fbpx

Lucian Avramescu: În iubire am găsit reperul meu sufletesc

de

Am pornit în căutarea lui Lucian Avramescu cu gând că vom vorbi despre poezie, dar am vorbit mai mult despre pietre. „Vorbesc nu cu vocale și consoane, ci cu pietre, cuvintele mele sunt pietre”, mi-a spus poetul și, privind în jur, mi s-a părut firesc să fie așa.

Fotografii de Paul Buciuta

Lucian Avramescu trăiește azi la Sângeru, satul în care s-a născut, pentru că doar acolo a simțit că-și poate regăsi amprenta cosmică. Acea gură de aer pe care o tragi în piept când te naști. Și-a reașezat viața și tot universul poetic sub cerul dintre dealurile Prahovei. Și-a trecut în brațe soția cea tânără și frumoasă, pe Giorgiana Radu, prin poarta maramureșană cu șindrile de piatră, și-a dat fetița cea mică, pe Ana-Luciana, la școala din Sângeru, a relocat acolo, acasă, inima vie a culturii pietrei, dovada tangibilă a faptului că civilizația pietrei există în țara noastră, mărturiile neclintite ale faptului că românii au și rădăcini de piatră, nu numai rădăcini de lemn. Și a organizat acolo un concert magic cu nepotul lui, violonistul Alexandru Tomescu, care a cântat pe vioara lui Stradivarius, sub cerul de la Sângeru, Tripticul de Bach, Balada lui Porumbescu…

Unicul Muzeu al Pietrei din România a fost adunat, minune cu minune, piatră peste piatră, de mâinile ridicate de pe foaia de scris ale lui Lucian Avramescu, în grădina casei bunicului său, Victor Nicolae Avramescu, cel care a dăruit obștii de la Sângeru clădirea primăriei, a refăcut biserica în care e pictat Regele Mihai, a botezat și cununat zeci de țigani ai locului și a rămas în istoria așezării ca unul dintre cei mai buni primari, chiabur generos și cu suflet de aur. În stilul românesc, Victor Nicolae Avramescu a fost răsplătit pentru faptele sale bune fiind trimis la Canal, nedreptate de care a scăpat murind înainte de a ajunge acolo… Nu v-au îndepărtat niciodată dramele de aici, nu v-ați gândit să plecați la capătul lumii, nu să vă întorceți tot aici?, l-am întrebat pe Lucian Avramescu. „Nu. Capătul lumii pentru mine a fost întotdeauna Sângeru”, mi-a răspuns.

Am vorbit mai întâi despre splendidele și incredibil de valoroasele creații ale marelui sculptor George Apostu pe care le găzduiește Muzeul, într-o expoziție permanentă. Splendida lucrare Isus răstignit a primit-o ca moștenire din partea artistului, care a realizat doar trei asemenea piese, pe altele le-a primit în dar de la fiica sculptorului, graficiana Maria Aneta Apostu, unele au fost recuperate de sub roțile mașinilor care le atingeau de câte ori treceau printre ele, în curtea Ambasadei României în Franța, acolo unde a trăit și a creat George Apostu în ultimii săi ani de viață… Apoi ne-am minunat de sculpturile recuperate de prin satele românilor. De râșnițele de piatră încadrate de câte un passepartout ca niște veritabile lucrări de artă și care, dacă ar fi traversate de o linie mediană, ar putea fi modelul desăvârșit al sărutului de pe poarta lui Brâncuși de la Târgu Jiu. „N-am găsit în toată bibliografia despre Brâncuși ideea că s-ar fi putut inspira în imaginea sărutului său din râșnițele țăranilor români, dar nu e același desen, cercul despre care Platon spunea că e simbolul perfecțiunii și care întruchipează și cuplul perfect?!” m-a întrebat Lucian Avramescu. Am privit apoi, cu lacrimi în ochi, crucile duble, pe care și le pun pe morminte cei ce vor să rămână legați și în eternitate. „În mormintele pe care sunt așezate cruci duble, cei doi se țin de mână, prin brațul lui Isus, și în lumea de dincolo”, mi-a deslușit poetul pietrelor, care a așezat o astfel de cruce dublă, care nu există decât în părțile acelea ale locului, pe mormântul bunicilor săi… Apoi am mângâiat, cu palme uimite, umerii spuziți de scoici ai jilțului identic cu jilțul Reginei Maria de la Balcic, cioplit la fel, tot într-o piatră de mare plină de cochilii sidefate. Am văzut împreună sculpturile în formă de conuri de brad sau de ciorchini de hamei, scăunelele precum clepsidrele, mesele scunde, ghizdurile fântânilor roase pe câte o parte de ciuturi, trovanții pe care Avramescu îi numește „pietrele cioplite de Dumnezeu”.

Sculptate de mâinile țăranilor sau de gândurile Domnului, toate pietrele din Muzeu spun câte o poveste despre cine suntem și despre cât de mult putem dăinui prin frumusețe. Până la urmă, despre asta e întreaga viață a lui Lucian Avramescu.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Vă știm, cumva, pe nedrept, mai mult ca poetul care a scris „Bună seara, iubito”, deși ați scris atâtea alte lucruri frumoase, care contează, și în poezie, și în presă și, recent, și în proză, căci ați lansat romanul „Despre singurătate”… Care este povestea „Bună seara, iubito” ?

Lucian Avramescu: M-am trezit cu Adrian Enescu la ușă, așa a fost. Era cu o carte a mea în mână și a zis, „Îmi plac vreo zece poezii, dar pe asta o vreau mai întâi, mi-o dai?”… Era „Bună seara, iubito”

Marea Dragoste/revistatango.ro: Scrisese cântecul pentru Loredana?

Lucian Avramescu: Nu, nu pentru Loredana, ca dovadă că mai întâi i-a dat cântecul Sorinei Moldvai și cu Sorina l-a înregistrat, ea, însă, a fugit la Paris, cu cântec cu tot, iar el a avut ceva probleme să și-l recupereze, dar a reușit. Și a doua variantă a fost Loredana și s-a dovedit a fi cea de succes. Loredana îi plăcea prin temperamentul ei. Pe Caramitru l-a înregistrat separat. Chiar am citit undeva într-un tabloid că Ion Caramitru ar fi fost îndrăgostit de Loredana și am râs. Nici nu s-au cunoscut atunci, au înregistrat fără să se fi întâlnit, plus că Loredana avea 16 ani, nici nu se punea problema.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Și astfel a ajuns cântec Bună seara, iubito, cea mai cunoscută poezie a dumneavoastră. Nu e un pic nedrept să fie aceea cea mai cunoscută, când aveți și alte poezii foarte frumoase?

Lucian Avramescu: Adrian Enescu a nimerit un cântec foarte frumos, iar poezia este simplă și dramatică:

”Bună seara, iubito, sunt destui care vor/ Să ne pună la ușa iubirii zăvor/ Să pună cătușe cuvântului dor…” Mulți și multe se regăsesc într-o iubire interzisă, și probabil că din acest motiv poezia a prins la public. Eu am scris multe poezii care sunt cântate, și de folkiști, Gheorghe Gheorghiu, Victor Socaciu, dar și de cântăreți de muzică ușoară. Mirabela Dauer a luat în Bulgaria premiul I cu un cântec pe care nici ea nu-l mai știe acum, l-a uitat: ”Dac-ar fi să moară iarba de pe pajistea iubirii/ Unde să mai crească plopii, să se mai sărute mirii”… Am peste 200 de cântece de dragoste pe versurile mele. Iar discul lui Adrian Enescu, „Bună seara, iubito!”, s-a vândut într-un milion și ceva de exemplare, pentru că Enescu făcea muzică electronică și era o noutate pe vremea aia. În orice caz, Adrian Enescu a compus 24 de piese pop, dintre care 19 sunt pe versuri de Lucian Avramescu. El cu mine lucra.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Iar dumneavoastră ați scris poezia pentru cineva anume?

Lucian Avramescu: Eram îndrăgostit… M-a mai întrebat câte cineva pentru cine am scris-o și eu am spus mereu că pentru cea mai frumoasă și mai gingașă femeie pe care am întâlnit-o în viața mea, care e în fiecare femeie pe care am iubit-o.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Cum a fost scrisă poezia?

Lucian Avramescu: Am scris-o pe un șervețel, pe un colț de sobă, la București. Mi-au venit versurile și am scris-o în două minute. Eu, în general, scriu dintr-o respirație, nu repar niciodată versurile mele, toate poeziile mele sunt scrise cursiv. Însă am un scris ilizibil, pe care uneori nici eu nu-l mai înțeleg. Îmi vin foarte repede gândurile și, grăbindu-mă să scriu atât de repede, nu mai descifrez. Doar nevestele mele mi-au mai descifrat scrisul…

Marea Dragoste/revistatango.ro: De ce unele iubite rămân doar iubiri, altele ajung neveste?

Lucian Avramescu: Toate iubirile mele au fost fundamentale. Eu am fost căsătorit cu toate femeile pe care le-am iubit, în capul meu! Căsătoria este o stare de spirit, mie nu-mi plac actele și primăriile, căsătoria e în fața lui Dumnezeu. Și o femeie cu care te-ai iubit o săptămână în Brazilia, pe care ai uitat acum cum o cheamă, și poate și ea a uitat cum te cheamă pe tine, atunci ai iubit-o cu adevărat. Părerea mea e că iubirea nu poate fi trădată, e atunci când este, în zilele, în lunile, în anii când se consumă. Așa că eu nu mi-am trădat niciodată nici nevestele, nici iubitele, pe toate le-am iubit cu sinceritate.

 

Atunci când inspiri prima gură de aer, acea înghițitură vitală rămâne în tine pentru totdeauna, de aceea te simți bine acolo unde te-ai născut. Acolo îți regăsești amprenta cosmică, pentru că la prima inspirație tragi în tine nu doar aerul, ci cosmosul cu luna si stelele, universul întreg.

Marea Dragoste/revistatango.ro: E o aplecare poetică spre viață… Pe cine moșteniți în filonul artistic, ce au fost părinții?

Lucian Avramescu: Tata a fost merceolog la cooperație, n-a continuat cu facultatea, cu originea lui de fiu de chiabur i-ar fi fost foarte greu. Mama a fost învățătoare, cu mare aplecare spre poezie, apoi a făcut Filologie. Eu am urmat liceul din Vălenii de Munte, unde m-am înscris la secția de uman, dar, pentru că era o singură clasă, și de real erau două sau trei clase, m-au trecut automat la real. Și am avut și ghinionul să fiu în conflict cu profesorul de matematică, poreclit Așchiuță, care, printr-un ghinion, m-a auzit înjurându-l în fel și chip, și atunci mi-a zis: „Cât sunt eu în această școală, tu nu o să treci clasa! De acum, mă aștepți la tablă în fiecare zi!” Am învățat matematica dintr-o frică nebună și am ajuns cel mai bun, dovadă că la bacalaureat am fost singurul din liceul din Vălenii de Munte care a luat nota 10 la matematică. A venit Tronaru, așa îl chema pe Așchiuță, și a felicitat-o pe mama pentru 10. Dar până atunci îmi dădea câte o notă de 6 în ultima zi din fiecare trimestru, cu toate că știam perfect. M-a strivit, doi ani de zile. Deci am făcut multă matematică. Intenția mea era să devin inginer silvic, dar, pentru că facultatea era la Brașov, am dat la Horticultură, iar acolo, din cauza unui ghinion cu o exmatriculare pentru un acccident, ne-au transferat la facutatea din Craiova. În Universitatea Craiovei am început să merg la cursurile lui Alexandru Piru la Filologie, publicam în Ramuri, am luat un premiu al ziarului local unde colaboram săptămânal, debutasem în România Literară și publicam în Luceafărul. În ultimii doi ani, însă, am făcut în mod predilect arhitectură peisageră, aveam un profesor de la Sorbona și m-am înscris pentru lucrarea de diplomă cu un proiect de parc în Pantelimon în București. M-a îmbrățișat, a zis că e cel mai frumos proiect, un proiect de parc cu poduri suspendate, cu grădinile Semiramidei, pe care l-a achiziționat primăria Capitalei, dar era prea costisitor să-l realizeze atunci, așa că nu s-a mai făcut niciodată.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Iar de la Craiova ați plecat mai departe…

Lucian Avramescu: M-a luat ziarul din Vâlcea, când am terminat facultatea, fusese un schimb de experiență cu ziarul din Craiova la Vâlcea, unde redactorul șef se plângea că nu mai are ziariști, mai ales la secția economică. „Știi să scrii? Ai mai publicat?”, m-a întrebat. Eu am zis că da, și m-a trimis cu un șofer cu mașina, într-un sat, din care să mă întorc cu un reportaj. Eu am scris nu unul, ci trei materiale. M-am dus la redactorul șef dimineața, mi-a citit jumătate din primul material, apoi a apăsat pe o sonerie și a chemat colegiul de redacție. „Am făcut o achiziție excepțională!’, le-a spus, apoi m-au tuns scurt și au sunat la partid să-mi ia derogare, fiindcă dosarul meu nu cadra cu statutul de activist în presa comunistă, dar, mă rog, m-au băgat și-n partid și m-au angajat la secția economică. Totuși, sâmbăta aveam o rubrică intitulată Memoriile inimii, o rubrică de scriitor, în care scriam despre mânăstirile de pe Valea Oltului, Cozia, Horezu, mormântul fără trup al lui Constantin Brâncoveanu…

Marea Dragoste/revistatango.ro: Și proiectul cu Serbările Scânteii Tineretului cum a început?

Lucian Avramescu: M-au chemat de la Vâlcea să mă facă redactor-șef la Scânteia Tineretului, dar văzând ce origine nesănătoasă am, mi-au zis că mai mult de adjunct n-o să ajung niciodată. Și așa a fost. Dar m-au rugat să reactivez Serbările, care erau un proiect mai vechi. Și Adrian Păunescu a recunoscut odată, într-un interviu de la începuturi: „M-am inspirat din Serbările Scânteii Tineretului.” Pe urmă nu a mai recunoscut, dar, într-adevăr, Serbările Scânteii Tineretului erau din 1958, fuseseră înființate de redactorul-șef al ziarului, Eugen Florescu, apoi continuate de Dumitru Popescu Dumnezeu, iar el, Păunescu, a fost invitat odată, căci se țineau în fiecare lună, în întâlniri-spectacol conduse de un actor, și a văzut atunci modelul unui spectacol organizat de ziar. Pe mine m-au chemat să le reactivez, și am încercat să fac lucruri deosebite, care nu se mai făcuseră, am introduc baletul clasic, pe stadion, vorbea Țopescu, pe teme sportive, tocmai fusese dat afară de la televiziune, se cânta muzică clasică… Am făcut, până la urmă, 800 de spectacole, iar în Ardeal aveam mai mulți spectatori ca Flacăra, și de aici a început Păunescu să mă dușmănească. Unii ziceau că și semănăm, ceea ce nu era adevărat, aveam alt temperament.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Și chiar vă dușmănea? Cum ați aflat?

Lucian Avramescu: Mi-a spus-o el, m-a atacat, m-a reclamat la UTC că trăiesc cu Florica Bradu (ce să zic, era un fel de minciună, ca toate amorurile poeților) și atunci au discutat șefii să vină nevasta cu mine în turneu. Copiii erau la școală, cu soacră-mea, iar nevastă-mea mergea cu mine în turnee. (râde) M-am împăcat mai târziu cu Adrian, când am făcut un interviu pentru o carte a mea, pe care n-am mai scos-o, Cum înfruntă poezia sfârșitul de mileniu. Am 50 și ceva de interviuri cu poeți ai lumii, iar din România nu îl aveam decât pe Adrian. Pentru interviul acela, însă, am stat la el acasă o zi întreagă, și atunci ne-am lămurit cu toate lucrurile, și cu Serbările…

Marea Dragoste/revistatango.ro: Era, totuși, un fel de concurență, la un moment dat.

Lucian Avramescu: Da, erau amândouă organizate de UTC, UTC-ul planifica spectacolele. Când s-a întâmplat accidentul de la Ploiești, Serbările erau în Bulgaria și m-au sunat de la București că turneul se suspendă și ambele cenacluri patronate de C.C. al U.T.C. vor fi desființate.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Ați suferit atunci? Cred că Adrian Păunescu a suferit foarte tare.

Lucian Avramescu: Eu nu am suferit deloc, era o corvoadă pentru mine. Pe scenă încercam să mă văd mai puțin decât el, sigur, conduceam, se regiza direct, totuși, uneori țineau spectacolele o noapte întreagă. Nu am suferit.

Ne oprim puțin din conversație și mergem să vedem fotografiile din salonul dinspre grădină… O sală de întâlnire tapetată cu fotografii din anii de mare activitate ai A.M. Press, întâlniri cu colegii jurnaliști la Clubul român de presă, vizite ale politicienilor, călătorii în străinătate, expoziții ale fratelui grafician, Marian Avramescu, portrete, caricaturi… Fotografii de la spectacolul In memoriam Adrian Enescu, cu soția lui, actrița Adina Popescu. Imagini cu Maria Aneta Apostu, fiica sculptorului… Lucrări din expoziția Cetățeni din satul Terra și portrete ale parlamentarilor de la Bruxelles făcute de Marian Avramescu. Poze cu copiii mai mari, Arin Alexandru și Alis Arminda…

Marea Dragoste/revistatango.ro: De când ați decis să reveniți la Sângeru?

Lucian Avramescu: De aproape douăzeci de ani. O vreme mergeam des și la București, la A.M. Press, acum nu mai e nevoie să merg așa des. Am revenit acasă, în căutarea a ceea ce americanii numesc aerul rezidual, dar eu nu îl numesc așa, eu îi spun amprenta cosmică. Atunci când inspiri prima gură de aer, în locul nașterii tale, acea înghițitură vitală rămâne în tine pentru totdeauna, de aceea te simți bine acolo unde te-ai născut, acolo îți regăsești amprenta cosmică, pentru că la prima inspirație tragi în tine nu doar aerul, ci cosmosul cu luna si stelele, universul întreg.

În mormintele pe care sunt așezate cruci duble, cei doi se țin de mână, prin brațul lui Isus, și în lumea de dincolo.

Marea Dragoste/revistatango.ro: V-a atras și natura, dorința de odinioară de a fi aproape de pădure?

Lucian Avramescu: Am și o pasiune care se mărturisește mai greu, aceea de a umbla prin păduri și de a fi vânător, cu toate că iubesc animalele, dar sunt pasionat de sportul acesta. Așa l-am cunoscut pe doctorul Lascăr, la vânătoarea de urși, unde nu am împușcat niciodată niciun urs, dar am văzut Ceahlăul. Stăteam în miezul nopții, cu palmele întoarse spre cer și ne încărcam cu energie… Da, aici sunt aproape de natură.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Și de iubirea care vă înconjoară, de Giorgiana, de Luciana… Cum v-ați cunoscut soția?

Lucian Avramescu: Giorgiana este ziaristă ca și mine, a făcut ziaristica la București, însă e din satul vecin. Ne-am întâlnit pe aici, făceam eu niște târguieli, am luat-o pe ea să mă îndrume și uite așa s-a legat… Ea părea blajină și frumoasă, au trecut mulți ani și, uite, suntem împreună. Și asta mică a consolidat relația noastră…

Marea Dragoste/revistatango.ro: Cum a fost venirea Lucianei, a fost ceva planificat?

Lucian Avramescu: Nimic n-a fost planificat. Ea credea că nu poate să aibă copii, eu credeam că la vârsta de 50 de ani e cam târziu… Luciana e un copil cu multe talente, are ureche muzicală și o voce excepțională, desenează, am scos o carte amândoi, în care ea a desenat și eu am interpretat desenele ei în versuri. Acum scrie și poezii. Are o rubrică pe site-ul Marinei Almășan, deși nu a împlinit încă 12 ani.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Ce a adus un copil mic în viața dumneavoastră?

Lucian Avramescu: Luciana a adus ceea ce nu au adus ceilalți copii, care nu au fost niciodată foarte legați de Sângeru, lucru care m-a durut. Ea a adus întoarcerea cu totul acasă. Eu sunt un țăran legat definitiv de satul lui. Între cărțile mele, nu există vreuna în care să nu pomenesc de Sângeru. Drama familiei mele, a bunicului meu trimis la Canal, tragedia morții lui, despărțirea părinților mei, felul în care tata a fost anchetat de securitate pe nedrept, pentru o pușcă pe care nu a avut-o niciodată, anchetă soldată în final cu sinuciderea tatei și alte lucruri care au marcat tragic existența mea de scriitor, mă leagă de locul acesta, alături de toate lucrurile frumoase pe care le-am trăit aici și de faptul că aici m-am născut și am respirat prima gură de aer, aceea care rămâne în tine pentru toată viața. Duc cu mine amprenta satului meu, am cărat-o cu mine pretutindeni și o să o duc cu mine până voi muri. Nădejdea mea e să conving biserica să nu fie obtuză și să mă lase să fiu înmormântat între pietrele mele din Muzeul Pietrei…

Luciana a adus ceea ce nu au adus ceilalți copii, care nu au fost niciodată foarte legați de Sângeru, lucru care m-a durut. Ea a adus întoarcerea cu totul acasă. Eu sunt un țăran legat definitiv de satul lui.

Marea Dragoste/revistatango.ro: De ce ați donat Muzeul acesta satului, de ce nu l-ați păstrat privat, să fie al Lucianei?

Lucian Avramescu: Este al Lucianei, dar eu am făcut totul pentru a reprezenta comuna, intrarea este liberă, e un muzeu deschis tuturor, vin și străini care vizitează muzeul, iar eu, soția mea sau Luciana le suntem ghizi. În regula oamenilor care au ținut la locurile nașterii lor a fost mereu și donația. Bunicul meu a donat Primăria obștei, a vrut ca fiecare țăran din Sângeru să aibă și el câte o piatră din clădirea primăriei. Și am zis să donez și eu ceva satului meu. Iar dacă pe consătenii mei nu-i impresionează faptul că scriu cărți chiar despre satul lor, poate că-i impresionează că am realizat un obiectiv cultural. Dar vreau să-ți spun cu tristețe că anul trecut când am făcut concertul cu nepotul meu, Alexandru Tomescu, aici în sat, au venit melomani din București, din Ploiești, din Buzău, din Iași, dar dintre cei 60 de profesori din comuna Sângeru, a venit unul singur, plus o învățătoare pensionară, și omul de serviciu de la școală. Și primarul comunei, și alți câțiva cetățeni. Așa că nu știu dacă satul e impresionat de ceea ce fac eu, însă important e că oamenii care vin de afară sunt impresionați de ceea ce am clădit aici. Iar ideea de a taxa oamenii cu doi lei intrarea mi s-ar părea absurdă, nu vreau să fac asta. Îi rămâne fiicei mele acest așezământ, copiilor mai mari le-am lăsat averea mea din București, Lucianei îi las pietrele mele.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Aveți și nepoți…

Lucian Avramescu: De la băiat am doi nepoți, Alexandra și Alexandru, frumoși și deștepți amândoi, iar de la fiică am o nepoată, Martha, care e studentă la Arhitectură.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Iar nouă, cititorilor, ne dăruiți poezia și, mai nou, nu doar poezia, ci și proza pe care o scrieți!

Lucian Avramescu: Am visat din clasa a patra să ajung romancier. N-am visat să fiu poet, am vrut să fiu romancier, să scriu romane, dar niciodată nu am depășit 70 de pagini. Ultimul se chema Străina, era tot un roman de dragoste, dar am scris până la pagina 70 și am abandonat. Acum vreo doi ani m-am hotărât totuși să scriu un roman, și am scris un roman care se cheamă Despre singurătate, despre acea singurătate pe care o trăiești în mulțime… Am introdus din loc în loc un personaj – cum a făcut și Evtușenko, pe care l-am cunoscut și l-am intervievat pentru acea carte – el are un roman în care apare și personajul Evtușenko, iar eu apar în cartea mea chiar ca Lucian Avramescu, cu întâmplări reale din viața mea. Romanul e o poveste de dragoste între Scriitorul și Doctorița, iar Lucian Avramescu sparge din când în când această poveste de dragoste, relatând întâmplări din viața lui, de la liceu, din Vălenii de Munte, de la facultate, tragedia familiei mele de aici, și pe fondul ăsta curge romanul. O poveste de dragoste în care Scriitorul și Doctorița se cunosc într-un spital unde el e bolnav de un fel de boală a uitării. Iubirea ei este cea care îl va readuce la suprafață, așa cum apoi, când și ea se îmbolnăvește de cancer, el o va vindeca, tot prin iubire. Este o poveste de dragoste frumoasă, cred eu. Scriitorul Dumitru Velea, care trăiește la Petroșani, unul dintre puținii folosofi pe care-i mai avem acum, a spus: „mulți scriu cu talent, dar Lucian Avramescu scrie cu sânge și această carte va rămâne.” E o carte frumoasă, pe care sper să o citiți și voi. Dragostea, după părerea mea, e subiectul numărul unu al literaturii universale. Din antichitate până acum, cărțile cele mai tulburătoare sunt cele care au în substrat iubirea. Romanul meu e despre iubire. Se cheamă Despre singurătate, dar, de fapt, s-ar putea chema Despre Iubire. Până la urmă, totul este despre iubire. Și poeziile mele, mii de poezii pe care le-am scris și continui să le scriu zilnic, marea majoritate sunt poezii de dragoste. Pentru că în iubire am găsit reperul meu sufletesc cu care rezonez cel mai bine, și tragic, și în exuberanță.

 

Categorii:
Interviuri

Comentarii

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.