fbpx

Gigi Căciuleanu: Dacă ar fi să am o nostalgie, aceea nu ar fi să am un copil, ci să am nişte părinţi

de

Conversația cu maestrul Gigi Căciuleanu, întâmplată a doua zi după premiera de la Opera din Iași a spectacolului Imagine All the People, n-a putut încăpea într-un singur număr de revistă, așa cum nu poate încăpea într-o singură clipă a prezentului, ci aparține eternității. Gigi Căciuleanu este, și vorbind, aproape la fel de generos și de frumos ca atunci când dansează.

Fotografii de Paul Buciuta realizate la Opera Națională Română Iași.

Prima parte a interviului poate fi citită aici: Spectacolul trăiește numai o dată, ca un fluture care arde

Marea Dragoste / revistatango.ro: Suntem acum la Iaşi, dar spectacolele dumneavoastră se joacă la Torino, la Paris, pretutindeni… E vreo diferenţă între publicul de la Iaşi şi cel de la Torino, cel de la Cluj sau cel de la Paris?

GIGI CĂCIULEANU: Nu, aşa cum nu văd niciodată o diferenţă între dansatori, dacă mă întrebaţi cum sunt dansatorii din Chile, sau din Argentina, sau din Brazilia. În afară de faptul că sunt şi ei chilieni, brazilieni, argentinieni, nu văd nicio diferenţă, suntem la fel făcuţi, şi când ajungem la momentele esenţiale, adică la momentele „peste poate”, diferenţele se şterg. Aşa gândesc că e şi cu publicul. Publicul este o entitate de oameni informaţi, mult mai inteligenţi decât mine pentru că sunt mai mulţi, e o adunare de inteligenţe, nu în sensul de creiere, ci de minţi, de vieţi, de trăiri. Ale noastre sunt sărace pe lângă ceea ce este în sală. Întotdeauna m-a fascinat bogăţia asta de minţi umane. Când eşti pe scenă, vezi mai întâi un hău negru, pentru că ai lumina în ochi, dar în acelaşi timp simţi pulsând sala, așa am trăit și eu ieri am simțit prin toți atomii corpului ce se întâmplă în sală. Este fascinant publicul. Nu numai că te plac sau nu te plac, te aplaudă sau nu. Nu vorbesc despre asta, deși și asta e foarte important. Dar acea pulsaţie pe care o simţi, aşa cum pui mâna pe puls şi simţi sângele, nu-l vezi, dar ştii că dacă ai tăia, ar curge, aşa e şi cu publicul, îi simţi pulsul. E chiar prima oară când înţeleg sensul exact al acestei expresii, a simţi pulsul a ceva. Simt aşa, ca şi cum ar fi un organism mai puternic decât al meu şi, în faţa acestui organism, nu poţi să fii decât sincer.

Intri în dans cum ai intra în mănăstire. Te laşi de celelalte şi te ocupi numai de asta. Sunt unii care au copii, dar îşi lasă copiii acasă, se descurcă, iar când ajung pe scenă nu mai au nici mamă, nici tată, nici copii, numai pe Dumnezeu îl au.

 Marea Dragoste / revistatango.ro: Deci asta le cereți și dansatorilor dumneavoastră, sinceritatea…

GIGI CĂCIULEANU: Foarte mulţi dansatori sunt speriaţi când le spun: fiţi sinceri, am nevoie de sinceritate în mişcare, nu de o chinuială de oglindă, nu! Fiţi voi autentici şi-atunci, dacă eşti sincer, vei arăta bine! Părerea mea este că doar un corp inteligent este un corp frumos. Un corp frumos în care mintea nu umblă nu-i destul de frumos. Sculpturile lui Michelangelo sunt frumoase pentru că exprimă inteligență, uitaţi-vă la David și veți vedea câtă inteligenţă este în acea sculptură! Nu este numai frumuseţea bărbatului sau, la Venus, frumuseţea femeii. Este o întreagă palpitare de inteligenţă a sculptorului, a vieţii din jurul lui, a vieţii din jurul statuii care va trăi. Mergeţi la Florenţa şi vedeţi lumea care privește satuile, apoi trece… Este exact această lume din spectacol, a lui John Lennon, a Mariei Tănase, lumea trece pe lângă această statuetă mare, imobilă, a lui David şi, totuşi, parcă ea se mişcă printre noi şi nu noi pe lângă ea.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Nu credeţi că i-aţi putea speria prea tare pe dansatori cerându-le atât de mult, spunându-le ce aşteptaţi de la ei?

