fbpx

Iarina Demian: Conteaza cum iti educi familia si cum iti seduci barbatul

de

Las deoparte piesele jucate si regizate de ea, care au facut furori. Nu dau importanta succeselor Iarinei Demian ce s-au derulat in fata publicului. Scotocesc dupa realizari si esecuri care au avut loc dupa picarea cortinei. Ma intereseaza viata Iarinei, neincalzita de lumina reflectoarelor, adevarata ei fata cind machiajul nu-i mai ascunde micile riduri.

N-a vrut in ruptul capului sa-si spuna virsta. In rest, Iarina Demian, mama lui Ionut si a lui Tudor Chirila si vaduva lui Ioan Chirila, este atit de deschisa, incit si-a lipit fara sovaieli intreaga-i viata pe banda reportofonului meu.

Copilarie petrecuta in lagar
 
Am ajuns acasa la ea. Ne-am asezat amindoua in jurul unor cafelute delicioase si am sporovait fara sa bagam de seama ca limbile ceasului s-au rotit de zor. Abia tirziu, in miezul conversatiei, mi-am luat nitel atentia de la cele depanate si mi-am invirtit iscoditor ochii prin camera. Ghicindu-mi gindul, Iarina mi-a spus dezmierdind cu privirea obiectele ce ne inconjurau: „Am lasat casa la fel. N-am schimbat nimic. De parca el ar fi in continuare cu noi…“ Ioan Chirila ne zimbeste din duiumul de fotografii care coplesesc incaperea. Prezenta lui, observ, e atit de dorita acolo, incit aproape poate fi simtita. Amin insa subiectul delicat al mortii celebrului gazetar sportiv si o rog pe Iarina sa-mi vorbeasca despre viata ei.
Iaroslava sau Iarina, cum o alinta mama, s-a nascut in Bucuresti. Tatal, Traian Ionescu Niscov, cu 18 ani mai mare decit mama, a fost profesor universitar si doctor in Slavistica. Mama, Maria, foarte frumoasa, plina de sarm si buna crestere, a regretat de multe ori ca nu si-a vazut decit de grijile familiei. Iarina are un frate mai mic cu 7 ani, Stefano, care nascoceste programe pentru compania Boeing, taman in America, si o sora, Viorica, care a terminat Filologia, maritata – a doua oara – cu poetul si traducatorul Sorin Marculescu. Imprastie doar cuvinte admirative despre familia care, zice mindra, a instruit-o pentru viata.
O bucata din copilarie a petrecut-o la Praga. Tatal ei, facind Limbile slave, a fost trimis de Nicolae Iorga in Cehoslovacia cu o bursa, luind cu el sotia si cele doua fiice. Au dat acolo peste un trai fara dureri de cap si nimic nu le-a amenintat tihna pina in momentul in care a izbucnit Al Doilea Razboi Mondial. De-atunci, un adevarat cosmar a inceput sa se deruleze. Iarina, un zgimboi de 5 ani pe-atunci, a fost luata impreuna cu familia si inchisa intr-un lagar. Au! Imi bulbuc ochii cind aud asa ceva, dar n-apuc sa intreb nimic, ca deja capat raspuns. Nu i-a fost teama, ea nu constientiza oricum ce se intimpla, doar parintii erau cei care nu puneau geana peste geana noaptea si-si duceau zilele in lagar tresarind la cel mai marunt zgomot. Aflu ca nu i-a torturat sau molestat nimeni, doar ca, pina sa le fie decis viitorul, nu puteau pleca de-acolo. „Imi aduc aminte ca stateam la o masa splendida“, imi spune cu ochii clatiti de lacrimi, „cu tacimuri de argint, totul era atit de bine pus la punct, dar nu ne dadeau sa mincam nimic. Era un fel de sadism. N-aveam voie sa iesim afara. Stateam inchisi intr-un hotel. Tin minte ca copiii erau mai cuminti decit oamenii mari, care sareau pe ferestre, ca sa scape, sa respire aer proaspat, sa atinga zapada.