Trenul se indrepta spre ultima statie. Calatoream cu un tren personal, plin de tot felul de oameni, cu geamuri murdare si lumini mate, palpainde. Un tren al tuturor, aglomerat, cu oameni apasati de probleme, de ganduri de toate felurile. Ma simteam apasata de acel amestec de tristete, deznadejde, meschinarie si rautate emanate de cei din jurul meu. Si, totusi, zambeam. Privirea mea avea o stralucire aparte.
As fi putut lua orice tren, dar acesta era cel care pleca primul si nu am mai avut rabdare. Ma uit in jurul meu, in timp ce trenul s-a pus in miscare. Multi dintre cei care mergeau spre destinatii pe care le stiau deja, pe de rost, ca un lait motiv al vietii lor, renuntasera sa mai priveasca pe geam, fiind cuprinsi de rutina. Dar nu-mi pasa. Priveam departe, vedeam cum trenul, cu fiecare statie in care oprea, era tot mai aproape de statia mea. Ultima statie pentru mine. Si, desi am calatorit mult, desi am asteptat tot drumul sa ajung, la un moment dat trenul s-a oprit. Totul s-a pierdut in timp. Totul devenise trecut. Imi traiam prezentul. Stiam ca e un peron special al unei gari speciale, unde voi cobori acum.
STATIA IUBIRII. In vazul tuturor si, totusi… Doi calatori. Probabil, venise cu acelasi tren, probabil ajunsese acolo cumva inaintea mea, nu stiu si nici nu ma intereseaz. Era acolo. Merg incet spre el. Mai am putin si vom fi fata in fata.
Imi trec mana prin par. Am emotii. Gol in stomac. Imi amintesc. Mai am un scurt ragaz in care pot sa-mi amintesc, pana cand voi uita si ce am vrut sa spun. Ca un fulger imi trece prin minte ceea ce sunt si cum am ajuns aici.
Imi place sa rad. Imi place sa scriu. Imi place sa citesc. Sunt rationala, sunt obiectiva, ma impresioneza gesturile unui Om pentru ca ele dau profunzime, substanta vietii noastre. Mai fac un pas si rad. Imi rasuna in minte intrebarea simpla, fireasca, banala, care mi-a declansat mecanisme pe care le credeam uitate, prafuite, tinute bine, acolo in mine.
“Cum pot fi asa?” Cum sunt, in definitiv? Atipica, rationala, obiectiva, incurabila in credinte si valori demult uitate de noi, oamenii, care discernem limitele dintre bine si rau, fara a privi in urma. Pana nu demult, am fost in tabara celor care pricep rostul vietii si sensul existentei noastre pe pamant. Declicul limitelor mele m-a adus in tabara lui ASA NU, dar m–a si obligat printr–o coincidenta stranie a sortii sau doar prin randuiala firii sa-mi fac bagajele si sa ma urc in trenul pe care l-am asteptat o viata. Trenul vietii mele, iremediabilul meu.
Am pornit in lunga mea calatorie, deschizand porti grele, lacate grele, invitand in statii ale sufletului. Ca din intamplare, m-am ratacit putin in drumul meu si am coborat in pasaje intunecate. Singura care veghea asupra mea, IUBIREA. Am intins mana si am sperat ca iertarea, toleranta, acceptarea vor fi acolo, in subterane adanci, undeva pastrate si nealterate. Nu a fost asa. Am strans din dinti, am plans, m-am simtit prinsa in capcane din care imi doream sa evadez, sa ma regasesc pe mine. Creierul tipa, urla, pentru ca haul adanc era pe cale sa puna stapanire pe el. Am inchis ochii si o raza de soare mi-a luminat obrazul. Am plans si am deschis lacate, cu o lacrima.
M-am ridicat si am spus simplu: Exist. Am pornit din nou la suprafata. Lumina si lumea erau parca altfel si eu, alta. Si, totusi, aceeasi.
In prima statie, am ras si a aparut firescul meu. Ne-am imprietenit simplu, banal, firesc. Am ras, am povestit, am dat jos fatade. A trecut un alt anotimp si m-am oprit in urmatoarea statie si iar am ras. Intr-o dupa amiaza oarecare, am primit un mesaj. L-am citit, m-am asezat jos si am luat cateva foi albe. Am scris, am spus, am facut liste, am dat argumente, pro si contra. Si unul singur, asteptat, nerostit, de prea multa vreme, imi doream sa triumfe, sa fie pentru mine. Sus, deasupra lumii, buzele lui s-au apropiat de ale mele si acolo ceva in mine s-a trezit si am stiut din acea clipa ca pot porni spre urmatoarea statie a vietii mele, spre iremediabilul vietii mele.
Un drum lung, calatori multi, evenimente multe. Si, in toate astea, noi doi. Drumul lung, greu, anevoios. Erau zile in care, razele soarelui patrundeau peste tot si straluceau chiar si in noapte. In alte zile, am coborat jos, in adancuri pe care si de care auzisem doar in povesti. Toate erau palpabile pentru mine si, totusi, uneori de neatins. Ieseam de fiecare data, din fiecare adanc, cu credinta si speranta ca iubirea e singurul lucru care ne inalta, ne face sa fim noi. Am plans, am oftat, am ras, am pus temelii si baze solide, pentru vremuri grele, pentru ploi si vijelii, din fata carora sa ma pot refugia in casa iubirii si sa privesc cum toate trec pe langa mine. Si eu raman asa, dar, nu singura. Tot timpul acolo, langa mine, acel Unu, unic, iremediabil.
Am gustat rautati, prejudecati, m-am simtit legata de maini si de picioare, mi-am reevaluat, analizat viata intreaga, cu tot si toate. Am plutit, am atins praguri pe care teoretic le stiam, dar realitatea era ceva ce depasea pana si umila mea imaginatie.
Am multumit, am plans, am strigat cu desantare numele lui, m-am pierdut in el, de la prima atingere, am rugat orice e omeneste sa-mi fie iertat, dar sa mai stea putin in viata mea. Am votat cu suflet, pentru Iubire, pentru noi, pentru acel ceva ce apare o data la 300 de ani, si stelele aliniaza perfect sufletele pereche. Am sondat profunzimi, am daruit, am primit, si in toate existam.
Am spus “Sa fii tu e suficient pentru o viata”. Am privit realist situatii, intamplari, m-am aplecat pe umarul lui si am plans, am ras, si am spus ca el e Lumea.
In urmatoarea statie, am convenit sa ne urcam amandoi in acelasi tren si sa ne regasim pe noi, chiar daca vom fi inconjurati de foarte multi si multe care fac parte din viata. Sufletele noastre vor fi cele care se vor regasi.
Nu ne-am stabilit puncte de intalnire. Ne vom simti.
Mai fac cativa pasi si rad. Undeva, mi s-a parut ca il zaresc. Inaintez, sufletul imi zboara, emotiile sunt aceleasi, eu sunt eu. M-am apropiat, m-am oprit in loc si mana mea si buzele mele au fost sarutate. Ne-am privit in ochi cat pentru o eternitate. “Taci, nu spune nimic”… A ras. Am zambit, pentru ca, buzele lui au desenat un contur lung si patimas inspre mine.
Calatorii terni si obisnuiti in rutina drumului ne priveau pe geam cu mirare, amestecata cu invidie, dar pentru mine timpul s-a oprit in loc.
Lumea era acolo, iar eu faceam parte din lume. Simplitatea si profunzimea lumii era acolo, in acea strangere de mana, in acel contur fin desenat pe sufletul meu. Mi-am spus ca regulile vietii mele s-au rescris, incalcand poate altele, incadrandu-ma in categorii gresite, asumandu-mi voit, constient, totul. Dar, o data in viata, si poate, in ultima mea statie, mi-am permis sa-mi las sufletul sa tresalte, sa se bucure, sa fie el.
Stiu ca, daca nu ar mai fi, e timp pentru toate acele lucruri, neinsemnate, marunte, pe care semenii nostri au grija sa ni le arate la tot pasul.
Viata mea, sufletul meu, pasiunea mea. Eu.EL. Simplu, banal, firesc. UNU. UNIC. IREMEDIABIL.