GIGI CĂCIULEANU: Aţi spus cuvântul foarte just, cuvântul e spaimă. Şi eu am spaimă, şi ei au spaimă în primele momente. Eu încep prin a face un fel de casting, dar la această audiţie, eu le dansez lor, nu ei mie. Eu îi provoc la un duel şi le arăt nişte lucruri dansând în faţa lor şi-atunci îi zgândăr, iar dacă simt ceva în privirea lor, nu în corp, dacă le sclipesc ochii şi văd că ceva i-a intrigat din ce am făcut eu, i-a interesat, dacă simți la omul din fața ta ochii ăia de faun care se aprind, atunci zici: Da, asta e persoana cu care mă pot înţelege. Cu unii nu mă pot înţelege, e foarte adevărat. Doamna Miriam Răducanu e foarte elitistă, ea lucrează numai cu oameni cu care se înţelege super bine. Eu sunt mai puţin elitist din motivul că gândesc că pot aduce nişte oameni la un nivel de înţelegere, nu ştiu dacă un nivel bun sau nu, nu ştiu ce e aia. Ştiu ce e bun pentru un spectacol, potrivit pentru gândul pe care îl am. Care niciodată nu-mi iese până la capăt. Socoteala din târg rareori se potriveşte cu cea de-acasă. De aceea mă gândesc foarte mult ca aceea de acasă să nu fie fixă, sigură, las mereu nişte portiţe deschise. Structurile există, dar se schimbă. La mine, structurile sunt schimbătoare, aşa cum o schelă în jurul unui imobil în construcţie, al unei case, se schimbă. Nu ştiu dacă v-aţi uitat vreodată la o schelă. Este extraordinar de frumos pentru că schela este ceva foarte pătrat, desenează nişte structuri ca o foaie de matematică, dar pe această foaie se scrie casa cu ornamentele ei, cu ferestre, cu uşi, cu ceea ce nu-i bine, cu ceea ce e bine, cu ceea ce e gata, cu ceea ce nu-i gata. La fel e și în dans. Oamenii care dansează după mine cu o mână ridicată, cu un picior în jos, aproape gata să se prăbușească de pe schela aceea, încearcă să aducă acea clădire într-o stare nu numai de frumuseţe, dar şi funcţională. Această idee, de a face un edificiu care să poată fi și locuit, şi frumos, mă bântuie dintotdeauna. Aşa vreau să fie şi spectacolele mele, mă interesează și conceptul, și forma. Cred eu că este un joc mereu, un joc care cuprinde un pic de structură şi apoi ieşi din structură, înnebuneşti un pic şi apoi iarăşi revii la structură, printr-o evoluţie.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Evoluție sau revoluție?

GIGI CĂCIULEANU: Evoluție. Niciodată nu mi-a plăcut cuvântul revoluţie pentru că revoluţia înseamnă să te învârţi cum face Luna, se învârte în jurul Pământului foarte multă vreme. O evoluţie este o creștere în spirală, ceea ce face un satelit când se desatilizează, iar acest cuvânt îl folosesc foarte mult în dans, spun: desatilizează-te, nu rămâne satelitul a ceva, nici al meu. Ieşi din orbită şi du-te printre stele. Nu ştiu unde ajungi printre stele, ce hău te-aşteaptă, habar n-am, dar setea de necunoscut este mai puternică decât fericirea cunoscutului. Ceea ce ştii, da, e bine, ştii. Dar ceea ce nu ştii e mult mai interesant! Uitaţi-vă ce se întâmplă cu fizica modernă, este extraordinar! Acum câteva zeci de ani aveam impresia că ştim tot. Ei bine, acum, cu această fizică subatomică, chiar dacă nimeni nu înţelege totul din ea, cred că nici fizicienii nu înţeleg mare lucru, ți se deschid nişte porţi spre necunoscutul interior, ca şi spre cel exterior. E o lucrare cu principii ale incertitudinii din care se obţin, totuși, nişte lucruri foarte certe: zborul, televizorul, mersul în Cosmos, tot felul de lucruri extraordinare.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Știţi atâtea lucruri în afară de dans… Studiați, citiți? Ce înseamnă cunoaşterea dincolo de lumea dansului pentru dumneavoastră?