“ Amintirile de-atunci ii sint tulburi. Stie numai frinturi, iar intreaga poveste nu s-au inghesuit ai ei niciodata sa i-o spuna. Isi aduce aminte doar cum un tren cu geamuri sparte i-a luat si i-a desertat intr-un lagar din Germania. Acolo, in puzderia de oameni de diverse nationalitati, au gasit si români, pictorul Dragutescu fiind doar unul dintre ei. „Am stat in doua lagare in Germania“, spune inghitindu-si emotia. „Primul era numit Krumhûbel. Apoi ne-au mutat intr-o alta localitate, Mariapharr. Acolo stateam intr-o scoala cu paturi suprapuse. Mama era gravida si ocupa un pat singura. Iar noi stateam toti intr-un alt pat, dedesubt.
Apoi mai stiu ca dupa un timp ne-au salvat americanii si noi am plecat la Venetia. Nu ne-am intors in tara pentru ca trebuia sa se nasca fratele meu. Am locuit intr-o casa numita „Casa Rumena“. Am stat vreo sase luni acolo, apoi am ajuns in România. Tata nu voia sa ne intoarcem cu toate cite se intimplau la noi, dar n-am avut in alta parte unde sa mergem. Am venit acasa si cu copilul cel mic. Mi-aduc aminte ca am prins un Craciun intr-unul din lagare. Mama si cu alte doamne de pe acolo ne-au dat mici cadouri facute de mina lor.
Noua, copiilor, ni se parea asta nemaipomenit. Am mai vizitat Venetia ca adult. Abia atunci mi-am dat seama cit e de frumoasa. Din copilarie mi-au ramas niste amintiri, pe care le voi avea probabil toata viata. Mirosul canalelor, de exemplu. Si imagini cu americanii care se duceau de colo-colo cu gondolele.“
Intorsi in România, au traversat o alta perioada necajita. Foametea de dupa razboi le-a facut si lor zilele amare. „Imi aduc aminte ca mama, la ora 5 si jumatate, ne dadea untura pe piine sau zahar pe piine, ca nu avea altceva. Mie, in mod special, pentru ca aveam calciu mai putin, imi dadea un ou. Se ferea sa nu ma vada ceilalti. Era trist. Mai tirziu, in facultate, vedeam colegele mele imbracate mai bine decit mine. Si atunci a fost o perioada grea, dar nu am suferit de foame, totusi, si asta este ceea ce conteaza.“
S-a scolit pe unde a apucat. A continuat aici gimnaziul, apoi, impinsa de la spate de parinti, a intrat la liceul de coregrafie. Era foarte constiincioasa, nu de putine ori a venit de la cursuri cu picioarele in singe de la atita straduinta. Dupa o vreme, insa, a lasat balta baletul. Sanatatea nu i-a dat pace sa-si vada mai departe de o cariera in domeniu. „Aveam probleme cu tiroida. Aveam dureri in git si inima parca ma intepa. Oricum mama era foarte ingrijorata si n-am continuat. S-a temut ca efortul fizic sa nu fie prea mare.“ A terminat totusi scoala, dar si-a mutat brusc interesul spre teatru. „Eram intr-o zi in tramvaiul 4 si am vazut undeva pe drum un mic afis de genul: «Cautam tineri pentru cursuri de teatru.»“ De-atit a avut nevoie ca sa-si treaca numele pe lista kilometrica a celor inscrisi. A luat din prima, desi erau peste 1400 de candidati si doar 5 locuri pe care se puteau batea fetele. Dupa facultate, a fost repartizata la Piatra Neamt, unde a muncit pe brinci 6 luni in teatrul de acolo, dar n-a stat pe ginduri si s-a intors in capitala, imediat ce Radu Beligan, fostul ei profesor, a deschis Teatrul unde lucreaza si acum.
 
