Și-a legat zâmbitoare numele de literatura pentru copii și de cele mai frumoase ateliere de creativitate pentru cei mici, iar cărțile ei de poezie sau de ficțiune creează, pur și simplu, dependență. Ioana Nicolaie are rafinate lumini și umbre în paginile scrisului ei și doar strălucire în felul în care zâmbește în fotografiile făcute de soțul său, Mircea Cărtărescu.
Interviu de Simona Preda, realizat în noiembrie 2019
Fotografii de Mircea Cărtărescu
Simona Preda: Se spune că citind mai mult, trăim mai multe vieți. Dar, ca scriitoare, scriind cărți, trăiești în mai multe lumi, în mai multe vieți?
Ioana Nicolaie: Cititul este de multe feluri, doldora de mister în copilărie, plin de suspans în cărțile care-ți vin ca o mănușă, tandru când e vorba de eroi în preajma cărora ai vrea să rămâi nu cât pentru două sute de pagini, ci cât pentru câteva mii. Cărțile pe care le iubim cel mai mult, fie că suntem copii, fie oameni mari sunt cele care ne prelungesc în direcții neașteptate viețile. Mulți dintre noi s-au îndrăgostit mai întâi în literatură și-apoi în viața reală. Mai toți avem prieteni buni în cărți, pe care-n ruptul capului nu i-am lăsa să se depărteze de noi. În ce mă privește, dacă aș face o listă a lor, ar intra mai ales cei din copilărie, de la Tom Sawyer la Winnetou, de la Micul Prinț la Alice, de la Huck Finn la care țin nespus și azi, la prințul din cea mai tristă poveste, ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Apoi ar fi un șir nesfârșit, de la Holden Caulfield pe care-l găsesc extraordinar la fiecare recitire, până la naratoarea din ”De ce fierbe copilul în mămăligă”, de Aglaja Veteranyi. Cât despre scris, lucrurile sunt ceva mai complexe, căci autorul este deopotrivă arhitect și locuitor al propriei construcții de cuvinte. Când are doar câteva cărămizi așezate, când nu există încă geamurile, cupolele sau măcar ușile, când nu se știe cum va ieși subsolul, cu un garaj inexpresiv sau cu un beci plin de toate bunătățile, când este vasăzică-n ipostaza de creator, scriitorul se străduiește să-și facă treaba cât mai bine, să nu greșească, să nu adauge nimic care să strice ansamblul la care visează. Nu prea are timp să se bucure. Abia la sfârșit, când totul e gata și se poate depărta, când dacă-și face un selfie nu se rușinează de ce apare în spate, poate trăi un firav sentiment de mulțumire. Mie cel mai greu mi-a fost în ”Pelinul negru” unde Augustina, fetița născută imediat după Cernobîl, nu s-a lăsat ghicită cu una cu două. N-o să uit cum eram la Berlin unde soțul meu avea o rezidență academică și, după ce-mi duceam copilul la școală, mă apucam de scris. Scriam câteva pagini, căci mai mult era insuportabil. Ieșeam din ele cu un fel de muțenie, cu o paralizie interioară din care-mi reveneam greu. A doua zi o luam de la capăt, cu încăpățânare, cu sentimentul că trebuie să fac construcția până la capăt, oricât de solicitant mi s-ar părea. Și-apoi, da, nici ”Cartea Reghinei” n-a fost ușor de locuit. Dar asta pentru că-mi doream din toate puterile să-mi salvez personajul.
Marea Dragoste- Revistatango.ro: Este mai greu pentru o femeie să fie scriitoare decât pentru un bărbat? Sunteți și mamă și, în același timp, și o femeie implicată foarte mult în zona educațională și socială. Când reușiți să scrieți – atât de mult și atât de bine?
Ioana Nicolaie: De curând am ajuns într-o maternitate însoțind pe cineva apropiat pentru analize. Am fost tulburată pentru că între zidurile ei ceva vechi și nepotrivit și nerezonabil mi-a reamintit de experiența mea de viitoare mamă, mai traumatică decât orice, nici măcar să scriu despre ea n-am fost în stare. Țineam atunci un jurnal care s-a transformat apoi într-o carte, ”Cerul din burtă”, în care descopeream minunea, traversam un fel de pojghițe ale lumilor, încercam să povestesc ce lucruri descopăr pe-acolo. Numai că afară, în realitatea netrucată a acelui jurnal, totul era insuportabil, cu săli mizere în care aștepți să intri la doctor, cu toalete fără hârtie igienică – știți că așa este și azi în cele mai multe spitale și școli românești? – , cu personal care se poate oricând răsti la tine etc. Ei bine, în locul în care-am ajuns de curând, asistentele și medicii mi s-au părut profesioniști, numai că-n rest, ce era-n jur, nu se potrivea. Bietele femei gravide sunt reduse la o funcție, stau tot la cozi, fac analize, într-o buimăceală din care nu-și vor reveni până după naștere. Ori ele, aceste femei sunt prin ceea ce fac eroii lumii noastre, pe ele ar trebui să le sprijinim, să le ocrotim, să le oferim condiții, să le ajutăm. Când ele mai sunt și artiste lucrurile devin și mai complicate. Căci după sarcină vine nașterea, iar apoi creșterea copilului/copiilor. Niciodată n-am fost mai disperată și mai convinsă că n-o să mai scriu un rând, decât în primii ani ai băiețelului meu. Pe un fond de oboseală indescriptibilă, mi-a trecut prin minte să mă trezesc diminețile pe la cinci ca să pot scrie vreo două ceasuri până se trezea el. N-am rezistat, desigur. Totuși, cum se face că am scris? Poate prin disciplină și printr-o convingere de neclintit că asta-i treaba mea pe lume. Plus alte ingrediente, de la ambiție, la nevoia de-a spune cu orice preț câteva povești cărora le-am fost martoră, deci le cunoșteam bine. Cum de-am mai și predat în ultimii zece ani? Cum de sunt membru fondator Melior, o fundație prin care derulez tot felul de lucruri umanitare? Cumva din necesitate. Dacă în țara mea e plin de dezastre, nu-mi pot vedea liniștită de-ale mele, trebuie să intervin, să încerc să schimb, să fac cu puterile mici pe care le am ceva care pare imposibil la prima vedere: 10 Biblioteci Melior, ceea ce înseamnă donații de cărți pentru copii, cele mai frumoase de pe piață, nou-nouțe, nu 100, nici 200, ci până acum mai mult de 5000 de volume. Dacă înmulțiți fiecare carte cu 35 lei, un preț mic pentru ea, veți vedea amploarea acestei intervenții. Școlile în care am ajuns prin țară, copiii din ele, cât și profesorii mei parteneri m-au impresionat nespus și m-au convins că e cazul să mă lupt pentru proiectul acesta, că e neapărată nevoie să merg mai departe. Cer, de aceea, ca în fiecare loc unde se află copii să existe biblioteci. Și bibliotecare. Și ore obligatorii de lectură. Și fond de carte reînnoit anual cu măcar 100 de cărți. Abia când se va întâmpla asta instituțional, nu vom mai fi barbarii Europei în ceea ce privește cultura. Cititorii se cresc, nu apar din nimic.
Marea Dragoste- Revistatango.ro: În „Pelinul Negru” povestea este despre o fetiță născută după tragedia de la Cernobîl. În „Cartea Reghinei” este viața unei femei care trece prin drame, care se luptă pentru viață. Cum vă alegeți temele?
Ioana Nicolaie: Cărțile acestea sunt gemene, nu le-am ales eu, ci ele s-au prăvălit peste mine cu toată greutatea. Căci miezul lor e unul auto-biografic, deci nu are de-a face nicidecum cu modele literare sau cele ideologice. Cum de-am așteptat niște decenii să le pun pe hârtie? Mai devreme n-aș fi putut s-o fac, îmi lipseau câteva experiențe care să funcționeze ca un reflector care-ți dezvăluie brusc porțiuni mari din desen. A trebuit să le trăiesc, a trebuit să mă maturizez, a trebuit să pot înțelege cum gândește un copil la vârste mici, cum își poate povesti el drama când nu are la îndemână decât cunoștințe limitate. M-a impresionat apoi că povestea Augustinei i-a făcut pe mulți cititori să-mi scrie mesaje, am peste zece pagini salvate în computer. În cazul Reghinei, a fost și mai complicat, căci vocea care relatează nu e unitară, nu doar femeia vârstnică și suferindă își face ordine-n viață, ci și toate identitățile ei anterioare, fie de copil, fie de soție care n-a împlinit șaisprezece ani, fie de mamă tânără, fie de martoră a ultimelor decenii de comunism și a două decenii post-comuniste, fie de om trăind în proximitatea mitului și-a arhetipului, fie de martoră interiorizându-și fabulosul și inexplicabilul. Trupul de-o mie de kilograme pe care-l formează cu cei doisprezece copii ai ei aduce cu acela unei făpturi mitologice. Dacă aș fi fost pictor, vorba unui vers dintr-un poet american, Frank O Hara, l-aș fi pictat. Dar cum nu am decât cuvintele de partea mea, am fost nevoită, oricât de epuizant a fost, să-l scriu.
Marea Dragoste- Revistatango.ro: Cum își construiește o scriitoare relația cu subiectele pe care le alege? Ultimul dumneavoastră roman – Cartea Reghinei – este o poveste pe care se pare că o aveați în minte cu mulți ani în urmă.
Ioana Nicolaie: În capul meu sunt tot felul de camere, unele fără uși, unele numai sticlă, unele cu arhitecturi nemaivăzute – altfel n-aș putea scrie pentru cei mici – și unele, puține, cu pereți dogoritori. Din materialul acesta a fost și Reghina de care mult timp n-am avut cum să mă apropii. Am făcut-o abia când n-am mai avut de ales, căci însăși viața m-a răsturnat în încăperea aceasta: mama a făcut un atac cerebral și totul a explodat în jur. Când mama n-a mai avut voce, a trebuit să i-o inventez, când mama n-a mai putut nici măcar șopti, am fost nevoită să-i pun în ordine arhiva de strigăte. Și-am făcut-o cu teamă, cu strângeri de inimă continue, cu mare greutate.
Marea Dragoste- Revistatango.ro: Cât este de important ca scriitorul să rămână – cum se spune – în cetate? Să fie implicat social. Are el și o funcție educativă asupra societății?
Ioana Nicolaie: Scriitorul ca scriitorul, dar ce om poate sta liniștit, la căldură, când i se iau încetul cu încetul libertățile? Faptul că ani de zile am fost guvernați de un partid alcătuit dominant din infractori, care a sugrumat legi, care a făcut împrumuturi nesăbuite, care a adus repetenția și impostura în prim plan și care a încercat să instituie un regim dictatorial ar fi trebuit să fie o sursă de panică pentru oricine. Da, am ieșit în stradă, în luna cu ordonanța de pomină aproape zilnic, am fost și pe 10 august, când cu gazarea, și pe 11, când, da, mi-a fost frică, dar altfel n-aș fi putut face. Educ copii prin meseria pe care o am și mereu le spun că sunt lucruri precum cinstea, competiția corectă, performanțele academice etc. care nu se negociază.
Marea Dragoste- Revistatango.ro: Scrieți și cărți pentru copii. Care este provocarea atunci când vă îndreptați către acest tip de literatură?
Ioana Nicolaie: Uneori cred că sunt un fel de Ianus, cu două trupuri lipite, unul se ocupă de treburi serioase, precum cărțile mele de poezii sau de romane, iar celălalt, fistichiu cum nu se mai poate, ludic și iubitor de literatură și el, îi descoperă pe Arik, pe Medilo, cârligul de rufe, dar și pe ferbonenii specialiști în fantazare sau pe arbocenii din Vertijia. Tot el s-a aventurat și-n ”Spionul KME”. E răbdător, nu grăbește nimic, așteaptă să-i vină rândul, deși și-ar dori mult mai mult timp pentru el. Uneori, pe furiș, notează în caiete tot felul de poezioare cu extratereștri. Dar i-e rușine să le-arate, căci prea ar părea neserios. Ce-a înțeles în anii din urmă e că după un roman greu, devastator pentru geamănul lui, vine sigur veselie, gratuitate și bucurie. Ceea ce, sincer, mă ajută mult.
Marea Dragoste- Revistatango.ro: Care au fost cele mai impresionante cuvinte pe care vi le-a spus vreodată un copil care a citit cărțile dumneavoastră?
Ioana Nicolaie: Sunt foarte multe, desigur. Dar când o fetiță de câțiva anișori mi-a trimis o înregistrare cu ea spunând pe de rost ”Aventurile lui Arik” am încremenit. Și când un băiat mi-a zis cum l-a ajutat el tot pe Arik să-și recupereze rucsacul pierdut, în vis, desigur, am fost tare emoționată.
Marea Dragoste- Revistatango.ro: Vorbim și despre poeta Ioana Nicolaie? Cât de greu, sau, dimpotrivă, cât de ușor vă este să treceți de la poezie la proză? Cum se întâmplă trecerea aceasta?
Ioana Nicolaie: Eram într-un tren, traversam Slovacia și scriam în gând poezie. Eram în locuri străine, după întâlniri cu publicul, și-mi sunau în cap versuri. Eram în fața unei oglinzi și nu vedeam nimic, căci mintea mea săpa singură, în cine știe ce scoarță cerebrală volatilă, tot poezie. Sunt în mașină, zilnic, stau la semafoare și-n ambuteiaje și uneori opresc muzica sau radioul ca să-mi sune-n cap tot poezie. N-apuc să notez niciodată, viața e numai alergare la anumite vârste. Nu știu când voi mai scrie cărți de poezie. Pe hârtie, sper să pun tot niște romane, la care mă gândesc de mult timp. Aștept acum vacanța de iarnă în care să închid telefonul și să pun o ușă între mine și lume. Așa cum am făcut și-n vacanțele de dinainte.
Marea Dragoste- Revistatango.ro: Dacă ar fi să alegeți cea mai importantă calitate a unui scriitor, fără de care scrisul său nu ar convinge, care ar fi aceea?
Ioana Nicolaie: Să fie el însuși și nu prelungirea unei mode culturale. Să sape după vocea proprie până o descoperă și-apoi să-și spună poveștile. Se vor găsi mereu cititorii aceia buni, cu bagaj cultural asemănător, de care zicea Eco, care să le citească.