GIGI CĂCIULEANU: Eu cunosc foarte puţin, de fapt. Mi-ar fi plăcut să am timp şi să citesc mai mult decât pot. Câteodată ajung seara şi nu mai pot citi mult, totuşi, câteva pagini citesc în fiecare zi şi sunt dintre acei oameni care citesc mai multe cărţi în același timp. Iau un pic dintr-una, un pic dintr-alta. Acum citesc o carte despre Evanghelie a lui Merejkowski, un rus nebun, în sensul bun al cuvântului, care a scris nişte comentarii inteligente şi frumoase despre Evanghelie şi, în acelaşi timp, despre fizica subatomică. Ieri am terminat o carte despre infinit. Îi trimit pe toţi să citească despre aceste două lucruri extraordinare: zero, despre cum s-a născut acel zero din matematică, pe care-l folosim și la bani. Dar acest zero este fascinant şi a intervenit în gândirea europeană foarte târziu, ca şi infinitul. Iar textele care au de-a face cu religia, nu le citesc în sensul religios al cuvântului, ci în sensul gândirii. Întotdeauna m-a fascinat misiunea teleogiei. Ce învaţă oamenii ăia la teologie? Ce poţi învăţa ani de zile în teologie? Mi-am dat seama că este vorba de o iniţiere, aşa cum există la noi iniţiere în dans, cum există la tibetani iniţierea în budism.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Ce alte cărți citiți?

GIGI CĂCIULEANU: Am citit şi o carte a lui Dalai Lama foarte interesantă, care şi el e fascinat de fizică. Și îmi plac foarte mult cărţile Agathei Christie, de exemplu. Învăţ foarte mult de la ea. Mie îmi pare rău că n-au luat doi oameni premiul Nobel: Agatha Christie şi Borges, argentinianul Jorge Luis Borges. Măcar pentru „Aleph” putea să ia premiul Nobel… Dar, de fapt, nu avea nevoie de premiu. Nici Agatha Christie n-avea nevoie de Nobel, era foarte citită, ce premiu poate să fie mai frumos decât acela că se urcă un om în tren şi ia un roman din gară şi-l citeşte sau recitește fără să-l lase din mână? Nu e ăsta visul oricărui scriitor?

Părerea mea este că doar un corp inteligent este un corp frumos. Un corp frumos în care mintea nu umblă nu-i destul de frumos. Sculpturile lui Michelangelo sunt frumoase pentru că exprimă inteligență.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Scrieţi şi dumneavoastră, aveţi jurnal?

GIGI CĂCIULEANU: Nu, n-am jurnal. Jurnalul sunt spectacolele mele. Dar am un fel de jurnal special, suscitat de LiterNet. Răzvan Penescu, acum câţiva ani, mi-a pus aceeaşi întrebare şi i-am zis că am o ladă întreagă şi nişte cufere pline cu hârtiuţe şi fiţuici, pe care notez în fiecare zi câte ceva. Dansurile le notez în metafore, prin poezii, texte, pe care poate o să le şi folosesc cândva și în spectacole. Dacă vreţi să vă uitaţi, jurnalul meu este pe internet, în fiecare duminică mai apare un text şi mă reprezintă, dar nu sunt texte pe care să le scriu special. Cum le scriu, aşa le şi publică Răzvan Penescu. Titlul rubricii este „Şantier”. E foarte important scrisul. Şi coregrafia e un fel de scris, e o grafie a mişcării. Acum e foarte la modă să spui „am scris o coregrafie”. Eu nu mă gândesc că am scris-o. Și nu mă gândesc că am scris un poem. Nu l-am scris, s-a scris poemul, a ieşit de undeva.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Deci și mișcările, spectacolele „se scriu”…

