari sau mici ei invata. Intratul lor, mai tarziu, la facultate nu mai este o problema. Ei depisteaza mecanismele si ceea ce se intampla intr-un spital.
E.P.: Sunteti si managerul acestui spital. Aveti si bagheta managerului, nu doar bisturiul medicului. Ce este mai greu, sa fii medic sau manager?
D.E.:
Amandoua sunt la fel de grele. Fiind medic si manager in acelasi timp, ai responsabilitatea fiecarui act pe care il semnezi. Un act cu o semnatura poate salva o viata. Mai bine spus, rapiditatea cu care eu semnez un act, modul in care reuseste sa ajunga un medicament pentru un caz de la terapie intensiva si el nu se gaseste in farmacie… Actionez in timpul cel mai scurt, ca medic si apoi, ca menager dau un telefon, rezolv cum este nevoie, pentru a nu pierde timpul pretios pentru pacient.
E.P.: De ce are nevoie spitalul, in aceasta perioada? Care sunt plangerile managerului?

D.E.: In primul rand, as avea nevoie de personal suficient, de normalitate. Traim inca in conditii precare. Suntem un spital in care se aduna patologia severa, pe o suprafata destul de mica. Sunt internati anual in jur de 30 de mii de copii, si vin la consultatii peste 400 de mii, ceea ce reprezinta cam o zecime din populatia infantila a tarii. Suntem ca un fel de turnesol al starii de sanatate a acestei tari. E o mare responsabilitate, pentru ca cele mai grave cazuri ne sunt trimise noua, le acceptam si le tratam cu tot ce exista si se cunoaste, in acest moment, in tara noastra.
E.P.: V-ar trebui tehnologie mai buna? Ati avea nevoie de sponsori?
D.E.:
Bineinteles. Ne descurcam destul de greu. Ne ajuta foarte mult traditia, faptul ca acest spital are 126 de ani, faptul ca suntem a cincea sau a sasea generatie de medici, toate dau forta actului medical. Sunt lucruri care nu sunt scrise in carti, un gest, o noblete, o demnitate,  o atingere cu personalitatea medicului… Cred ca fara personalitati nu putem exista. Trebuie sa ne alegem modele in orice meserie. Intotdeauna este cineva mai bun decat tine!

„Noi lucram cu viitorul fiecarei existente”

E.P.: Sunteti model, sunteti mentor pentru foarte multi, sunteti inclus in Cartea celor 500 de personalitati ale lumii, in Cartea celor 100 de profesionisti. As vrea sa va laudati, pentru ca nu ati facut-o niciodata. Sunteti un om plin de diplome, dar oamenii nu le cunosc.
D.E.:
Diploma nu are valoare decat in momentul in care ai primit-o, pentru ca te bucuri o secunda. In majoritatea cazurilor, nu o spun din modestie, cand mai aveam putin si-mi venea randul sa primesc o diploma, primeam mereu telefon ca unul dintre copiii-pacient respira greu, sau are altceva… Nu te mai bucuri! Ma gandeam cum sa scap mai repede ca sa pot ajunge la spital. Este o meserie in care nu poti sa te mandresti, sa fii ingamfat. Trebuie o normalitate, pentru ca numai din ea poti sa fii firesc si sa tratezi cazurile. Trufia te scoate din concentrarea permanenta si te pedepseste intr-o secunda. M-am intalnit cu un mare campion olimpic, care fuma. I-am spus ca nu e bine, iar el mi-a replicat ca atata timp s-a abtinut de la fumat pentru a fii in forma ca sportiv. I-am spus ca eu nu pot sa fumez, nu pot sa beau niciodata pentru ca oricand trebuie sa fiu in forma maxima. Oricand pot primi un telefon pentru un caz si trebuie sa fiu cu mintea limpede si din toate calitatile pe care le am, multe sau putine, trebuie sa dau totul. Din ce fac eu, in orice clipa, depinde o existenta a unui copil. Noi lucram cu viitorul fiecarei existente. La un adult, operatia este pentru momentul acela, cand are loc.. Copilul va intelege peste 10, 15, 20 de ani ceea ce i-ai facut acum.
