În anul 2008, la invitația editurii noastre, Cărțile Tango, marea, uimitoarea, fermecătoarea Nina Cassian venise în România pentru a-și lansa jurnalul splendid, Memoria ca zestre, și pentru a participa la evenimentul aniversar al revistei noastre, Tango-Marea Dragoste. Ne îngăduiam pe atunci, în anii de înflorire ai presei și ai cărții, gesturi ample care, în prezentul pauper și zgâlțâit de deziluzii pe care îl străbatem, par extravagante. Erau, însă, doar dovezi firești, de iubire, pe care le aduceam ca ofrandă împărătesei exilate a poeziei și a mărturisirii, Ninei Cassian.

Fotografii de Paul Buciuta

Ținute realizate de Corina Boboc

Între darurile pe care ne întreceam să i le facem adoratei scriitoare întoarse acasă erau, în mod obișnuit, lucruri banale. Coșuri cu flori și cu fructe, sticle bune de whisky, rochii de catifea cu dantelă la mâneci, întâlniri cu prietenii. Cel mai de preț, mai neobișnuit și neperisabil dar n-a venit de la noi. Ci de la prietena de o viață a Ninei Cassian, dansatoarea, coregrafa, profesoara de dans și de coregrafie, Miriam Răducanu. Montase pe atunci spectacolul Poezia visului, un spectacol cu un singur personaj făcut din poezii ale lui Emil Botta, avându-l ca protagonist pe Lari Giorgescu, un dansactor – cum își numește artiștii Gigi Căciuleanu, la rându-i elev al fabuloasei Miriam Răducanu. Și pentru că Nina Cassian nu s-a simțit în stare să meargă la teatru, Miriam Răducanu a adus teatrul la ea. În apartamentul splendid de la InterContinental unde locuia Nina, Miriam Răducanu și tânărul, nepermis de tânărul pentru atâta talent, Lari Giorgescu, au întins o pânză albă peste covor. Într-o seară evadată din calendarele lumii, Lari Giorgescu, băiatul blond cu trup zeiesc și har dumnezeiesc, ne-a îngăduit să asistăm la cea mai frumoasă reprezentație privată a unui miracol, cu doar patru spectatori și nicio fotografie mărturie. Miriam Răducanu, Nina Cassian, soțul ei, Maurice Edwards, și, printr-un noroc mai mare decât toate noroacele lumii, eu. Cum spune poetul, “nu am dovezi, dar îmi aduc aminte”. Și își amintește și Lari. Îi povestise despre spectacolul dăruit Ninei Cassian și Corinei Boboc, soția lui, designer de modă și de costume de teatru, pe care l-am rugat s-o convingă să vină și ea la întâlnirea cu noi, deși nu mai dăduseră niciodată un interviu împreună. Nici nu voiau decât să tacă împreună. Să nu-i întreb nimic despre ei.

Lari: Noi nu știm să povestim despre noi… Nici nu știm cum!

Povestiți-mi doar cum v-ați întâlnit!

Lari: E o poezie de Topârceanu, foarte frumoasă: “Absolut din întâmplare”… Când am cunoscut-o pe Corina, culmea este că și ea știa poezia.

Corina: Iar eu nu știu nicio altă poezie pe de rost, e singura poezie dintre toate poeziile lumii pe care o știu.

Lari: Eu știu și altele, am foarte multe spectacole făcute din poezii. Pe lângă spectacole, învăț poezii pentru că îmi plac. Dar poezia asta de Topârceanu are legătură cu noi.

Dacă nu ne-am fi-ntâlnit
(Absolut din întâmplare),
Tu pe altul oarecare
Tot așa l-ai fi iubit.

Dacă nu-ți ieșeam în drum
Ai fi dat cu bucurie
Altuia străin, nu mie,
Mângâierile de-acum.

Ai avea și vreun copil
Care, poate (idiotul!),
Ar fi semănat în totul
Cu-acel tată imbecil.

Și așa… ce lucru mare
Că-ntr-o zi ne-am întâlnit
Și că-s foarte fericit, –
Absolut din întâmplare!

Corina este sora mai mică a actriței Andreea Boboc. Era în gimnaziu, la Iași, când Andreea făcea facultatea de teatru și, încă de atunci, observând cât de pasionată de haine era Corina, a început să o îmbie către lumea teatrului. “Ce frumos ar fi să faci costume de teatru, scenografie…” îi spunea, însă Corina nu era convinsă. A convins-o viața, pe parcurs. A absolvit Universitatea de Arte din București, design vestimentar, a făcut colecții, prezentări, are un magazin online și a realizat costumele de la Emoji play și de la Tragicomedy, spectacolele lui Gigi Căciuleanu. Anul acesta a avut două premiere, una la Sibiu, Steaua fără nume, iar alta la Unteatru, în care joacă chiar Lari, Iarna. Iar în toamnă – adică foarte curând – va face un performance la Teatrul Național din București, cu șapte ținute vestimentare gândite de ea pe teme shakespeare-iene. Un spectacol cu muzică live, actorie și dans, având mesaj activist și scop caritabil. Încasările vor merge către o asociație care se ocupă de violența domestică, sprijinind cazurile a șapte femei, dintre care unele sunt refugiate în țara noastră. În plus, în fiecare sezon, Corina Boboc scoate câte o mini-colecție de modă, în funcție de inspirație, de chemare, de emoția anotimpului străbătut. Îmi spune că ideile… vin.

Cum adică, vin?…

Corina: Nu știu, în mai multe feluri. Stau și mă gândesc la ultimul film pe care l-am văzut și o anumită scenă îmi revine clar în minte și de acolo se naște o idee pe baza căreia construiesc întreaga colecție.