GIGI CĂCIULEANU: Aşa se întâmplă, caut ca nebunul o muzică pentru acea mişcare care nu are muzică, dar are necesitatea unei muzici, cheamă un suport de lumină sau de sunete. Și acele lucruri apar în spectacole aşa cum în poezie apar metaforele. Pui cap la cap nişte lucruri care par că nici nu merg, pe care în viaţa de toate zilele nu le-ai așeza împreună, dar… Uitaţi-vă la poeziile lui Arghezi, ce minunate sunt şi cât de trăsnite sunt, în acelaşi timp! Gândiţi-vă și când a scris acele poezii, într-o vreme în care se spunea la orice că nu se poate! Gândiţi-vă și că Miriam Răducanu a făcut în anii ´60 acel film, de care nu mă satur să vorbesc, „Concerto Grosso”, de un modernism extraordinar, mai modern decât ce se întâmplă acum. Acum toată lumea descoperă tot felul de lucruri, dar dumneai făcea acest lucru atunci, în anii ´60, şi probabil că ar fi făcut la fel şi în secolul XVII dacă se năştea atunci, şi în secolul XXV, dacă s-ar fi întâmplat să se nască acolo.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Vorbiţi cu mult respect despre corpul omenesc, despre frumuseţe lui… Cum vă îngrijiţi, cum aveţi grijă de corp, cum vă păstraţi tânăr, având corpul ca instrument al acestui miracol?

GIGI CĂCIULEANU: Ar trebui să existe o igienă de viaţă, dar din păcate e un lux pe care nu ni-l putem permite, pentru că n-avem timp. Dar dansatorul trăieşte de dimineaţă până seara cu al său corp. N-ai ce să faci, te duci dimineaţă la studii. Eu când nu merg la studii, mi le fac singur, acasă, cred că aș putea să scriu o carte despre cum se lucrează într-o cameră de hotel, când pui piciorul pe bideu, dansezi în dulap, cu o mână pe cap… Ar fi frumos să poți să zici: la şapte fără zece înot, după aia merg să fac un masaj, dar din păcate n-avem timpul şi nici posibilitatea, eşti tot timpul pe drumuri, cu haina pe umăr. Și atunci singurul lucru care te ţine este, cred eu, intrarea asta într-un fel de circuit religios, intri în dans cum ai intra în mănăstire. Te laşi de celelalte şi te ocupi numai de asta, n-ai timp de altceva. Sunt unii care au copii, dar îşi lasă copiii acasă, se descurcă, iar când ajung pe scenă nu mai au nici mamă, nici tată, nici copii, numai pe Dumnezeu îl au. Poate că ăsta ar fi secretul. Secretul ar fi că de dimineaţă până seara, aşa cum Brâncuşi îşi dăltuia pasărea aia până a devenit zbor şi nu mai avea nicio pană şi era doar esenţa zborului, aşa şi dansatorul, prin această uzină zilnică, se menţine.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Nu vă pare rău câteodată, poate, că n-aveți familie, copii?

GIGI CĂCIULEANU: Nu. Dacă ar fi să am o nostalgie, aceea nu ar fi să am un copil, ci să am nişte părinţi. Mi se pare că rămânem copii cât putem de multă vreme şi e foarte important, pentru mine cel puţin, să păstrez aceşti ochi deschişi ai copilului care este în faţa vieţii şi are totul de descoperit. Când eram la liceu, mă duceam seara la Operă ca şi colegii mei, să dansăm şi să facem figuraţie. Făceam orice în Operă. N-aveam timp să învăţăm, eu n-am avut timp să învăţ acasă, să tocesc aşa cum fac ceilalţi. Nici nu ştiu cum am trecut clasele, că nu învățam, dar când deschideam ochii la profesor rețineam totul. Eu, fiind miop, și neavând voie să purtăm ochelari, stăteam în banca întâi, cu ochii la profesor, şi îmi rămânea în cap ce spunea. Dar acasă nu mai aveam timp să repet.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Ați avut o copilărie frumoasă, sau au fost multe restricții din cauza dansului?

GIGI CĂCIULEANU: Când eram copil şi îi vedeam pe ceilalţi copii că plecau la schi, sigur că îmi părea, cumva, rău, că n-aveam voie la schi ca să nu ne rupem, Doamne fereşte, ceva. Și musculatura se schimbă dacă faci un sport. Așa că jucam ţurca pe unde apucam, ne jucam de-a v-aţi ascunselea prin Grădina Icoanei. Nu, n-am avut o copilărie nefericită. Dimpotrivă, foarte fericită. Și continuă acea copilărie.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Bani contează să aveţi, aţi fost şi sărac?