E.P.: Spuneati candva „am toate defectele calitatilor mele!” Care sunt calitatile dvs, ca sa intelegem si defectele?
D.E.:
Iubesc ceea ce fac. Tot ce fac, fac cu mare placere. Dimineata, cand ma scol, nu ma gandesc ca iar ma duc la spital… pentru mine este un mod de existenta. Cand am fost in spital, cu adevarat, pentru mine si vorbeam la telefon cu diferite persoane si le spuneam ca sunt la spital, acestea credeau ca sunt la spital ca medic, nu ca pacient. Pentru toti, spitalul inseamna locul unde eu sunt oricand. Atata timp a trecut si atatea s-au intamplat in acest spital ca parca sunt aici de cand m-am nascut. Cateodata chiar experimentez ce se intampla pe masa de operatie. Ma interesa cum vad copiii lumea din jur. Pe masa de operatie, in clipa in care pierzi acest ortostatism pentru care ne-am luptat atata si-atata timp, dintr-o data esti o persoana debilitata, devii dependent, ti se poate face orice, vezi o gramada de lume care trece pe langa tine, nu intelegi… dintr-o data te sperii. Stiind aceste lucruri, altfel tratezi cazul, cu mai multa gingasie.
E.P.: Copiii va numesc „un Dumnezeu mai mic”.
D.E.:
Nu vreau sa ma joc cu cuvantul Dumnezeu, pentru ca El este unul singur.
E.P.: Ati putea fi un ajutor pentru romani si intr-un spatiu politic? Daca ati fi ministrul Sanatatii?
D.E.:
Un medic este un medic. Am ales medicina. Ma veti intreba de ce sunt manager? Pentru ca am simtit ca pot face niste lucruri pentru acest spital. Intr-adevar, la tot ce m-am gandit am si reusit.
E.P.: Manageriatul v-a facut un medic mai bun!!!
D.E.:
Da, cat ar parea de paradoxal. De pe aceasta pozitie vezi lucrurile mai global, doar din locul tau ai impresia ca esti in centrul Pamantului.
E.P.: Si de ce nu ati vedea lucrurile de la Minister?
D.E.:
Este un loc prea sus, trebuie sa ai legatura cu ceea ce faci. Imi reprosez ca nu am timp sa vorbesc mai mult cu fiecare copil in parte, cu fiecare parinte. Pentru un caz grav ei stau aici o luna, doua si trebuie sa inteleaga ceea ce li se intampla acum si ceea ce li se intampla in viitor. Arsura este o boala care nu se termina odata cu iesirea din spital… I-am dat o povara copilului. De obicei, ceea ce facem noi aici ramane sa faca in continuare familia, mama. Este o experienta foarte traumatica pentru familie. Vorbim si despre cicatricile de pe creier, pe care nu le controlam foarte bine. Trebuie un psiholog care sa le vorbeasca din prima clipa, sa reglementeze lucrurile dintre parinte si copil si dintre parinti intre ei.
E.P.: Cand v-ati luat ultima data concediu?
D.E.:
Imi iau in fiecare an. Pentru mine concediul este ceva foarte important. Este momentul in care reusesc sa ma gandesc la tot ce am facut, se sedimenteaza toate evenimentele de peste an. Este foarte important, pentru ca altfel nu poti merge mai departe. In concediu, primele zile sunt, de fapt, tot aici la spital pentru ca iau cu mine energia locului, dau telefoane, rezolv lucruri…incet, incet incep sa ma desprind. Dupa 10 zile de concediu incepeam sa vad copacii, oamenii, locurile.
E.P.: Cand ati privit ultima data cerul? Oamenii ocupati nu mai au timp sa se uite la cer…
D.E.:
Asa este, din nefericire.
E.P.:Va amintiti?
D.E.:
Cred ca de curand, dar ca sa-mi fac datoria. Personal, am trecut prin niste evenimente foarte grave si nu am mai avut luciditatea si nici predispozitia sa poata sa-mi tihneasca un moment. De fapt, cred ca niciodata in viata mea nu mi-a tihnit vreun moment. Intotdeauna, in momentul in care pun mina pe aceasta clipa, ma proiectez deja pe clipa urmatoate si nu e bine.
E.P.: Spuneati ca „eu nu am trecut, am doar prezent si viitor”.
D.E.:
Da, chiar asa este. Nu-mi aduc bine aminte ce am facut nici azi-dimineata si nici ieri.
E.P.: Intreaga dvs viata s-a desfasurat aici in spital si, o buna parte a acestui drum, alaturi de dvs v-a fost sotia, pe care ati pierdut-o de curand…
D.E.:
Da.

E.P.: Ce simte un om care salveaza mii de vieti si nu poate salva viata sotiei?!
D.E.:
Imi este greu sa vorbesc despre asta, este ceva prea apropiat si grav. Sotia mea a reprezentat mai mult de jumatate din mine. Si acum reprezinta tot atat, este impreuna si pretutindeni cu mine, imi da sfaturi ori de cate ori ii cer sprijinul. Cu ceva timp in urma, la un control al Corpului de Control al primului ministru, pe 3 ianuarie anul acesta, trebuia sa prezint un act preluat de la vechiul manager, pe care stiam ca il am pe undeva acasa, dar nu il mai gaseam. Sotia mea se ocupa de acte si documente. In orice moment stia de unde sa le ia. Eu trebuie sa prezint actul respectiv luni, dimineata. Duminica noaptea eram transpirat, agitat, printre toate documentele din casa. Mi-a venit ideea de a cobori la fotografia ei cu candela si am rugat-o sa ma salveze cum stie numai ea, sa gasesc actul respectiv. Am urcat din nou si intr-o clipa l-am vazut pe biroul ei. Stiam ca ma aude.
E.P.: Asa este cu iubirile astea mari?
D.E.:
Da, nu se termina niciodata. Sotia mea exista odata cu mine, nu pot vorbi la trecut despre ea. Este ceva prea profund, intrat in subconstient, atomii aceia nu se duc.. Am creat o lume impreuna, am trecut prin atatea, am creat o specialitate, am creat un spital, am creat echipe, ne-am facut un nume in lume. Suntem in continuare o echipa, chiar daca fizic nu aparem. Daca se uita cineva in ochii mei, o vede, straluceste. Nu are cum sa dispara.
E.P.: Aveti o fiica. Cred ca si-a ales deja un drum in viata.
D.E.:
Da. Este cu totul speciala.
E.P.: Este „fata tatii”?
D.E.:
Nu. Este „a noastra”.
E.P.: Ce face?
D.E.:
Este studenta la Psihologie. Sunt convins ca va face mult mai mult decat am facut noi impreuna. Si ea imi spune mereu ca este convinsa ca eu si sotia ne-am intalnit ca sa o avem pe ea. De cand era mica a fost o personalitate de care trebuia sa tin seama. Nu putea sa vorbeasca inca, dar manevra din priviri. S-a dezvoltat cu totul special.
E.P.: V-a cam impartit cu copiii de aici din spital. V-a reprosat vreodata ca stati prea mult la serviciu?
D.E.:
Nu, nu. A inteles tot. Noi trei am trait mereu impreuna. Am fost si suntem o echipa unita foarte subtil.
E.P.: Cand ati fost cel mai fericit in viata?
D.E.:
Este o intrebare la care, acum un an, v-as fi raspuns altfel. Fericit eram cand salvam un copil. Acum va spun ca eram fericit cand noi eram impreuna, toti trei. Pe de alta parte, sa-ti dea Dumnezeu puterea sa poti salva un viata unui copil este ceva fabulos. Intotdeauna I-am multumit si nu am inteles de ce ne-a ales tocmai pe noi. Nu va puteti imagina ca un copil sa fie mort si apoi sa te pupe la plecarea acasa si sa mai si revina peste cativa ani ca o persoana normala, fericita…
E.P.: Ati avut grija de copiii romanilor si sunteti foarte apreciat peste hotare. Noi romanii nu prea stim sa oferim personalitatilor diplome, atunci cand trebuie. V-ati gandit vreodata sa plecati din tara?
