fbpx

Gabriel Liiceanu: De opt decenii societatea românească este, pe linia iubirii, castrată afectiv

de

Dintre izbânzile profesionale ale unui CV greu de egalat, Gabriel Liiceanu oferă bucăți din sufletul său unei audiențe ce regăsește în cărțile sale ultimele oglinzi de frumusețe, de onestitate, de umor fin și de tristețe înțeleasă ale lumii în care trăim.

Fotografie de Mircea Struțeanu

Marea Dragoste – revistatango.ro: Domnule Liiceanu, ce v-a oferit, ce oferă în plus stăpânirea mai multor limbi străine și exercițiul lecturii în limba originală? Cu ce să ne ispitim copiii și tinerii spre strădania de a învăța limbi străine mai presus de nivelul de serial de pe YouTube?

Gabriel Liiceanu: Nu știu dacă tinerii și copiii pot fi ispitiți în această direcție. Pot fi doar educați. Nu poți seduce multe minți cu idei. Plăcerea născută în marginea abstracției (ca în matematici) e proprie precocilor sau apare, prin îndrumare specială, mai târziu. În cazul limbilor în general, nu e la îndemână să convingi că, dincolo de primul strat al comunicării („dă-mi pâinea”, „a început să plouă”, „o să ne uităm la un film” etc.), orice limbă are un strat unde limba însăși gândește.

În Rostirea filozofică românească, Noica face această demonstrație cu câteva zeci de cuvinte ale limbii române. Îmi place mereu să preiau exemplul lui „a răzbuna”, care inițial nu trimitea la sensul năpraznic al mâniei, ci însemna a răs-buna, a face ca un lucru să reintre în matca lui bună, a-l reda bunătății inițiale. Înțeleasă astfel, ca gest al dreptății, ca reparatio, răzbunarea este, în cele din urmă, reașezarea în bine, e o formă de reechilibrare a lumii.

Toate limbile, cercetate în straturile lor de adâncime, gândesc și, cunoscându-le la acest nivel, înveți să gândești și tu ca individ. Limbile romanice gândesc pe temeiul limbii latine, iar aceasta gândește, prin calcuri lingvistice, prin intermediul celei eline. De la synbíosis, trecând prin convivere și ajungând la conviețuire este un drum direct. Cuvântul grec próblema, derivat din pro-bállo, „a arunca în față”, „a scoate în întâmpinare”, reprezintă dificultatea ivită pe neașteptate, obstacolul apărut pe parcurs și care trebuie depășit (cu toții avem, zi de zi, „probleme”). Greaca veche și germana sunt prin excelență limbile care gândesc „la firul ierbii”, prin cuvinte compuse care eliberează un sens abstract pornind de la precedente alcătuitoare concrete. De aceea ele sunt limbile filozofiei.

 

Îndrăgostirea e primul exercițiu de altruism al vieții. Un om neiubit nu se iubește pe sine, iar unul care nu se iubește pe sine nu poate iubi.

Marea Dragoste – revistatango.ro: Să nu vă surprindă dacă o să sar de la una la alta. De fapt, vă propun un dialog în zig-zag. Se vorbește mult despre iubirea și iertarea de sine, profunde, autentice, care ne pot salva, ducându-ne la iubirea și iertarea – profunde, autentice – de alții. Credeți în această strădanie de a ne iubi mai mult pe noi înșine, în beneficiul celorlalți?

Gabriel Liiceanu: Cred că am și „teoretizat” undeva această strădanie. A te iubi pe tine însuți – poate mai corect ar fi să spunem „a fi împăcat cu tine însuți” – este un mod de a te pregăti pentru buna întâlnire cu altul. În fond, ce chip al persoanei mele scot în lume? Unul acrit, înrăit, ciufut, al insului care scormone continuu în viscerele nemulțumirilor sale și își inventariază în permanență neîmplinirile și motivele de proastă dispoziție? Sau unul care și-a găsit un echilibru și este în stare să uite o clipă de sine pentru a se deschide către altul? Conviețuirea cu un depresiv este un calvar. Depresivul își poartă rănile la vedere.

Am să iau un exemplu banal. Mi l-a dat un prieten care a emigrat mai de mult în America. Primul lucru care l-a izbit când a ajuns acolo a fost răspunsul interlocutorului la întrebarea „ce mai faci?”. Americanul îți răspunde ori întorcându-ți întrebarea, un fel de „ce mai faci tu”, ori îți spune că totul merge bine și că el o duce minunat, chiar dacă nu este neapărat așa. În România, de câte ori întrebăm pe cineva ce mai face, începe să se vaiete: „Ce să fac? Prost! Mizerabil! Mă doare tot mai tare spatele (mă gândesc să-mi fac un RMN), muncesc de rup, am un vecin care mă terorizează, un mitocan…” etc. Românul te încarcă cu toate problemele lui, îți dă un gust prost al vieții și, în general, uită să te întrebe cum o duci tu.

Iubirea „sănătoasă” de sine poate fi ridicată pe o treaptă mai înaltă când vorbim despre împletirea iubirii de sine cu iubirea de altul. Mi-a plăcut să redescopăr peste ani (atunci când termin de scris o carte nu mă împac cu ea în imediat), într-o carte pe care abia acum o prețuiesc, Despre limită, dialectica născută între „iubirea de sine” și „iubirea de altul”, proprie îndrăgostirii:

„Pentru că nu pot deveni eu însumi decât dacă devin altul în mine şi eu însumi în altul, la iubirea de sine nu pot ajunge decât prin iubirea de altul. În «iu­birea de altul» di­ferenţa din­tre două euri ­dispare, abia prin această dispa­riţie fiecare găsindu-se ca eu propriu. Eu îmi gă­sesc eul pier­zându-l şi îl ajut pe celălalt să şi-l piardă pentru a şi-l putea găsi.”

În adolescență, când ne îndrăgostim prima oară, noi ne „golim” de eul propriu pentru a putea primi în noi eul celuilalt, abia astfel ajungând cu adevărat să ne găsim și să ne iubim pe noi. Îndrăgostirea e primul exercițiu de altruism al vieții. Un om neiubit nu se iubește pe sine, iar unul care nu se iubește pe sine nu poate iubi.

La fel și un popor. De pe vremea regilor noștri care s-au pus trup și suflet în slujba „poporului lor”, românii n-au mai avut conducători care să-i iubească și prin care ei să se iubească și să se accepte ca popor. Ultimii au fost regina Maria și regele Mihai. Odată cu venirea comuniștilor, noi ne-am urât „conducătorii mult iubiți”, cum se autointitulau aceștia în mod cinic, și ne-am urât între noi. De opt decenii societatea română este, pe linia iubirii, castrată afectiv. Ce ne unește în clipa de față este ceea ce am moștenit din comunism: ura. Urmașii activiștilor și securiștilor, cei care de trei decenii, ajunși la putere, devalizează țara, n-au cum să-și iubească poporul pe care-l jefuiesc și n-au cum să fie iubiți. Cine face sistematic răul nu-și iubește victima și nu poate fi iubit de victima lui. Drama românilor e că nu mai ies din postura de victimă a românilor, că au înțepenit în postura de pacienți ai propriei istorii. „Dușmanul extern” (ni se spune mereu că suntem victime ale conjurațiilor mondiale) este o gogoriță pentru a camufla dușmanul din interior.

Marea Dragoste – revistatango.ro: Ați pomenit titlul unei cărți a dumneavoastră, Despre limită. În general, nu vorbiți cu complezență față de cărțile proprii. Va veni vreodată bunăvoința, blândețea față de propria dumneavoastră operă? Faceți acest exercițiu, de a vă îmblânzi autoanaliza textului propriu? Sau asprimea ori autoironia cu care vă priviți și recitiți adesea gesturile și paginile sunt ele însele forme impuse ale disciplinei creatoare?

Gabriel Liiceanu: Cu „opera proprie”, cum o numiți (Cioran spunea că, atunci când i se vorbește de „opera proprie” , îi vine să vomite) trebuie să te porți distant. Să ai, cum spune Matei Călinescu în Un altfel de jurnal, o „privire ursuz-răuvoitoare”. Așa cum înveți mai mult de la dușmani decât de la prietenii care te laudă, tot așa câștigi mai mult de la o privire circumspectă decât de la una binevoitoare. Îndoiala de sine, și nu mulțumirea de sine, e productivă. Autoadmirația e profund nocivă, la o adică te face de-a dreptul ridicol. Cum arată să defilezi prin lume fiind cam singurul încântat de isprava ta? Îndoiala, în schimb, te ține în alertă, îți ține trează exigența față de tot ce „creezi”, te face să nu ațipești.

Asta se-ntâmplă până ajungi în crepuscul. Atunci, ceea ce ai făcut o viață întreagă îți dă o maturitate a autoevaluării și o relaxare a spiritului autocritic. Începi să-ți cunoști egalii și ajungi să te privești în oglinda lor. La capăt de drum, îți poți aprecia scrierile raportându-le mult mai corect la capacitățile proprii. Nu poți să joci partitura modestiei până la ipocrizie. Mai intervine și reacția cititorilor (a breslei nu e în general binevoitoare) de la care afli că poate n-ai scris degeaba. Și atunci, „privirea ursuz-răuvoitoare” prinde a se îmblânzi. Timpul îți coace cărțile în propriii tăi ochi. Le transformă, cum spune Ernst Jünger în Jurnalul său, din copiii tăi, în nepoți. Iar pe aceștia ești mai înclinat să-i iubești fără rezervă, tocmai pentru că îți seamănă mai puțin.

Marea Dragoste – revistatango.ro: Ați avut prieteni aleși, care v-au făcut să vorbiți de un „edificiu afectiv”, de acel „strat de protec­ţie care ne ajută să trecem prin viaţă”. Ce doliu, ce ritual poate ajuta la vindecarea durerii de după pierderea unei prietenii? Cum reușiți să păstrați bucuria din marile prietenii încheiate, fără ca evocarea să ațâțe suferința singurătății rămase în urma lor?

Gabriel Liiceanu: În două feluri. Mai întâi, continuând dialogul cu ei. În al doilea rând, transformându-i în îngeri păzitori. Altfel spus, păstrându-i în tine, făcând din ei însoțitorii tăi permanenți. Acesta și e criteriul postum al prieteniei. Prietenii adevărați nu dispar din viața ta odată ce au murit. Ba chiar, ei capătă un relief de care, în timp ce trăiau, nu erai conștient. Dispariția le dă o formidabilă gravitație. Atârnă tot mai greu pe măsură ce îți lipsesc mai mult. Continui să te sfătuiești cu ei, ei continuă să-ți modeleze comportamentul și să facă parte în mod activ din „edificiul afectiv”. Și, desigur, periodic îți e un dor năpraznic de ei. Atunci îi visezi. Iar când numărul prietenilor dispăruți devine tot mai mare, când începi să fii tot mai singur „aici”, ei te ajută să faci din moarte o reîntâlnire, ca și cum te-ai duce să li te-alături, chiar dacă nu crezi în nici un „apoi”.

Marea Dragoste – revistatango.ro: Să trecem de la prieteni, la cei ce vă urăsc. Cum de nu lăsați ura altora, la care vă referiți adesea pe un ton firesc, să vă supere, să vă indigneze, să vă facă să vă simțiți nedreptățit sau dornic de răzbunare?

Gabriel Liiceanu: În primul rând nu cred că învățătura cristică a iubirii universale are un temei în datele reale ale speciei umane actuale. Isus a propus o specie umană in aeternitatem, o utopie morală care te face doar să aspiri și să visezi. Te ghidează. Închipuiți-vă o clipă cum ar arăta lumea dacă toți oamenii care o alcătuiesc ar arăta precum prietenii noștri. Ar fi paradisul!

Realitatea însă este alta. Atâta vreme cât, ca ființe afective, iubim, este firesc, tot ca ființe afective, să urâm și să fim urâți. Există gânditori care afirmă că ura unește mai tare decât iubirea. Iubirea și ura – asta a spus un filozof spaniol – țin de „temperatura psihică” a ființei umane. Atenție însă! E important să facem diferența între „ura de pornire” și „ura de reacție”.

Ura de pornire nu are nici un temei în fapta celui urât. Cel ce te urăște te urăște fără ca tu să-i fi dat vreun motiv pentru asta. Ești urât fără vină! Te urăște pentru că ai ochii albaștri, pentru că ești bun în meseria ta, pentru că ești mai bine „situat” în viață etc. Ura asta, pe care am numit-o „ura de pornire”, este resentimentară și profund imorală. Ea nu are justificare în răul pe care l-ai făcut cuiva. Nu este o replică; este doar cinică, crudă și gratuită în răutatea ei.

Ura de reacție, în schimb, este umană și morală, în măsura în care, dorind să reașeze lumea în echilibru, ea rămâne într-o relație esențială cu sentimentul dreptății. Când cineva îmi omoară copilul abuzându-l, sau când îmi omoară părinții pentru că sunt „burghezi” sau evrei, faptul că eu ajung să doresc, în replică, moartea aceluia este omenește explicabil. Într-o societate civilizată ura nu încetează să existe. Tot ce putem spera este ca ea să nu îmbrace forma „urii de moarte”, adică să fie ținută în frâu de actul instituțional de justiție. Dacă am da o clipă drumul liberei manifestări a resentimentelor – sau dacă le-am ațâța, ca în revoluții –, am avea într-o clipă străzile pline de cadavre.

Dumneavoastră m-ați întrebat însă de „ura obișnuită”, cea care se naște din resentimentul sau invidia mocnite. În cazul acesta vorbim despre ură ca detestare; cineva, sau mulți, nu te pot suferi. Te detestă. Ei bine, dacă pizma e provocată de o împlinire care scoate în evidență și atrage laude, ea devine atunci și un simptom al reușitei. Acest tip de ură este frecvent înlăuntrul tagmelor profesionale. De pildă, când romanele lui Mircea Cărtărescu, însoțite de tiraje uriașe pentru o țară ca România (cărțile lui au depășit 700.000 de exemplare), de traduceri în zeci de limbi și de premii internaționale, provoacă în rândul unora dintre confrații săi români ura, se poate spune că acesta este un indiciu sigur că romanele lui sunt bune. În climatul psihologic actual din România, ura devine o garanție per a contrario a reușitei. Dacă, de pildă, un mai vechi „apel către lichele” stârnește o ură trainică, ce durează deja de trei decenii, înseamnă că apelul cu pricina a fost o reușită: a lovit just. Când ura persistă și calomniile se țin lanț, înseamnă că, profesional sau etic, bilanțul vieții tale poate fi socotit ca pozitiv. Desigur, nu e o fericire să trăiești într-o țară în care criteriul reușitei depinde de cantitatea de ură pe care o stârnesc împlinirile cuiva.

Cum de nu simt nevoia de răzbunare? Sunt orgolios. Ani la rând am socotit că nu ține de demnitatea mea să mă cobor la nivelul tuturor minciunilor care s-au spus despre mine și despre editura care  împlinește curând vârsta de 30 de ani. Și asta sub forma unor campanii de defăimare sistematice și perseverente. Am avut trufia de a crede că faptele mele publice vorbesc de la sine, că rezultatul muncii mele e mai puternic decât orice conglomerat de invidie, ură și patimă a denigrării.

Astăzi cred că am greșit neluând în seamă extrema toxicitate a acestor campanii. M-am hotărât, de la o vreme, să „mă răzbun” în mod civilizat adresându-mă justiției, cu speranța că ea ar fi capabilă să-mi repare sentimentul demnității. Tot ce e calomnie (calomnie, nu injurie!), neadevăr menit să-mi mutileze chipul și să influențeze opinia publică – cum că aș fi aparținut unor servicii secrete (KGB, Securitate, MI 6 – ?!), că mi-am mânjit scrisul „jefuind sute de pagini” (dar nimeni n-a descoperit niciodată nici una), că mi s-ar fi șters prin favor politic datorii la stat, că aș fi primit „cadou” instituții – a devenit în ultima vreme obiect de proces.

Marea Dragoste – revistatango.ro: Iarăși sar la cu totul altceva. Practicați vreo formă modernă a exersării minții, meditație, mindfulness, teste de memorare, algoritmi, mă rog toate despre care se spune că țin mintea – arma dintâi a unui gânditor – alertă și proaspătă?

Gabriel Liiceanu: Dialogul cu cei pe care-i citesc este, pentru mine cel puțin, forma ideală de a-mi ține mintea în formă. De fapt, însuși efortul pe care-l implică filozofia, acela de a înțelege viața și lumea în care trăiesc, presupune, cum spuneți, a avea „mintea alertă și proaspătă”.

Marea Dragoste – revistatango.ro: Recunoașteți vreun obicei „stricător de minte” pe care îl îngăduiți, totuși, în viață? Navigați, vreodată, fără noimă, pe rețelele sociale sau la televizor – aveți măcar din când în când slăbiciunile omenești atât de răspândite azi?

Gabriel Liiceanu: Le-am avut, desigur, dar nu le mai am, pentru că de la o vârstă încolo devii conștient că timpul e bunul cel mai de preț pe care-l ai. (Asta era obsesia unui filozof stoic latin din epoca lui Nero, care trăia cu spectrul morții în față.) Am încă proiecte, unele ambițioase, și am ajuns să-mi calculez timpul în funcție de ele. Desigur, nu mai pot să lucrez șaisprezece ore pe zi. Iar cu vremea descoperi că există o știință a bunei pierderi a timpului, un anumit mod de a-ți ține neuronii în forma optimă de funcționare. Nu are rost să-i ții tot timpul în priză. E bine să le găsești o formă de relaxare. Îmi place să mă văd cu oamenii care mă bucură, să mă uit la un campionat de tenis, să văd câte un film englezesc.

Marea Dragoste – revistatango.ro: Sunteți mulțumit, împăcat, de cum ați reușit și reușiți să împletiți viața profesională cu cea personală? Sunt necesare sacrificiile din zona personală pentru a avea împlinire profesională?

Gabriel Liiceanu: Depinde de temperamentul fiecăruia. Pentru performanța culturală ideal este temperamentul limfatic. Agitații, colericii obțin greu starea sufletească necesară lucrului sistematic și scrisului. Cel mai greu este să-ți faci rost zilnic de porția de seninătate de care ai nevoie ca să lucrezi. Un om care scrie este un om întors către interiorul lui, către gândurile sau fantasmele lui și, din pricina asta, pare că sacrifică totul pe altarul scrisului. Intelectualii umaniști nu sunt ființe plăcute. Cei mai mulți sunt obsedați de „opera” proprie, de intrarea ei în lume și de destinul ei. De aceea, au nevoie în preajmă de îngeri care să-i suporte și care să le acorde răbdare și înțelegere. Vai de cel care nu are un înger protector în preajmă!

Când numărul prietenilor dispăruți devine tot mai mare, când începi să fii tot mai singur „aici”, ei te ajută să faci din moarte o reîntâlnire, ca și cum te-ai duce să li te alături, chiar dacă nu crezi în nici un „apoi”.

Marea Dragoste – revistatango.ro: Regretați vreodată că nu v-ați stabilit în altă țară, că nu ațiconstruit altundeva, pe un tărâm poate mai stabil, ceea ce ați clădit aici?

Gabriel Liiceanu: Cel mai lesne e să clădești acolo unde e mult de clădit. Altfel spus, o țară întârziată istoric oferă mai multe posibilități decât una în care, ca să zic așa, totul s-a făcut, în care realul e mai vast decât posibilul. România e țara care îl făcea pe Noica să spună: „Aș face ctitorii cu nemiluita!”. Totul, aici, e de construit sau reconstruit. De la instituții până la spiritul civic, moravuri, comportament sau spațiul moral. Mai ales acesta din urmă a fost făcut pulbere în deceniile de comunism și, apoi, în „tranziție”. De aceea zbaterea multora în acest loc năpăstuit de istorie are uneori ceva eroic în ea.

Marea Dragoste – revistatango.ro: Este cultura o șansă în plus pentru fericire? Ați declarat că pentru moralitate și pentru „competența sensului” ea nu este neapărat. Dar pentru fericire este?

Gabriel Liiceanu: Da, este, pentru că îți dă acces la cele mai fascinante tărâmuri ale minții umane. Există două specii minunate de oameni: cei care au deprins „meseria de om în lume” (sintagma e a lui Steinhardt), oameni cu un desăvârșit simț moral, cei dotați cu „claritate morală” – și asta n-are neapărat legătură cu cultura (există ticăloși culți – Leonte Răutu avea o remarcabilă bibliotecă, după cum există oameni simpli de o formidabilă ținută umană – Elisabeta Rizea sau Anița Nandriș).

Fericirea pe care ți-o dă cultura este de ordin „gastronomic”: oferă minții hrana cea mai aleasă, posibilitatea de a te înfrupta din tot ce au creat mai de soi generațiile care ne-au precedat. Am numit-o undeva „splendoarea la îndemână”. Când știi că există această splendoare și când ai avut parte de ea, resimți un regret infinit pentru cei care, din neșansă sau neputință, au trecut prin viață fără să știe ce minuni au pierdut. Când „splendoarea la îndemână” se împletește cu o înțelegere adâncă a articulațiilor existenței, cu „competența sensului”, ceea ce se naște este o minte strălucită. Dar dacă acestora două li se adaugă și „meseria de om în lume” (empatia, compasiunea, ieșirea în întâmpinare, simțul dreptății, bucuria de a face bine, puterea de a te căi și toate celelalte câte definesc „legea morală”), atunci omul atinge treapta cea mai înaltă din istoria sa. Noica numea un astfel de specimen uman ființă aleasă.

Marea Dragoste – revistatango.ro: În ce anume credeți că ne-ar fi cel mai la îndemână să ne căutăm, deci, rostul, împlinirea, revelațiile care să ne permită să spunem că n-am trăit degeaba?

Gabriel Liiceanu: Într-o pasiune care, trăită până la capăt, iradiază binefăcător și asupra celorlalți.      

 

Interviul cu Gabriel Liiceanu a fost realizat în noiembrie 2019

 

 

Categorii:
Interviuri

Comentarii

  • Citisem interviul mai demult si in paginile revistei. Mi-a placut foarte mult dar m-am bucurat sa il recitesc.

    Daria martie 11, 2020 12:34 pm Răspunde
  • Un interviu interesant!Multumesc protagonistilor!Am inteles multe lucruri,avem nevoie de astfel de oameni ,de frumusete si adevar!

    Scutaru Viorica martie 8, 2020 10:44 pm Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.