GIGI CĂCIULEANU: Un singur lucru n-am ştiut să fac, să număr banii. Nu pot să sufăr să număr banii. Chiar când n-am avut niciun ban, n-am stat să socotesc. N-am mâncat sau am sărit o masă sau mai multe mese, asta e, s-a întâmplat. Ţin minte prima oară când am plecat în Germania şi îi spuneam Ruxandrei (Racovitza n.r.), eram împreună: Ruxandra, când ne vom putea aşeza şi noi la o terasă să bem un suc? Noi mergeam cu conserva după noi, adică n-aveam un ban. Și nici în copilărie n-aveam, părinţii erau foarte sărmani pentru că au fost refugiaţi, sunt familii de dublu-refugiaţi.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Dar nobili pe dinăuntru…

GIGI CĂCIULEANU: Nobleţea săracului, nobleţea ţăranului. Revin la ţărani pentru că au o nobleţe în ei pe care foarte mulţi nobili de viţă nu o au. Dar ai mei au păstrat nobleţea ţăranului şi mama niciodată nu s-a plâns când mă duceam la o vitrină şi mă uitam la jucării şi voiam ceva. Mama zicea: „mama n-are bani, dar lasă..” Și apoi tata îmi făcea o bucăţică de lemn şi îmi prezenta chestia aia ca pe un tren. Mamă, ce m-am mai jucat cu trenul ăla! Tot pe atunci, voiam o tricicletă, o bicicletă cu trei roți. Toţi copiii în jur aveau aşa ceva. Mai târziu am găsit una în pod la vecini, era stricată şi am furat-o, chiar dacă era stricată, doar ca să mă uit la ea, fiindcă între timp crescusem şi nu-mi mai încăpea fundul pe ea. Dar nu am simţit cu adevărat nevoia să am bani niciodată. Până la urmă cred că toată România era săracă. Problema banilor nu se punea. Când am plecat în Occident, m-au întrebat: ai maşină? Nu. Maşină nu am nici acum, iar blugi aveam şi atunci. Deci nu… Nu ştiu să număr banii. Dacă vin, desigur, e plăcut să ştii că îţi plăteşti o haleală bună şi că poţi să-ţi iei o ţoală din când în când. Dar nu e esențial.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Dar nu vreți să vă plângeţi şi dumneavoastră un pic? Toţi artiştii se plâng de condiţia artistului care e grea, că nu câştigă bani, nu sunt preţuiţi?

GIGI CĂCIULEANU: Eu sunt gelos doar pe sportivi, pentru că ei au un public foarte mare şi mi-am zis: de ce oare? Pentru că regulile jocului lor sunt foarte clare. Noi n-avem reguli. Şi de aia îmi petrec viaţa lucrând cu copii foarte des, ca să le arăt gramatica pe care o folosesc. Ca să înţelegi o limbă, trebuie să știi gramatica şi-atunci, ca să mă înţeleagă cineva, trebuie să priceapă regulile jocului. De aceea spectacolele nu le vreau deloc nici provocatoare, dar nici neinteligente nu mă interesează să fie. Eu încerc să le fac cât mai inteligibile posibil. Și nu mai am timp să mă plâng, pentru că spectacolele îmi ocupă tot timpul. Slavă Domnului, mi-am câştigat viaţa, totdeauna am avut posibilitatea să trăiesc din ceea ce fac, ceea ce este un lux enorm. Pentru că sunt foarte mulţi oameni care câştigă foarte mulţi bani din ceea ce nu le place să facă. Câteodată trebuie să plătești ca să faci un spectacol, alteori ești plătit pentru asta… În orice situație, eu sper să pot s-o fac cât mai des posibil.

Un singur lucru n-am ştiut să fac, să număr banii. Nu pot să sufăr să număr banii. Chiar când n-am avut niciun ban, n-am stat să socotesc. N-am mâncat sau am sărit o masă sau mai multe mese, asta e, s-a întâmplat.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Spuneţi că-i învăţaţi pe copii… în ce workshop-uri sau unde vă pot găsi cei care doresc să învețe de la dumneavoastră?

GIGI CĂCIULEANU: Când o fi să fie… În Franţa de exemplu, timp de cinci ani am avut un parteneriat cu o serie de grădiniţe de copii foarte mici, între 2 și 4 ani, din nordul Parisului, care e o zonă foarte grea, sunt familii cu probleme. Trebuia să lucrez cu copiii şi cu profesorii lor. A fost foarte interesant. Cu copiii lucrezi foarte uşor abstractul. Le-am explicat că un scaun e făcut dintr-o verticală şi o orizontală şi că un corp se înscrie, orice ai face, pe acest grafic. Copilul înţelegea foarte bine şi se juca. Nici nu voia să se joace de-a iepuraşul sau de-a ciupercuţele. Când veneam, spuneau: ne jucăm de-a verticala şi orizontala. Iar profesorii lor, care erau între 20 și 60 de ani, deci cu vârste de tot felul, vreo cincizeci de profesori, trebuiau să lucreze după aceea cu copiii, la rândul lor. Pe profesori i-am pus în aceeaşi sală. La început, s-au comportat exact precum copiii, dar exact: s-au certat, i-am pus în grupuri să îşi facă nişte coregrafii, să compună. Aveau exact comportamentul acelor copii între 2-4 ani!

Marea Dragoste / revistatango.ro: E ușor sau greu să lucrezi cu copiii?

GIGI CĂCIULEANU: Mie mi-e foarte greu, în momentul în care mă duc să văd nişte copii, am nişte emoţii îngrozitoare pentru că ai o responsabilitate foarte mare. Eu nu vreau ca acei copii să facă dans, eu vreau să înţeleagă dansul. E o mare diferenţă. De ce în Germania există un public de muzică pur şi simplu formidabil? Pentru că în orice familie, după-masă, tata, mama, fiul şi fiica se pun şi fac un cvartet şi cântă Mozart, cântă Brahms… După aceea, se duc la concert, ascultă altceva decât omul care habar n-are muzică. De asta fac. Vreau să creez. Lucrez cu copiii nu ca să-i fac dansatori. Foarte puţini vor ajunge. Iar cei care vor ajunge vor trece printr-o sită a vieţii şi de această sită nu poţi să te plângi pentru că o accepţi de la început. Dacă vrei să ajungi undeva, trebuie să te dezbraci de tot felul de alte lucruri. Dar am nevoie de un public înţelegător, nu în sensul să mă placă, ci în sensul să mă înţeleagă.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Contează îmbinarea dintre masculinitate și feminitate, cum v-au schimbat doamnele cu care v-aţi întâlnit, alături de care ați dansat?

GIGI CĂCIULEANU: În spectacolele mele, feminitatea alăturată masculinităţii mi se pare foarte importantă. Cuplul. Duo. În operă există nişte cvartete foarte frumoase, în dans eu am găsit numai cuplul, yin-ul şi yang-ul, el şi ea. Chiar dacă în viaţă tu nu le trăieşti, parcă le trăiești și mai intens atunci când le creezi. De exemplu ieri în spectacolul Imagine All the People, m-au inspirat foarte mult Lorena Negrea şi cu Ovidiu Iancu. S-au potrivit, ea e blondă, el e brunet; el e foarte bărbat, ea e foarte femeie. Aceste lucruri se împletesc foarte frumos.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Ce luaţi de la femeile lumii în masculinitatea dumneavoastră sau în feminitatea dumneavoastră, că suntem cu toţii şi una, şi cealaltă…

GIGI CĂCIULEANU: Am să vă răspund printr-o metaforă. Există în fizică un concept care se cheamă „sistem legat”. De exemplu, Pământul şi Luna se învârt, au relaţia aceasta, Luna se învârte în jurul Pământului. Dacă măsuraţi greutatea Pământului, o puneţi pe o balanţă, să zicem că are 10 kilograme şi Luna are două kilograme, împreună ar face 12 kilograme. Însă prin faptul că ele sunt legate prin mişcare, dacă măsori ansamblul, el are mai puţin de 12 kilograme. Asta am învățat.

Prima parte a interviului poate fi citită aici: Spectacolul trăiește numai o dată, ca un fluture care arde

 

 

Comentarii

  • As putea sa l ascult la nesfârșit. Se exprima curat si sensibil, ca in dans.

    Grecu Angela aprilie 2, 2017 1:15 pm Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *