Am iubit in multe feluri: platonic, pasional, din mila, insa, pentru mine, iubirea materna este Iubirea cu majuscula. Este singura iubire care s-a strecurat, tiptil, in sufletul, in gandurile, in absolut tot ce fac, si nu se diminueaza in intensitate, nici macar in momentele de suparare.
Inainte, eram femeie: mergeam la shopping, fara sa stau cu ochii pe ceas, socializam – a se citi barfeam – la o cafea sau mai multe, stateam cu orele in saloanele de infrumusetare etc. Acum, sunt mama-bubulina-gospodina. Plus serviciu. Rasfatul maxim in momentul de fata: o baie in cada, nu un dus contra cronometru! Inainte, eram multumita, admirata, libera, nonconformista, odihnita etc. Acum, sunt doar fericita.
Pe locuri, fiti gata, start! Asa incepe fiecare zi pentru mine. Am senzatia ca niciodata nu imi ajunge timpul si, ce este si mai grav, desi sunt permanent ocupata, la sfarsitul zilei, cand epuizata fac bilantul, realizez ca mare scofa…, pardon, lucru nu am facut. Patul ramane un miraj, cu cat incerc sa ma apropii de el, cu atat se indeparteaza de mine. Mereu imi reprosez ca nu sunt suficient de organizata, ca ma apuc de prea multe lucruri deodata si ca, din aceasta cauza – probabil – nu reusesc sa fac tot ce imi propun. Uneori – adica in 99% din cazuri – privesc mamicile care arata ca scoase din cutie si ma intreb (retoric, bineinteles) „Cum reusesc?!?”. De cele mai multe ori, ajung la concluzia ca ele sunt mai harnice, mai bine organizate, mai chibzuite si…ma resemnez. Insa, in alte situatii, dau vina pe varsta (a mea, prea coapta – a lor, prea frageda, sau invers; oricum, pretextul este bun) si atunci ma calmez.
De obicei, inainte de a ma culca, incerc sa imi fac un plan pentru ziua urmatoare, insa, de cele mai multe ori, adorm inainte de punctul doi de pe lista. In perioada ante-copil, ca sa reusesc sa adorm dupa o zi istovitoare la serviciu, numaram oitele-mioritele din toate variantele baladei populare si, cu greu, reuseam sa adorm. Acum, in perioada mama-bubulina-gospodina ma cuprinde panica atunci cand observ cat de tarziu este si eu inca nu am apucat sa dorm. De fapt, sa dorm e… un fel de a a spune. Ca sa ma exprim corect si cinstit, ar trebui sa folosesc verbul „a atipi”, penntru ca „a dormi” nu mai reflecta demult realitatea. Motivul principal: cand bateriile mele s-au terminat, ale copilului parca se reactiveaza.
Curioasa cum sunt copiii altora, am intrebat mai multe mamici si am aflat doua variante. Copiii mamelor-minune dorm din momentul in care soarele nici n-a apus bine, pana a doua zi la 9-10 dimineata. In intervalul respectiv, ele fac tot ce vor, se pare ca au timp nelimitat sa conceapa si alti copii. Si nu silentios. Copiii altora – ridic doua degete – adorm tarziu si se trezesc devreme. In perioada de somn, mai intervin si perioade ne-somn, care au diferite cauze: sete, foame, tantari, vecini care asculta muzica la maximum la 2 noaptea, bau-bau etc. Fiecare, dupa ghinion.
Nu m-am dat batuta. Am intrebat si mamele de copii mai mari cum este. La locul de joaca poti afla orice, este noul facebook. Exceptand categoria mamelor-minune, celelalte mi-au raspuns: „Copii mici, probleme mici, copii mari, probleme mari”. Am aflat (off!) ca perioada in care doar voi atipi dureaza… si dureaza. Dupa colici, puseuri de crestere, eruptie dentara, febra etc, urmeaza insomnii cauzate de alegerea gradinitei si a scolii, primul examen, prima intalnire si ultima intalnire (aici, depinde de tata)… Mda, m-au incurajat, sunt linistita! Inspir-expir, inspir-expir, inspir-expir…
Si totusi, de ce sunt fericita? Intr-adevar, sunt momente cand mi se pare ca uit ca sunt femeie, cand mi se pare ca sunt doar un robot care indeplineste sarcini. Sunt momente cand mi-e dor sa fiu eleganta, inconstienta, zvapaiata, lenesa. Dar asa, n-as sti ce-i iubirea adevarata. Iubirea fara limite, iubirea care invinge orice obstacol, iubirea neconditionata. Nimeni sau nimic nu ma face sa fiu atat de fericita precum copilul meu.
