Oameni, Dau viata mea pentru o iubire, Unde erai, Eu te voi iubi, sunt doar cateva dintre slagarele de altadata, compuse de el. Marius Teicu a acceptat sa vorbeasca despre iubire, despre sotia, fiica si nepotii sai, despre glorie si despre ce sansa mai are muzica sa in fata pieselor difuzate de radiouri, intr-un interviu prin care le reaminteste romanilor sa caute, din cand in cand, si piesele pe care si-a pus semnatura.
E.P.: V-ati nascut la Resita, pe 9 mai 1945. Cand aveati 2 ani familia s-a mutat la Timisoara…
M.T.: Trebuie sa spun ca 9 mai 1945 este o data importanta pentru istoria acestei tari, a fost prima zi de pace, dupa ce s-a terminat Razboiul. La Resita, toata lumea era pe strada, bucuroasa ca s-a terminat Razboiul, toti muncitorii defilau, iar mama m-a scos la geam sa ma arate ca venisem pe lume. A fost un moment grozav si pentru tata.
E.P.: Mai aveti frati?
M.T.: Nu, nu mai am, din pacate. Am o sora, numai de tata, cu care ma inteleg exceptional si sunt bucuros ca o am.
E.P.: …si ati ajuns la Timisoara, pentru ca parintii cantau la Filarmonica de acolo.
M.T.: Dupa un timp de la venirea noastra acolo, au inceput sa cante in corul Filarmonicii. Eu eram ori in brate la soprane, pentru ca mama era soprana, ori la tenori, la tata.
E.P.: Ati copilarit printre repetitiile parintilor?
M.T.: Da, pentru ca nu puteau sa ma lase singur acasa si ma luau la repetitii. Tata era inginer, mama desenatoare tehnica si dupa-amiaza mergeau la aceste repetitii. Invatam partiturile respective, tot ascultandu-le.
E.P.: La 6 ani v-au dat la Scoala Elementara de Muzica. Aveati cumva optiunea de a nu merge pe acest drum? S-a pus vreodata probleme ca nu aveti ureche muzicala?
M.T.: Nu avea cum, ureche muzicala aveam. M-au dat la concurs sa se vada daca am sau nu ureche muzicala si trebuia sa cant ceva. Eu ce sa cant, daca eram numai la Filarmonica?! Se repeta Simfonia a IX-a de Beethoven, partea finala si eu am cantat ce am auzit acolo. M-au intrebat cum ma cheama si ce sunt parintii mei si mi-au spus ca am ureche muzicala. Ceilalti copii cantau despre gainusa, despre ursulet, ce era pentru varsta lor, cantece de copii. Eu nu am avut cand sa le invat, pentru ca mereu eram cu parintii la Filarmonica.
E.P.: Muzica avea sa fie marea dvs dragoste, dar cand a fost sa mergeti la liceu, parintii nu v-au mai lasat la Liceul de muzica. Voiau sa scoata din dvs un om cu o meserie serioasa.
M.T.: Da. Tata mi-a spus „Gata, te-ai jucat destul de-a muzica, acum mergi la liceu…”
E.P.: Nu v-a revoltat acest lucru?
M.T.: Ba da, am plans mult. Am mai invatat putina matematica, in plus si am intrat la liceu.
E.P.: Dar nu le-ati spus nimic, in momentul acela? Nu v-ati revoltat?
M.T.: Ba da. Am inceput liceul, iar dupa doua luni am inceput sa lipsesc de la scoala. Mergeam intr-un parc din apropiere si plangeam. Parintii au primit telefon de la liceu ca nu am mai fost la cursuri de doua saptamani. M-au intrebat unde am fost si eu le-am spus ca daca nu ma dau la Liceul de Muzica, inapoi, nu ma mai duc la scoala. Eu fiind un copil foarte cuminte, parintii au fost socati ca fac acest lucru, nu eram un golanel ca sa-mi impun punctul de vedere. Si-au dat seama si m-au dat inapoi, la Liceul de Muzica, la care am absolvit 12 clase.
E.P.: In momentele acelea, in care mergeati in parc si plangeati, sperati ca parintii se vor razgandi?
M.T.: Aveam fel si fel de ganduri, cum sa fac, ce sa le mai spun…nu ma puteam hotari, mai ales ca nu le facusem niciodata vreun necaz, nu stiam modalitatea prin care sa le spun…
E.P.: Dar, de ce erati asa de cuminte?
M.T.: Pentru ca, daca eram „fara minte” nu puteam sa realizez multe lucruri.
E.P.: Era?i un copil in banca sa, un copil usor timid?
M.T.: Eram timid. Am fost timid si in momentul cand m-am urcat pe scena, pentru prima data. Aveam 7 ani si cantam in corul de copii al Filarmonicii Banatul din Timisoara, eram chiar unul dintre solisti. Imi amintesc cum am cantat, solist, cu inca un baiat, in duet, un lied de Schubert,cu restul corului in spate. Am avut tot timpul emotii si dupa aceea.
E.P.: La Liceul de Muzica ati facut oboi. De ce? V-ati dorit asta?
M.T.: Pana atunci facusem pianul, de la 6 ani si am vrut sa fac si un instrument de suflat. Mi-a placut foarte mult sonoritatea oboiului, o sonoritate cu totul speciala. Dar, pana am ajuns sa cant la oboi a fost de groaza ca, oboiul, la inceput, cand studiezi, scoate cate un sunet de „rata”, de „rata beata”, sa spunem asa. Toti vecinii erau disperati, cand studiam acasa. Trece ceva timp pana reusesti sa ai sunetul care trebuie, muzical. Spre deosebire de pian, la care oricine, chiar si un copil mic, daca apasa cu degetul o clapa, ea suna la fel, indiferent de cine o apasa, suna doar mai tare sau mai incet.
E.P.: Ce era in mintea dvs? Ce voiati sa va faceti? Sa fiti intr-o orchestra, sa fiti vedeta?
M.T.: Eu voiam sa fac dirijat de orchestra simfonica. Drept pentru care, matusa mea de la Praga imi trimitea partituri pentru orchestra „de buzunar”, editie Peters si aveam toate lucrarile simfonice celebre. Eu mergeam in fierare sambata seara si duminica, la matineu, la concertele Filarmonicii. Nu lipseam niciodata. Ascultam orchestra si urmaream pe partiturile pe care le aveam, ajunsesem sa pot urmari pe partitura generala, unde sunt toate instrumentele din orchestra. Acest lucru mi-a folosit foarte mult, dupa aceea, in facultate. Voiam sa fiu dirijor si pentru ca am vazut un film italian, nemaipomenit, cu Roberto Benzi, care juca rolul unui copil foarte talentat, care dirija si care a ajuns un mare dirijor al Europei. Cand am vazut copilul acela din film, m-am hotarat sa fac dirijat.
E.P.: La Conservator, la examenul de admitere, ati avut emotii?
M.T.: Am avut emotii, mai ales ca am dat exemen la doua facultati, ca sa fiu sigur ca intru, am dat si la Instrumente – oboi, si la Pedagogie. Am intrat la ambele. Aici, cred ca am gresit ca am ramas, in anul I, la oboi, mi-am suflat plamanii inca un an. Mi-am dat seama ca locul meu era dincolo, la Pedagogie, ca sa fac dirijat.
E.P.: Ce au zis parintii?
M.T.: M-au lasat sa hotarasc eu.
E.P.: S-au bucurat? Ce v-au cumparat, cadou? Cum va amintiti, cand le-ati dat vestea?
M.T.: Mi-au cumparat inghetata… pai, pe vremea aceea nu se cumparau masini, cum se cumpara acum, daca intra copilul la facultate.
E.P.: Dar, fiicei dvs, dupa ce a terminat facultatea, i-ati cumparat masina?
M.T.: Nu, nu am avut posibilitatea. E timpul, de acum incolo, sa se intample si lucruri mai deosebite, pe acest plan.
E.P.: In timpul Conservatorului, nu va descurcati prea bine, pe plan financiar. Parintii divortasera, cand dvs erati in liceu, ati ramas cu mama si era destul de greu. Erati norocos pentru ca aveati bursa. Astfel aveati cartela de masa, la cantina…
M.T.: Si ca sa ai bursa, trebuia sa ai note bune.
E.P.:…sa inveti bine. Dvs, cand voiati sa scoateti cate o fata in oras, vindeati cartela respectiva.
M.T.: Nu numai cand doream sa o scot in oras, mai imi trebuiau bani si ca sa ma duc la cate un meci… in schimb, mergeam la supliment, la cantina. Eram acolo, cand aduceau mancarea la cantina, cu cazane si ajutam. Si la sfarsit, ”Hai Marius, daca tot ne-ai ajutat, la supliment!” Nu-mi dadeau tot ce era la masa, doar ce era fara carne, garnitura de la carne si ciorba.
E.P.: Cu cat vindeati cartela?
M.T.: Oricum mai putin decat costa ea. Erau destui amatori.
E.P.: S-a intamplat sa mergeti in oras cu o fata si sa nu aveti bani decat pentru prajitura ei si sa spuneti ca dvs nu doriti sa serviti prajitura?
M.T.: Nu, pentru ca mi-am luat masuri, sa nu ma fac de ras. Daca tot ma fac de ras ca nu o sa ma placa fata respectiva, macar sa nu ma fac de ras si cu chestia asta, ca nu-i pot plati o prajitura.
E.P.: Cand mergeati in oras, unde duceati fetele?
M.T.: Prima data, puteai sa te duci sa te plimbi prin parc, daca era timpul frumos.
E.P.: Asta nu costa nimic.
M.T.: Nu costa nimic si este mult mai interesant, pentru ca in parc exista o banca, mai poti sa stai de vorba… mergeam si la cinematograf. Acolo imi placea ca se stingea lumina…
E.P.: Ati avut multe iubiri, in perioada aceea? Un barbat frumos sunteti si astazi.
M.T.: Multumesc, foarte mult. Sa auda si sotia mea…
E.P.: Cred ca stie lucrul acesta!
M.T.: Nu, ca nu mi-a zis niciodata ca sunt frumos, mi-a zis numai ca am sarm.
E.P.: Dar, sarmul il aveati si in Conservator? Aveati multe prietene?
M.T.: Nu, ca nu aveam bani de sarm, atunci… nu tin minte lucrul acesta. Nu eram refuzat de catre domnisoare.
E.P.: A fost asa, o iubire devastatoare pentru sufletul dvs? Vreo fata pe care sa v-o doriti?
M.T.: Da, dar juca intr-un film si era din America…In facultate, sigur ca am avut prietene si iubiri.
E.P.: Mai stiu un lucru, tot din aceea perioada fara bani: luati painea si o uscati pe calorifer…
M.T.: Pare dintr-un film de groaza…
E.P.:…si a doua zi aveati crutoane. Dar, daca nu aveati bani asa de multi, de ce ii dadeati pe tigari? Fumati „Carpati”
M.T.: Ati citit cartea care nu s-a scris inca despre mine?! E cumva o avancronica la o carte pe care o va scrie, despre cariera mea, scriitoarea Daniela Caraman Fotea. Eu sunt chiar in perioada in care strang materiale.
E.P.: Revenind la tigari…
M.T.: Bani pentru tigari, intodeauna, exista. Bine ca am scapat de boala aceasta a fumatului. Ctnd imi era foame, dimineata, in pauze, la facultate, toti care nu prea mergeam pe la cantina, fumam, pentru ca iti amortea stomacul. In prostia noastra, credeam ca am pacalit stomacul. Cand colo, prima data am facut o aciditate mare, apoi o gastrita si, evident, am dat in ulcer.
E.P.: Dar, atunci, va doreati sa ajungeti cineva? Va doreati sa nu mai trebuiasca vreodata sa munciti la cantina?
M.T.: Nu m-am gandit niciodata la lucrul acesta. Poate ca asta a fost in avantajul meu. Toate lucrurile care au venit, au venit firesc si le-am luat ca atare. Pe atunci, intre 1963 si 1968, cand am facut eu facultatea, masinile erau putine si aveam unii colegi care aveau masina, aveau parinti care isi puteau permite asta si veneau cu masina la facultate. Niciodata, atunci nu m-am gandit sa am masina. Stiti cand m-am gandit? Am fost plecat in strainatate, dupa terminarea Conservatorului, am cantat cu o trupa pe un vapor si, dupa 6 luni de munca, aveam niste bani si atunci m-am gandit, pentru prima oara, sa-mi iau masina. Am luat o masina din Germania.
E.P.: Si atunci ati intalnit-o si pe sotia dvs.
M.T.: Da, cand m-am intors.
E.P.: In casa compozitorului Ion Cristinoiu.
M.T.: Da. Soacra mea era prietena cu doamna Cristinoiu, erau prieteni de familie. Cand am venit din plecarea pe vas, am stat la Ion Cristinoiu 2-3 zile, pana sa gasesc o gazda la care sa stau. Atunci am intalnit-o pe sotia mea care era, intamplator, acolo. Atunci s-a intamplat, ceea ce demonstreaza justetea textului dintr-o piesa de-a mea, „M-am indragostit la prima vedere”, m-am indragostit la prima vedere…ne-am uitat amandoi, unul la altul, desi era multa lume in casa, minute in sir, foarte mult pentru o privire.
E.P.: Si, ce inseamna dragoste la prima vedere? Cum ne dam seama ca o traim?
M.T.: O simti, atunci cand se intampla. Simti o caldura in tot corpul…ceva foarte frumos.
E.P.: Cea mai mare iubire a vietii dvs?
M.T.: Da.
E.P.: Jumatatea dvs?
M.T.: Da, jumatatea mea. Slava Domnului, ne-am casatorit in 1975, deci, anul acesta facem 38 de ani de casnicie.
E.P.: V-ati casatorit la nici un an de la acele priviri ale primei intalniri. A venit pe lume Patricia, singura fata.
M.T.: Da, dupa un an, a venit pe lume Patricia, in 1976, singurul copil.
E.P.: Ati declarat ca v-ati mai fi dorit copii.
M.T.: Da, dar nu s-a mai putut, din punct de vedere medical. Sotia mea nu mai avea voie sa mai aiba copii.
E.P.: Toata dragostea dvs s-a dus inspre Patricia.
M.T.: Asa este.
E.P.: Ne intoarcem putin in timp, in anul IV de Conservator ati inceput sa cantati in restaurante. In 1968 ati ajuns chiar la „Melody”, in Mamaia.
M.T.: Conform realitatii, in restaurant am cantat doar vara, in vacanta studentilor. Toate trupele mergeau pe litoral. Doi, trei ani am cantat la marile restaurante din Mamaia si apoi la „Bar-Melody”, doar in vacantele de vara. Dupa ce am terminat facultatea nu am mai cantat pe litoral, decat la un bar din Bucuresti.
E.P.: Banuiesc, ca barul din Mamaia era o miza foarte mare, cum asi reusit dvs?
M.T.: Da, era cel mai mare. Am reusit prin concurs.
E.P.: V-a trecut timiditatea?
M.T.: Nu am cantat solo, am cantat in trupa „Dixi 67”. Ne chemam asa pentru ca ne-am format in 1965,’66, ’67 si cantam muzica dixieland, muzica instrumentala, stil New Orleans, eram un sextet de 4 sectia ritmica si 3 suflatori, clarinet, trompeta, trombon. Eu cantam la pian. Eram foarte buni, eram toti conservatoristi si putea face cate piese vrem de pe de benzi, le ascultam, scriam notele si apoi le cantam. Eram sufletisti, dar vai de noi! Aveam o camasa alba din naylon, cum se purta pe vremea ceea si niste pantaloni negri. Aveam un singur microfon si acela al restaurantului, la care canta solista, pe care il puneam mai in mijloc, noi cantam tare, cat se putea, pentru a ne auzi de la cei trei metrii, fiecare de la locul lui, dar totul live. Venea foarte multa lume sa ne asculte, era plin localul si ne ascultau si de pe faleza. Am devenit cunoscuti si ni s-a propus sa repetam pentru un program la „Melody-bar”. Am facut repetitii cu Cornel Patrichi, la partea de coregrafie, am repetat si cu solistii vocali de atunci si am facut un program intreg, cu diferite momente. Am repetat vreo trei luni inainte de a incepe programul.