Lari: Am observat că pentru Corina contează foarte mult lucrurile pe care le trăiește, o inspiră ce i se întâmplă ei, ce simte. Ne plimbam odată pe plajă și a remarcat felul în care strălucea nisipul, cum se vedea prin apă fundul mării și a zis: “Vai, cum ar fi să fac o colecție…”

Corina: “…cu un print inspirat din mare?!” Așa s-a născut printul cu meduze pe care l-am făcut în colecția Jellyfish on Pluto. De acolo a pornit, de la plimbarea noastră pe plajă.

Lari: Corina e influențată de ceea ce trăiește în mod direct.

Corina: Și, pentru prima oară, mi s-a întâmplat, săptămâna trecută, să visez ceva, apoi să mă trezesc și să fac schița. Nici nu credeam că poate exista așa ceva cu adevărat, mi se părea că e un clișeu prost să spui că ți-ai găsit inspirația în vis, dar, ei bine, eu am pățit asta!

Nu trebuie neapărat să ții seama de trenduri, de ce culori sunt la modă sau de ce se poartă?

Corina: Mi se pare că încadrarea în trenduri îți pune niște limite. Înțeleg că moda ar trebui să aibă unitate la nivel global, dar cred că atunci când creezi ce simți și cum simți automat lucrurile se leagă, pentru că trăim în prezent, suntem conectați la lume și unii la alții, ar fi imposibil să nu fiu influențată de ce este în jur și să am unitate cu ce se întâmplă în prezent, fără să-mi impun eu asta neapărat.

Până la urmă, am ajuns să vorbim mai mult. Despre cum a ajuns Lari de la fotbalul care îl pasiona în școala generală, la teatru. De la teatru la dans. De la întâlnirea cu Gigi Căciuleanu la aceea cu Miriam Răducanu, Cătălina Buzoianu, Horațiu Mălăele, Ion Caramitru și cu Teatrul Național, unde e astăzi angajat… De la singurătate, la Corina. De la un ceai băut cu ea, la o nuntă micuță, în Iași, în biserica construită de tatăl Corinei, care este preot. De la Eine Kleine Nachtmusik, spectacolul de la Unteatru al lui Gigi Căciuleanu, un spectacol dedicat lui Mozart, la cel al lui Alexander Hausvater de la Teatrul Dramaturgilor Români, Mazurca, în care Lari joacă rolul lui Chopin, și până la turneul Vive la Musique!, pe care l-a făcut împreună cu violonistul Alexandru Tomescu și cu harpista Delphine Benhamou în 15 orașe ale țării, un trio splendid în care Lari a dansat propria coregrafie.

De la temerile firești într-o țară ca a noastră, într-o breaslă ca a lor, pentru ziua de mâine, și până la păstrarea, cu îndârjire, a încrederii în oameni și în binele din ei. Corina și Lari își completează unul altuia frazele, într-un fel pe care psihologii îl numesc pur și simplu dragoste.

Se spun și lucruri neadevărate, care vă supără?

Lari: Ooo, aud niște lucruri despre mine câteodată pe care nici nu mi le pot imagina! (râde)

Care sunt etichetele breslei, în general, de actor, de dansator… Îi (pre)judecăm pe toți la grămadă…

Lari: Așa este, dar conștientizarea asta te face pe tine, în loc să răspunzi la fel sau să te înrăiești, să fii mai atent să nu cumva să ajungi la rândul tău să bagi oamenii pe care îi întâlnești în niște cutii și să le pui o ștampilă. E mult mai ușor așa, dar… Noi încercăm să nu asimilăm lucruri care să ne înrăiască și să investim încredere în oamenii cu care ne întâlnim pentru că atunci ei se deschid și reacționează cu bunătate. Dacă ești de la început sceptic și bănuitor, tot așa îți răspund și interlocutorii.

De unde vă vine deschiderea asta?

Corina: Eu am fost crescută într-un anumit mediu, unde s-a pus tot timpul accent pe bunătate, în ideea de a face mai întâi ce trebuie și cum trebuie și doar dacă nu funcționează așa, să vedem apoi cum abordăm situația.

Lari: La mine e ceva natural, probabil că vine tot din cum m-au crescut mama și tata. Și în discuțiile pe care le am cu doamna Miriam și cu soțul dumneaei vorbim despre asta, sunt niște oameni care tot de la aceeași premisă pornesc în relațiile cu cei din jur. Încrederea în oameni nu e ceva ce mi-am impus, e ceva ce am avut mereu, natural. Și e ceva ce mi-am propus mai degrabă să nu pierd.

Vă leagă faptul că sunteți asemănători, că aveți același fel de a privi lumea?

Corina: Ne leagă. Și ne ajută.

Lari: Dar, pe undeva, ne și propunem să nu credem întotdeauna chiar aceleași lucruri, pentru că oamenii evoluează unul lângă altul și atunci când se provoacă unul pe altul.

Corina: Când își pun probleme, când discută foarte mult.

Lari: Pe noi ne ajută foarte tare că ajungem să vorbim despre tot ce ni se întâmplă.

Corina: Și ne cerem sfatul cu privire la orice și suntem ok dacă unul nu e de acord.

Lari: Dar, în general, se întâmplă să avem foarte multe lucruri în comun, surprinzător de multe.

Corina: Poate pentru că am fost crescuți într-o notă asemănătoare.

Lari: Dar și cum spuneam la început, “absolut din întâmplare”. Până la urmă, așa sunt multe dintre cele mai importante lucruri pe care le trăim în viață, nu? Întâmplătoare…

CITEȘTE și