D.E.:
Nu, chiar niciodata.
E.P.: Chiar daca acum ati fi ofertat cu un salariu generos?
D.E.:
Consider ca, dupa o viata intreaga in care am stiut precis ca pot face ceva pentru aceasta tara, acum cred, mai mult decat oricand, ca pot face cu adevarat ceva pentru aceasta tara. Expertiza mea, lucrurile pe care le-am dobandit aici nu pot fi inlocuite de nimic. Nu cred ca pot schimba ceea ce am obtinut pe bani. Daca as fi vrut bani, puteam sa fac lucruri pentru bani.
E.P.: Sunteti in topul celor 100 de profesionisti din lume, dar nu sunteti in topul celor mai bogati 100 de oameni din Romania.
D.E.:
  Cred ca niciun medic nu este in acest top. Daca va uitati in curtea spitalului o sa vedeti masinile modeste ale doctorilor. Medicii sunt oameni care lucreaza, de dimineata pana seara, cu exstente umane. Un medic nu poate sa fie trist, nu poate sa fie obosit, nu poate fi nici prea vesel…
E.P.: Este adevarat ce spuneti, dar as vrea sa va amintesc ca pacientii impart medicii din Romania in doua categorii: cei care primesc „spaga” si cei care nu. Sunt si oameni, in meseria dvs care conditioneaza un act medical de… un plic.
D.E.:
Da, ar fi stupid sa contest acest lucru. Eu vorbesc despre ceva mai mult decat atat. Oricare dintre ei, si cei dintr-o categorie si cei din cealalta categorie, fac niste lucruri care sunt esentiale pentru fiecare existenta in parte. Unii pun niste diagnostice subtile, fac interventii deosebite pentru pacienti, care sunt pentru familie fiinte dragi si pentru care asteapta, asa cum am asteptat si eu pentru sotia mea, minuni. Cred ca mi-as fi dat intreaga casa pentru a o salva, pentru inca o zi de viata. In clipa cand iti dai seama ca tot ce ai mai drag se stinge, numeri fiecare ora, fiecare minut, ai da orice si pentru cel mai mic gest, o privire, o respiratie. Viata unei fiinte dragi este inestimabila, este fara pret.
E.P.: Veti avea de acum inainte motive sa spuneti „clipa, esti atat de frumoasa,opreste-te!”?
D.E.:
Viata este facuta sa evoluam, sa facem lucruri din ce in ce mai bune si mai frumoase. Sa pastram proportia si sa stim exact cine suntem cu adevarat. Nici diplomele si nici lauda oamenilor nu-ti dau valoarea ta adevarata. Sa va dau un exemplu: sunt operatii care iti reusesc foarte bine, parintii sunt fericiti, toata lumea este in regula. Exista o nota a adevarului… Dupa ce ai facut fotografia interventiei pe care ai facut-o, te duci acasa si incepi sa o investighezi, sa faci alte masuratori si din nota mare, de 9 sau 10 pe care ai dat-o initial, incepi sa scazi. Asa ajungi la nivelul real si compari cu ceea ce au facut si altii, consultand atlasele de specialitate. Asta te ajuta, pentru ca stiindu-ti nivelul real, nu te imbeti cu succesul, stii ca mai ai de muncit, de perfectionat.
E.P.: Romanii va considera un roman de nota 10 si as vrea sa le transmiteti un mesaj, ce nu stiu si ar trebui sa stie de la si despre dvs.
D.E.:
As transmite un mesaj de suflet, ca tot ce au mai scump pe lume sunt copiii. Este foarte important sa fie atenti cu ei 24 de ore din 24, pentru ca noi, medicii, tratam secunda aceea de neatentie. Tot ceea ce facem noi aici, acele „minuni” sunt pentru ceea ce s-a intamplat intr-o secunda. As vrea ca acea secunda sa nu se intample.

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *