Concertul nr. 5 în La major pentru vioară și orchestră dirijat de Gabriel Bebeșelea în 26 februarie 2020 a readus-o în România, pe scena Sălii Radio, pe violonista Lucica Triță, prima concert-maestră a Orchestrei Naționale Radio într-un lung șir de bărbați ce au condus valorosul ansamblu muzical și deținătoare a unei prestigioase cariere internaționale. Prilej care ne-a îngăduit, după concert, o conversație memorabilă, în jurul unei povești de viață cu totul speciale.
Fotografii de Paul Buciuta realizate la Sala Radio
Marea Dragoste/revistatango.ro: Unde v-ați născut și din ce familie proveniți?
Lucica Triță: Sunt născută în Bucureşti, dar familia mea are rădăcini întinse departe. Tata e născut în Oltenia, dar bunica mea a fost adoptată de preotul din sat, imediat după război, și nu se ştie de unde venea, cert este că era singura fată blondă din sat, arăta un pic diferit față de ceilalți. Bunicul meu, un bărbat foarte frumos, venea din Serbia. Iar mama e născută pe lângă Braşov.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Cântau și părinții? Cu ce se ocupau?
Lucica Triță: Tata a fost un vizionar, nu s-a încadrat în tipare, de aceea, viaţa noastră, înainte de Revoluţie, a fost foarte dură, pentru că el nu a intrat în partidul comunist, dar a încercat să jongleze cu acest lucru, astfel încât să nu avem, totuși, necazuri mari. Tata a fost mereu o inspiraţie pentru familie. Terminase doar liceul şi o şcoală de maiştri și a lucrat pe un post de chimist. Nu fusese lăsat să-şi continue studiile, din cauză că în familia lui fuseseră mereu oameni care se revoltaseră împotriva sistemului. Lui îi plăcea muzica, dar mama a fost un adevărat etalon muzical. Făcea muzică, avea o voce splendidă și a participat la concursul „Floarea din grădină”, însă s-a oprit, pentru că tatăl meu n-a mai vrut să o lase. Așa că, până la urmă, deși toți am iubit muzica, în familia noastră doar eu am făcut din muzică o profesie.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Și cum ați ajuns să faceți muzică?
Lucica Triță: Tatăl meu avea un prieten italian, profesor de vioară. Fratele meu chiar a fost botezat după el, Amedeo. Şi tot datorită acestui om am descoperit şi eu vioara. Tata ne-a încurajat să încercăm cât mai multe, astfel încât să descoperim ce ne place cu adevărat. A vrut să învăţ chineza, a încercat să ne pregătească, așa cum a știut el, pentru un viitor în afara ţării. Aceasta este moştenirea cea mai valoroasă pe care mi-a lăsat-o tata: să fac ceea ce-mi place, chiar dacă e greu. Mie mi-a plăcut mult şi matematica, îmi amintesc că mergeam la olimpiade, dar, iată, până la urmă, destinul m-a dus în altă parte.
Marea Dragoste/revistatango.ro: În lumea muzicii. Când ați început?
Lucica Triță: Am început la şase ani, pentru că aveam instrumentele în casă. Fratele meu cântase şi el la vioară, era foarte talentat, dar pe la 16 ani şi-a dat seama că este prea emotiv. Nici nu putea să stea pe scenă. Până la urmă a făcut Facultatea de Metalurgie şi Dreptul. Dar eu am moştenit instrumentele lui. Am avut și un foarte mare noroc cu primul meu profesor de la Şcoala de Muzică nr. 5, domnul Geantă Cezar. De la el nu am învăţat multă tehnică, dumnealui fiind un autodidact, dar am învăţat să iubesc vioara ca pe un alt suflet al meu. Şi aşa am ajuns, după patru ani, când eram în clasa a IX-a, să cânt la Sala Palatului. Fără să ştiu foarte multe note sau tehnică, am cântat mai mult după ureche. Însă, repet, am avut mare noroc cu domnul profesor, și pentru că era un om dăruit, și deoarece comunitatea adventistă din care dumnealui făcea parte organiza concerte în fiecare sâmbătă, iar eu participam la toate, mă puneau solistă şi asta era o răspundere și o bucurie, acolo am învăţat să iubesc cu adevărat vioara şi sunetele ei. Vioara a fost jucăria mea, păpuşa mea, fericirea mea! Îmi aduc aminte cât de mult mi-a plăcut când am urcat prima dată pe scena Sălii Palatului, la repetiţii, nu mai voiam să plec, este o senzaţie de magie, de evadare în altă lume să fii pe scenă. Domnul Geantă a remarcat asta şi el a fost cel care i-a spus tatălui meu că trebuie să merg mai departe. Şi am dat examen şi aşa am ajuns la Liceul de Muzică, actualul „George Enescu”. Marele noroc al vieţii mele au fost profesorii pe care i-am avut: am lucrat cu doamna Carmen Runceanu, cu doamna Cristina Ardeleanu care a plecat în Germania încă de pe atunci… Nu numai că erau buni profesionişti, dar erau dascăli adevărați, mai mult decât părinţi. Doamna Runceanu mă chema acasă la dumneaei înainte de vreun concert, doar ca să mă ajute, nu o plăteam niciodată! De asta, pentru mine, părinţii şi profesorii sunt la fel de importanți. Consider că un profesor care face meseria asta fără vocaţie comite o crimă. Tot doamna Runceanu m-a prezentat marelui maestru Ştefan Gheorghiu, cu care am făcut lecţii. Profesorii au fost o inspiraţie pentru mine.
Pentru mine, părinţii şi profesorii sunt la fel de importanți. Consider că un profesor care face meseria asta fără vocaţie comite o crimă.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Şi după liceu ce s-a întâmplat?
Lucica Triță: Tata şi-a dorit să dau la matematică şi să fiu profesoară, considera că am făcut destulă vioară. Dar eu m-am opus din răsputeri şi atunci mi-a spus că îmi dă o singură şansă. Că mă lasă să dau admitere o singură dată la Conservator şi, dacă nu iau examenul, în toamnă dau la orice altă facultate „normală”... Considera că nu se poate face o carieră din artă în societatea noastră. Au fost doar cinci locuri la Conservator în anul acela, însă eu am luat din prima, cu cea mai mare notă la vioară! A fost munca mea, nimeni nu m-a împins de la spate, aş spune că a fost, de fapt, chiar dimpotrivă. Eu mă trezeam la şase dimineaţa și erau opt grade în casă, fiindcă, știm cu toții, condiţiile pe vremea lui Ceuşescu erau absolut îngrozitoare! Și studiam, studiam, studiam. Mereu am ales munca şi studiul în detrimentul plimbărilor sau al distracţiilor. Dar eu am văzut vioara ca pe o scăpare, și nu în ideea că voiam să plec din ţară, era o evadare în altă lume, prin muzică.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Iar apoi, după facultate, cum au decurs lucrurile?
Lucica Triță: Am terminat Conservatorul şi apoi am primit repartiţia la Braşov, la Filarmonică. Acolo am descoperit altă lume, a fost frumos. Dar după şase luni a venit Revoluţia şi am văzut un anunţ de angajare la Orchestra Naţională Radio și m-am întors, am dat concurs şi m-am angajat. Iar aici a fost și mai frumos, am descoperit oameni extraordinari în această orchestră, care au avut încredere în mine, m-au promovat, am dat concurs după concurs, până am ajuns concert-maestru al orchestrei și am fost prima femeie care a ocupat acest post, deși eram foarte tânără. A trebuit să fiu şi dură, dar şi feminină. Au fost opt ani foarte intenşi și foarte frumoși, eram ca o familie. Am făcut toate înregistrările pentru CD-urile din acei ani, toate solo-urile și am avut această ambiţie de a face totul din ce în ce mai bine, de a cânta pentru a mă împlini. Am participat atunci şi la concursuri, la cele pe care le ratasem înainte, din cauză că înainte de Revoluție nu primeam viza. Și am luat multe premii. La concursul „Paganini”, însă, care este un concurs foarte mare, nu am obţinut premiu, însă am fost foarte mulţumită de rezultatul indirect, căci acolo am obţinut o bursă în America, de la un profesor, Eduard Schmieder, care m-a remarcat. Cred că aveam deja 25 de ani, iar asta a însemnat pentru mine mai mult decât un premiu.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Şi aţi plecat?
Lucica Triță: Nu, nu am plecat… Eu mă căsătorisem de la 18 ani, în primul an de facultate, cu un coleg de-al fratelui meu, un tânăr foarte drăguţ, dintr-o familie bună. Ne ştiam de mult, de pe la 12 ani, dar ne-am apropiat și mai mult la nunta fratelui meu, apoi, la câteva luni, a venit cu flori să mă ceară de la tata. Eu eram plecată la un concert la Constanţa, iar tatăl meu, de modă veche, a fost de acord şi a stabilit nunta. Abia apoi mi-au spus şi mie! (râde) Iniţial nu am vrut, m-a deranjat faptul că nu m-a întrebat prima oară pe mine, dar, până la urmă, m-am căsătorit cu el, cu Costin Triţă. Am avut o căsnicie de aproape 25 de ani şi suntem buni prieteni şi acum.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Deci numele pe care îl purtați este al lui?
Lucica Triță: Exact, numele este al lui, înainte mă chema Preduţ, dar toate CD-urile le-am semnat cu numele acesta, Triţă, și apoi am păstrat numele, pentru că făcusem deja destul de multe lucruri sub acest nume…
Marea Dragoste/revistatango.ro: Și nu ați plecat la bursă din cauza soțului?!…
Lucica Triță: Nu am plecat, pentru că soţul meu a spus că, dacă plec, el nu are să poată să vină după mine… Într-adevăr, nu putea. Și nici nu voia. Accepta foarte greu însăși ideea de a pleca din ţară, cu toate că este un tip foarte deschis şi foarte cult, dar spunea atunci că nu poate să trăiască în afara ţării.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Cum aţi putut să renunţaţi la ceva atât de atât de important?!
Lucica Triță: Din cauza lui… Apoi am primit o ofertă de trei luni de probă ca şef de partidă, la München şi povestea s-a repetat. Vedeţi… Poate unde am văzut cât de mult s-au luptat mama şi cu tata pentru o viaţă normală, familia a devenit motorul meu şi întotdeauna am pus familia pe primul plan, chiar și când apăreau mari interese profesionale. Atunci m-am gândit că şi aici, în ţară, sunt bine, eram concert-maestru la radio… Era o perioadă foarte frumoasă, am şi predat doi ani la Universitate, muzică de cameră, părea să am perspective foarte frumoase şi aici.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Şi acum nu regretaţi?
Lucica Triță: Bineînţeles că regret. Îmi pare foarte rău, pentru că, până la urmă tot am plecat din țară și, între timp, am și ratat aceste două şanse importante. Dar eram tânără şi am spus „asta e”…
Marea Dragoste/revistatango.ro: Totuși, până la urmă, ați plecat. De ce?
Lucica Triță: În 1997 l-am născut pe fiul meu, Tudor, şi am plecat în concediu de maternitate. M-am întors la Radio în 1998, dar nu știu ce se întâmplase, era şi un conflict atunci în interiorul Orchestrei, eram și eu, poate, mai sensibilă după naştere, cert este că nu m-am mai simţit deloc în largul meu. Autoritatea mea scăzuse, deşi eu mă simţeam în formă, profesional vorbind, ca violonistă, parcă maternitatea îmi dădea maturitate, dar era ceva în atmosfera de acolo care nu-mi mai plăcea. Iar în septembrie, la Festivalul George Enescu, a venit orchestra din Valladolid, iar managerul ei căuta un concert-maestru pentru La Coruña, în Galicia, cealaltă orchestră pe care o manageria. Şi mi-a propus să merg şase luni de probă. Eu, oricum, eram în concediu de maternitate aici, deci nu pierdeam nimic. Şi mi-am zis „de ce să nu încerc”?
Marea Dragoste/revistatango.ro: De data asta soțul v-a dat voie?
Lucica Triță: Am plecat toţi, şi soţul, şi copilul, pentru că am putut merge împreună, de data aceasta. Cu Tudor nu a fost nicio problemă, până la doi ani copilul se numeşte lactante şi nu are nevoie de viză, atâta timp cât mama îl alăptează încă. Iar noi, eu și soțul meu, am fost la ambasadă şi le-am spus că vrem să stăm doar câteva luni, nu să emigrăm, și am primit amândoi viză. În 1998, situaţia în România era oscilantă, poate vă amintiți, iar asta ne influenţa destul de mult viaţa de zi cu zi. În schimb, în Spania, oamenii erau foarte relaxaţi, iar Coruña este un oraş de vis, cu oameni foarte calzi. Clima nu e la fel de caldă (râde), dar oraşul este ca de vacanţă, superb. Orchestra, și ea, era fantastică, formată din muzicieni buni din toată lumea, doar doi spanioli erau, în rest, americani, italieni, nemţi, într-o orchestră extrem de profesionistă. Până am ajuns eu acolo, postul de concert-maestru se ocupase, dar mi-au propus să fiu lider la vioara a doua și a fost chiar mai bine pentru mine așa, având şi copilul mic. Şi, după şase luni, am comparat viaţa de acolo, grădiniţele, spitalele, banii pe care îi câştigam şi, pentru toate astea, am ales să nu mă mai întorc în România. Contractul pe care îl aveam în Spania, însă, nu-mi dădea voie să cânt în altă orchestră, acestă exclusivitate foarte strictă a fost preţul pe care a trebuit să-l plătesc. Dar, după ce ai un copil, totul se schimbă, toată viaţa mea a fost în jurul lui Tudor și am înțeles că pentru el ar fi mai bine acolo. Și în Spania chiar am trăit o viaţă superbă, am stat acolo 15 ani și a fost minunat. Am înființat acolo și o școală de vioară, Crescendo se numea.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Cântă și Tudor la vioară?
Lucica Triță: Când Tudor avea vreo trei ani, văzându-mă pe mine repetând la vioară prin casă, a început să spună că vrea și el să cânte. Cu ceva timp în urmă, niște prieteni de familie mă rugaseră să le dau lecţii celor două fetiţe gemene ale lor. Aceea a fost prima tentativă a mea de profesorat cu copii mici, iar, după câţiva ani, când fetițele au crescut, i-au dăruit vioara lor micuță lui Tudor. Şi aşa a devenit el violonist. Și a fost un copil minune, cu un coeficient de inteligență foarte ridicat, a terminat studiile până la nivel de bacalaureat la 12 ani, dar bacalaureatul în Spania nu putea să îl obțină fără să aibă minim 16 ani. A fost extrem de talentat! Iar eu toată energia mi-am dedicat-o lui, am alergat în toată lumea cu el! Aşa, mergând cu Tudor la un concurs, l-am cunoscut pe Zakhar Bron, profesorul lui Vengherov și al lui Repin, un profesor absolut extraordinar, cu care am lucrat 10 ani, am luat lecţii şi eu, şi copilul meu. De la Zakhar Bron am învăţat detaliul muzical, am deprins chestiuni de mare fineţe, mi-a deschis ochii și mie, care, așa cum v-am spus, nu am avut, inițial, o bază solidă, iar apoi am acumulat totul în grabă… Datorită acestui profesor am reușit să privesc vioara cu alţi ochi. M-am reîntâlnit și cu Eduard Schmieder, profesorul care mi-a acordat bursa în America, când eram în Germania la un concurs de vioară, cu băiatul meu! Iar, după opt ani în Spania, sindicatul a reuşit să elimine din contract acea clauză de exclusivitate și am reuşit să revin în România şi să cânt de mai multe ori cu Orchestra Radio, am început să plec mai mult… Iar când am mers cu Tudor la un concurs în Varşovia, exact așa cum și eu primisem cu ani în urmă, Tudor a primit ca premiu o bursă, de la un profesor englez. Iar profesorul care l-a remarcat acolo, la Varşovia, m-a sfătuit să îl duc în Anglia, unde există mai mulţi copii asemenea lui, extrem de avansați, copii-minune, şi unde, printre ei, va avea un ambient sănătos și se va putea dezvolta în ritmul lui, căci, într-adevăr, în Spania diferenţa era uriaşă între Tudor și ceilalți copii de vârsta lui. Şi aşa, din 2010, am început să mergem să lucreze cu acest profesor la Royal Academy în Manchester, iar în acelaşi an, Tudor a dat examen la academie şi a intrat.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Şi v-aţi mutat în Manchester?
Lucica Triță: El s-a mutat. Eu m-am întors în Spania, dar mi-am dat seama că nu pot rezista acolo. Am găsit casa goală, nu mai puteam să stau… Și i-am spus soţului meu că nu rezist, că trebuie să mă întorc în Anglia. Şi am început să-mi caut de lucru, pe internet.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Ați găsit ușor?
Lucica Triță: În Anglia, sistemul este diferit. În primul rând, angajaţii majorității orchestrelor din Anglia sunt self-employed. Instrumentiștii sunt în organigrama lor, primesc bani, dar îşi plătesc singuri toate taxele şi, dacă s-au accidentat, dacă se îmbolnăvesc sau dacă vor să plece în vacanţă, își suportă singuri cheltuielile. E adevărat că salariile sunt mult mai mari decât la orchestrele stabile, cum ar fi orchestrele BBC sau cele de operă, care oferă stabilitatea unui contract. Am găsit două posturi, unul în Hale şi unul în Newcastle, de ajutor de concert-maestru, cu perioadă de probă, dar cum nu m-am putut acomoda cu vremea din Manchester, unde plouă şi e iarnă tot timpul, m-am mutat la o orchestră BBC, în Londra. Știam că Tudor oricum urma să vină şi el în Londra, iar orchestra BBC este la un nivel uimitor, aveam și stabilitatea contractului, așa că am luat această decizie.
Marea Dragoste/revistatango.ro: A fost greu, este greu?
Lucica Triță: Volumul de muncă este imens! Toţi membrii orchestrei ştiu la perfecţie partitura şi se cântă muzică modernă, nu partituri clasice neapărat. Oamenii sunt foarte pregătiţi, iar exigenţa este fantastică, de aceea, zilnic, sunt şapte ore de repetiţii, fără excepţie. Dar şi satisfacţiile sunt pe măsură, contactul cu marii dirijori, festivalurile… Totul este la un alt nivel. Recunosc și că nu mi-am imaginat că nivelul de muncă este atât de ridicat şi la fel şi stresul, mai ales că a fost o perioadă de mare schimbare, pentru că în aceeași perioadă am și divorțat. Eu i-am zis soţului meu că plec cu Tudor pentru o perioadă şi apoi mai vedem dacă mă întorc. În Spania mi-au ţinut postul cinci ani, atât m-au așteptat să revin, dar eu nu m-am mai putut întoarce. Iar soţul meu mi-a spus că el nu mai poate să schimbe ţara încă o dată şi că, dacă plec de tot, asta e. Până la urmă ne-am despărţit.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Şi el a rămas în Spania?
Lucica Triță: Da, a rămas acolo, a și cunoscut o doamnă… M-a durut foarte tare la momentul respectiv, dar apoi am înţeles. Acum chiar ne înțelegem foarte bine, suntem ca doi fraţi. Am divorţat amiabil și am rămas foarte buni prieteni pentru copil, ne ajutăm dacă e nevoie.
Marea Dragoste/revistatango.ro: V-a părut rău și de orchestra din Spania, de ce realizaseți acolo?
Lucica Triță: Cel mai rău mi-a părut că n-am mai putut lucra cu orchestra de femei pe care o înființasem acolo, Orchestra Femenina Gallega, acesta a fost un proiect fantastic, pe care nu l-am închis de tot, colegele mele încă mă aşteaptă să mai ţinem concerte și sper să reușim să mai cântăm împreună vreodată.
Nu pot să cred în Dumnezeu ca fiind o persoană, dar cred într-o energie superioară care ne ghidează și căreia îi mulțumesc pentru muzică, pentru liniște, pentru dragoste…
Marea Dragoste/revistatango.ro: Chiar că o orchestră de femei e un proiect minunat! Mai ales că ați avut, până la un punct, un parcurs în care bărbaţii au decis mult ce să faceți…
Lucica Triță: Orchestra de femei a fost ideea mea! Aveţi dreptate, figura masculină din viaţa mea a fost dominantă, și în primul rând tata. Și poate şi din cauza asta am ales să construiesc acest proiect muzical, dar mai ales pentru că, după ce am ajuns în Spania, mi-am dat seama cât sunt de independentă şi am înțeles acolo că eu sunt chiar motorul familiei. Şi, prin muzică, am făcut multe lucruri singură: orchestra Crescendo pentru copii, orchestra de femei, cu Tudor mergeam tot eu, singură, peste tot. Acolo am înțeles că dacă soţul meu nu voia să facem multe lucruri împreună, înseamnă că nu am fost chiar un tot, nu am fost chiar parteneri pe de-a-ntregul… În plus, figura femeii în Spania este diferită de cea din România, este mai respectată, mai independentă, mai liberă. Se pune foarte mare accent pe drepturile femeii, iar acum nu se face niciun fel de diferenţă între femei și bărbați, în ceea ce privește oportunitățile. Și acolo, femeia a fost foarte mult timp supusă bărbatului, ținută casnică, dar ei au evoluat foarte mult. Aşa mi-a şi venit ideea cu orchestra de femei, pentru că aveam în jur doar muziciene foarte bune. Am avut şi un manager care ne-a promovat mult, ne-am făcut și un program doar cu femei compozitoare, de la muzică barocă până la lucrări moderne, a fost un proiect aplaudat și avem cronici foarte bune în reviste serioase de muzică din Spania. Femeia este o figură importantă în muzică şi nu a fost pusă în valoare suficient. Sunt multe exemple care pot fi date din istoria muzicii, de exemplu, despre sora lui Mozart se spune că era la fel de talentată ca el… Sau ce valoroasă este pianista și compozitoarea Clara Schumann! Și multe, multe altele. În BBC se cântă multă muzică compusă de femei, iar atitudinea faţă de femei este una foarte respectuoasă, de aceea, pe lângă toate celelalte aspecte, și din perspectiva aceasta mă simt foarte bine acolo. Cred că, din păcate, în România lucrurile stau ceva mai rău.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Tudor ce face acum?
Lucica Triță: Acum face matematică şi business, după acea şcoală el a ales să urmeze matematica la Imperial College London, una dintre cele mai bune din lume. Foarte multe universităţi i-au dat bursă totală pentru studiul viorii, dar el a decis să meargă aici, unde studiază matematică și business și face, în continuare, şi vioară. Chiar urmează să aibă un concert cu orchestra Imperial College, în zilele acestea. Cântă destul de mult, dar baza lui este pe matematică pură şi predicţii pentru burse. Are 22 de ani, face masterul și vrea să facă şi doctoratul, iar două zile pe săptămână este angajat în London City şi îi place foarte mult. Are o viață așa cum și-a dorit, face ce îi place, are și un talent muzical ieșit din comun, cântă fantastic, și la pian, dar el a ales matematica, pentru că este ceea ce își dorește. Și eu fac ce îmi place, cânt în continuare și mi-am deschis și o școală de vioară, mai predau şi la Royal Academy ca suplinitor, muncesc mult, dar nu mă plâng niciodată.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Iar acum ați avut un concert mare la București, alături de Orchestra Națională Radio, sub bagheta lui Gabriel Bebeșelea… Cum a fost concertul pentru dumneavoastră?
Lucica Triță: A fost foarte emoționant, o revenire. A fost o bucurie enormă când am primit invitația de a concerta aici din partea doamnei Liliana Staicu, directoarea Orchestrelor și Corurilor Radio, a fost ca un mare dar. Am acceptat cu mare bucurie, iubesc să fiu pe scenă, îmi place să cânt şi să dăruiesc, dar trebuie să recunosc că am avut emoţii enorme, probabil şi pentru că nu am mai cântat în ţară de zece ani, dar şi pentru că am suferit o operaţie la umăr, după un festival, îmi înțepenise complet brațul – este o boală profesională – şi a trebuit să mă operez, iar un an şi jumătate nu am cântat deloc. Într-adevăr, a fost cu mari emoții.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Cum a fost să cântați sub bagheta lui Gabriel Bebeșelea?
Lucica Triță: Extraordinar. Este un nume care va rezona foarte puternic în întreaga lume, spun asta cu toată certitudinea, pentru că este un muzician care simte orchestra şi o domină, chiar dacă este foarte tânăr. Am avut o colaborare extraordinară și, chiar dacă au mai existat mici dereglări, probabil din lipsa timpului necesar repetiţiilor, a fost o experiență de mare valoare și sper că am reușit să transmitem publicului dragostea pentru muzică. Mi-aş dori mult să poată să vină să dirijeze şi la BBC.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Vă întoarceți deja în Anglia sau mai rămâneți câteva zile?
Lucica Triță: Mai stau câteva zile, este și mama mea aici, în plus, sunt venită cu partenerul meu de viață și vrem să mai vizităm împreună câte ceva în România.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Aveți, deci, pe cineva drag în viața dumneavoastră… Tot un muzician?
Lucica Triță: Nu este muzician de profesie, ci inginer, însă cântă și el, are un grup de jazz, o voce superbă și un simț muzical extraordinar. A apărut în viața mea într-unul dintre momentele acelea din viaţă în care parcă toate uşile ţi se deschid… Îl cheamă Franco Malena, este un italian născut în Londra și ne-am cunoscut pentru că una dintre fiicele sale este colegă cu băiatul meu. Petrecem foarte mult timp împreună, îi cunosc și familia și sunt cu toții oameni minunați. Simt că înfloresc alături de el și că viaţa mea personală este într-un moment fantastic datorită acestui om care îmi dă linişte, care are mereu zâmbetul pe buze și sufletul curat și cred sincer că este omul pe care l-am aşteptat o viaţă. Iar liniștea mea e importantă și pentru copilul meu. Pentru că dacă noi suntem bine, şi copiii nostri sunt bine, iar omul acesta care a venit în viaţa mea, asta mi-a adus, linişte şi o stare de bine. Bine, și muzica mi-a adus liniște dintotdeauna. Muzica a fost întotdeauna refugiul meu și întotdeauna am spus și spun în continuare: „Mulţumesc pentru muzică!”. Nu ştiu exact cui, pentru că nu pot să cred în Dumnezeu ca fiind o persoană, dar cred într-o energie superioară care ne ghidează și căreia îi mulțumesc pentru muzică, pentru liniște, pentru dragoste… Și pentru lucrurile materiale pe care le am, mult, puțin, eu mulțumesc. Mă mir când văd adesea oameni care se plâng de lipsa lucrurilor materiale și, culmea, parcă cei care au mai mult se plâng mai mult. Eu spun mereu „mulțumesc” și sunt recunoscătoare și asta îmi aduce liniște în suflet.