„Stateam ca o vaca insingerata si nimeni nu se uita la mine. A fost socant!“

La 18 ani s-a maritat. Si-a impartit viata pentru un an si jumatate cu Marius Demian, un inginer chimist. „Era un om foarte bun, foarte dragut, dar el nu facea nimic de fapt. Avea o masina si tot lucra la masina aia. Avea parintii foarte bine situati in Orastie, unde mai faceam cite o vacanta. Eu insa sint o persoana care nu poate sa stea. In sfirsit, asta e o perioada din viata mea care aproape ca nu conteaza. Adevarata mea viata a inceput cind l-am intilnit pe urmatorul meu sot, Vania.“ S-a intimplat asta in acelasi tramvai 4, se pare. Le-a facut cunostinta chiar Marius, fostul ei barbat. Ioan Chirila facuse Dreptul, imi povesteste Iarina, iar, la un moment dat, a lipsit cineva la ziarul „Sportul popular“ si s-a angajat el acolo. Chirila era basarabean, venit cu tot familionul in România. Ai lui vindusera tot ce aveau in Ismail cind au dat rusii buzna acolo si, ca sa nu ajunga sa fie deportati in Siberia, au ales Bucurestiul. Au adus cu ei un singur lucru: un briliant, pe care l-au vindut si, din banii luati, si-au cumparat o casa. „Era foarte bogat barbatul meu! Eu l-am cunoscut cind avea deja 35 de ani. A fost o mare bucurie ca ne-am intilnit! Am facut cunostinta atunci in tramvai si apoi nu ne-am mai vazut un an. Cind ne-am reintilnit, am inceput relatia cu el. Ne-am casatorit foarte repede. Eu am vrut copii. El a spus: «Daca tu vrei, o sa fie, daca nu, nu.»“ Sarcinile nu i-au ciuntit prea mult cariera pentru ca a jucat aproape pina in momentul nasterii. Avea de la doctorul ei o burtiera care tinea abdomenul foarte bine strins si nici nu deranja dezvoltarea fatului. Dimpotriva. Cel mare se poate lauda cu cele 4,200 kg cit a cintarit la nastere. Iarina a facut cezariana si la primul copil, Ionut, si la al doilea, Tudor. A plecat urechea la ce i-au spus oamenii: „Tu esti prea frumoasa, fa cezariana!“ si intocmai a facut. La distanta de 8 ani l-a avut pe Tudor, in perioada cind avorturile erau interzise. „Au fost multe chiuretaje…“
spune cu ochii pironiti in covor. „M-am dus si cind eram insarcinata cu Tudor la niste doctori sa scap, ca ma gindeam ca ar fi foarte greu sa pastrez sarcina, dar nu s-a putut face nimic si am ramas cu copilul. Si a fost pina la urma o mare fericire.“ Zabovesc asupra subiectului. O intreb despre chiuretajele pe care le-a facut si imi raspunde cu nod in git si fraze neterminate. „Trebuia sa plecam in provincie ca sa facem intreruperi de sarcina. Se faceau pe viu, in locuri poate nu chiar sordide, dar foarte greu de imaginat. Am fost odata intr-un oras, nici nu mai conteaza unde, la o prietena de-a mea care avea o casa. M-am rugat enorm de un doctor. Erau lucruri absolut umilitoare. Stateam pe o masa… Ingrozitor, ingrozitor! A mai fost o sarcina pe care am pierdut-o. Sotul meu era plecat, erau doar baietii cu mine acasa. Eu am plecat pina la Posta ca sa le iau baietilor revista Pif, la care erau abonati.
Era februarie, era foarte frig. Mergeam pe strada si am simtit deodata niste dureri inspaimintatoare. M-am intors acasa, m-am asezat in ghenunchi si am spus: «Chemati pe tata, chemati pe cineva ca nu mai pot!» Aveam dureri ingrozitoare, imi curgea singele pe picioare. Eram cam in doua luni. Copiii s-au speriat si ei tare mult. Am sunat la Salvare si a venit o asistenta oribila, o proasta, si mi-a zis: «Vai, ce v-ati facut?». M-a facut albie de porci in propria mea casa. M-a luat Salvarea, m-a dus la spital. Nu m-a predat nimeni vreunui doctor de-acolo. M-au lasat asa pina a doua zi dimineata, cind a venit directorul spitalului care m-a chiuretat, ca sa-i dau niste bani probabil. Si i-as fi dat, bineinteles. Stateam ca o vaca insingerata, cu un tampon in mine. A fost socant! Am stat acolo de la 7 seara pina a doua zi dimineata, fara sa se uite nimeni la mine.
Puteam sa ma infectez, puteam sa mor! N-o sa uit toata viata!“
Iarina si Vania si-au crescut singuri copiii. Destul de greu, cu ceva sacrificii, dar fara pic de regret. „Pentru ca Ioan trebuia sa plece trei saptamini in Australia, de exemplu, am refuzat sa joc in doua filme. Eu n-am facut film. Bine, n-am facut film si pentru ca nu sint sotie sau iubita de regizor. De fiecare data cind ma duc la probe de film, tot timpul le iau altii. Odata, regizorul mi-a zis sa-mi scot caninii care sint un pic iesiti in afara, ca sa fac filmul «Darclée» si, daca nu fac asta, sint o proasta. Eu am refuzat, dar nu l-au facut nici alte doua actrite, care si-au scos dintii, pentru ca rolul i-a fost dat Silviei Popovici, sotie de ministru.“ Probabil ca pilele erau singurul lucru care functiona pe vremea comunismului, ma gindesc. Ca de obicei, Iarina incearca sa scoata partea buna chiar si dintr-un rau, dar de data asta nu-i iese pe deplin.
Spune ca familia lor n-a dus-o foarte rau sub Ceausescu, in comparatie cu cei din jurul lor. Datorita meseriei, Ioan mai pleca in strainatate, de unde aducea acasa mezeluri, sapunuri si tot felul de lucrusoare, avea si diurna, o Dacie, plus ca salariul era destul de grasut, unde mai pui si banii scosi de pe urma celor 31 de carti publicate?! Totusi… „A fost ca pe vremea razboiului, de ce sa nu recunoastem? Uram cozile infioratoare! Am stat odata 9 ore la coada la benzina. Am ajuns acasa si am plins. Imi inghetasera picioarele, nu mai puteam suporta! Am trait si cenzura la teatru. Iar despre frigul pe care-l simteam pe scena as putea scrie un roman.“ Revolutia a prins-o pe scena. Lucrau la o piesa de Paul Everac, „D’ale protocolului“. Vorbea ceva cu Ducu Darie, cind un coleg a intrat peste ei tot rosu la fata si i-a scos afara. Au iesit si ei pe strazi, la Universitate. „Atunci am trait momente de fericire. Am fost mindra ca românii mei au fost in stare de asa ceva!“
 
„Tudor, vino repede, cred ca tata a murit“
 
Ma apropii tiptil de subiectul care i-a zguduit existenta. Ca sa prelungesc introducerea, ii spun ce am citit in presa vremii despre moartea sotului ei. N-apuc sa intreb, ca-mi si aud urechilor: „Sotul meu a avut diabet, dar a murit de fapt de inima. A murit intr-o duminica dimineata. Simbata seara am vorbit cu el mult, fara sa stim ce avea sa i se intimple a doua zi. Mi-a spus: «Mi-e tare dor, Iarink», asa-mi zicea el mie, «de mama si de ai mei. Ma gindesc la fetita aia a noastra» – a lor adica, a avut o sora care a murit de peritonita, o chema Lala parca – «sta de 60 de ani» – ea murise de mica, la 5 ani – «sub pamint acolo, in piatra aia». Eu ma obisnuisem ca el sa faca totul pentru mine. Eram o printesa. El aducea bani mai multi in casa, eu nu trebuia sa ma gindesc la asta. El imi rezolva problemele. In casa, eu ma ocupam de copii, dar el se ocupa de tot restul. El m-a invatat cum sa gindesc, m-a invatat cum sa citesc, discutiile cu el erau fabuloase. L-am pierdut in casa, exact aici, in sufragerie. N-am fost alaturi de el, el s-a trezit mai devreme. Ma pregateam, stiam ca nu se simte bine, dar tot a fost un soc.
M-am luptat cu boala lui mai mult decit el. Era un nonconformist, nu-si lua pastilele, le arunca peste tot. A plecat in America, imi aduc aminte, pentru o luna de zile, si i-am facut 100 de plicuri cu pastile. Ma trezeam noaptea si le numaram de teama sa nu fi pus o pastila de doua ori. Doctorul imi spunea sa nu-l las sa plece. Am aflat ca si acolo i se facuse rau, din cauza caldurii cred. Simteam ca se apropie momentul. Eram pregatita si nu eram pregatita. Eram singura acasa cu el. M-am culcat mai tirziu, ca aveam spectacol a doua zi si aveam un pogon de citit. Dimineata m-am trezit pe la 8 fara ceva. Si am venit in sufragerie. L-am gasit. Era deja mort. N-am tipat, desi voiam. Priveam in jur si-mi inchipuiam cum a cazut peste masa de sticla, avind in mina cartea «Crima si pedeapsa». Ii placea sa mai citeasca dimineata. Cartea a ramas patata de singe si cu cioburi in ea, cu tot. O am si acum. Ce sa spun? A fost ca-ntr-un vis urit. Toata lumea vorbea apoi, s-a scris mult, nu mai puteai sa suferi. Tudor a fost terminat. Primul om pe care l-am sunat el a fost. I-am zis: «Tudor, vino, cred ca tata a murit.» A trebuit apoi sa raspund la toate telefoanele, sa ridic toate premiile post-mortem, sa vorbesc despre el la microfon, sa ma apuce plinsul, dar sa-l inghit ca sa fiu actrita adevarata. A fost groaznic de greu! Lucram la un spectacol, primul pe care l-am regizat, si in care jucam si eu, si Tudor, si Vania imi zicea: «Nu-l mai termini odata sa-l vad si eu?» A murit inainte sa-l termin. El a murit in 21 noiembrie. Mi-am luat doar o saptamina de concediu si m-am intors inapoi. Munca m-a salvat. Tudor a locuit cu mine inca un an si jumatate, desi avea casa lui.“
Mut discutia catre ceva ce pot sa pariez ca o va inveseli. Are o nepotica de 10 ani. Imi spune, afisind un zimbet lung, ca Ana Ruxandra joaca tenis de la 5 ani. Cica a vazut-o pe teren si Ilie Nastase, care a dus-o apoi la o scoala in America, dar care costa prea mult. Asteapta alti nepoti si pina atunci isi vede de ale ei. Imi insira un listoi de proiecte, unele in desfasurare, altele in pregatire. Munca o tine in forma, dar apreciez ca nu-mi tine lectii despre frumusete interioara cind aduc vorba de micile ei secrete. „Trebuie sa am o crema buna, asta e foarte important. Trebuie sa fiu moderna, si asta e foarte important. Stiu ca imbracamintea elegant–sport mi se potriveste. Nu fac miscare multa, nu fac fitness, ca celelalte femei. Am inceput de artroza, am operatie de meninsc, care ma deranjeaza, ma doare. M-am zbatut intotdeauna sa am o trusa buna de machiaj. Nu mi-am pierdut noptile. Si cind sint suparata, ma duc imediat sa-mi cumpar ceva frumos.“ Ii place teribil sa turuie despre alifii, parfumuri, cadouri, tot felul de nimicuri. Imi umple jumatate din casetuta reportofonului cu patanii la cumparaturi si metode de infrumusetare. Vreau sa stiu la ce trucuri a apelat ca sa-si mentina casnicia interesanta si barbatul acasa.
O incinta intrebarea si isi pregateste un raspuns lung, dar interesant. „Un barbat trebuie sa fie intotdeauna mindru de tine. Trebuie sa fii intotdeauna foarte bine, foarte frumoasa, foarte bine imbracata. Din pacate femeile, nu sint intotdeauna foarte destepte, ca sint intunecate de gelozie. Dar eu am fost cit trebuie de geloasa, atit cit sa se simta el iubit. Evident, viata sexuala conteaza foarte mult, ca de aici pot porni foarte multe probleme. Apoi sint chestii care nu plac barbatilor. Trebuie sa stii exact ce nu-i place barbatului tau. Si trebuie sa ai si putina viata privata. Departe de el, departe de copii. Sa iesi saptaminal cu prietenele sau chiar si singura. Sa mergi la un film, sa maninci o prajitura buna, chiar daca ingrasa, sa bei un pahar de vin rosu si sa te intorci seara la 9, sa zici: «Azi a fost ziua mea.» Conteaza foarte mult cum iti educi familia si cum iti seduci barbatul.“ Se opreste. Isi intoarce privirea umeda de la mine si, clipind repetat, ramine pe ginduri. Sint putin incurcata si pina sa bilbii niste cuvinte care sa se muleze pe situatie, o aud pe ea: „Am reusit sa ma echilibrez, sa stii. Poate e un echilibru fragil, dar este, si asta e foarte important. Fragil pentru ca El nu mai exista.“
Ma intind spre reportofon ca sa-i turtesc butonul „record“. Gata, imi opresc scotocirea. Iarina observa ca ma ridic: „Daca vrei sa mai vorbim despre parfumuri sau chestii de care ar fi interesate femeile, sa ma suni! Am tot timpul telefonul deschis.“ Ne despatim zimbind larg. Banuiesc ca, iesita in strada, mi-am filfiit mina dupa un taxi care sa ma intoarca la redactie. Am chitanta ca dovada, dar memoria nu mi-a dat asemenea informatie. Am ramas cazuta pe ginduri mult timp, tot incercind sa conchid intilnirea mea cu Iarina Demian. In zadar. Scapa oricarei catalogari. E pur si simplu viata unei femei.

ACEST MATERIAL ESTE PROPRIETATEA EXCLUSIVA MAREA DRAGOSTE / www.revistatango.ro SI NU POATE FI PRELUAT, INTEGRAL SAU FRAGMENTAR, FARA ACORDUL SCRIS AL DETINATORILOR ACESTUI SITE.
contact mareadragoste@revistatango.ro
 

 

Categorii:
Personalitati

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.