E.P.: La mare, erau si fete frumoase!
M.T.: Da, erau,erau. Trebuie sa recunoastem asta.
E.P.: V-ati tinut departe de ispite?
M.T.: De ce sa le socotesc ispite? Nu eram casatorit.
E.P.: V-ati permis multe iubiri?
M.T.: Eram ca pasarea cerului. Sigur, se mai intampla…
E.P.: Cand a avut loc intalnirea cu Televiziunea Romana?
M.T.: Dupa terminarea facultatii, in 1968, am obtinut o repartitie la Scoala Populara de Arta din Bucuresti, ca si corepetitor de muzica usoara, la clasa reputatei profesoare Florica Orascu, un mare nume, care a scos, la randul ei, mari nume in ceea ce priveste solistica vocala in muzica usoara: Angela Similea, Mirabela Dauer, Aura Urziceanu, Dida Dragan, Mihai Constantinescu, Olimpia Panciu si multi altii pe care eu ii acompaniam, la pian, fiind corepetitor.Ce scoala se facea acolo! Eu aveam ocazia sa ascult voci diferite, stiluri diferite. Intr-o zi a venit domnul Titus Munteanu, pe care il stiam foarte bine decand eram „in pantaloni scurti”, am facut si scoala elementara si liceul de muzica impreuna, am facut impreuna si Conservatorul, stateam in acelasi camin studentesc, am mancat la aceeasi cantina…Eu fusesem deja la televiziune pentru ca, in ultimul an de facultate, 1967-1968, ne-am dus cu trupa „Dixi 67”, condusa de Petre Magdin, mai faceam imprimari si la radio si ne-au chemat ca sa fim orchestra care acompaniaza solistii din emisiunea-concurs, vestita pe atunci, „Steaua fara nume”. Cantam live si noi, orchestra si solistii. Era perioada cand s-a lansat, la „Steaua fara nume”, Corina Chiriac, Doina Spataru, Cornel Constantiniu…
E.P.: Exista si astazi programe care se numesc Talentshow-uri. Seamana cu ce era atunci?
M.T.: Nu. Acelea erau mult mai adevarate, poate eram eu mai tanar si mai neinitiat…Totul era live, nimic nu era pregatit, desi repetam, dar totul fiind deodata, in conditii tehnice destul de vitrege, era ceva extraordinar. Titus Munteanu a vrut sa mearga la doamna Orascu sa vada ce fete si baieti mai sunt la cursuri, care sa cante frumos. Eu cantam la pian, impreuna cu Olimpia Panciu si Mihai Constantinescu, eu faceam vocea a treia. Vazandu-ne pe toti trei, Titus ne-a intrebat daca nu vrem sa facem un trio, sa facem show. Am fost toti de acord, Mihai Constantinescu deja incepuse sa fie cunoscut ca solist la televiziune, Olimpia la fel. Titus i-a propus lui Andu Bocanet, regretatul regizor, lui i-a placut de noi si asa au inceput show-urile.
E.P.: Au inceput show-urile, care v-au adus si bani multi?
M.T.: M-am umplut de bani, dovada e ca stau in acelasi apartament din 1974…
E.P.: Dar ce ati facut cu banii acestia multi, pe care romanii isi imagineaza ca i-ati avut? Dupa atatea slagare, dupa atata muzica de film, dupa atatea muzical-uri, dupa atata muzica pentru spectacole de revista…
M.T.: A trebuit sa-mi cumpar lucruei care costau mult pe vremea aceea. Si… care bani multi? Ati vazut pe vreun artist din aceea perioada sa-si faca nu stiu ce vila?
E.P.: Romanii care i-au avut atata timp in casa, la televizor, isi imagineaza ca s-au umplut de bani.
M.T.: Da…vecinii mei, cu care ma inteleg foarte bine, stiu exact ca, daca as fi castigat multi bani, nu locuiam aici. Pe zi ce trece urcam mai greu astea 4 etaje.
E.P.: Credeti ca ati fi meritat mai multi bani? Credeti ca romanii ar fi trebuit sa-si arate mai mult recunostinta fata de piesele muzicale minunate pe care le-ati compus?
M.T.: Mai multa recunostinta din partea oamenilor decat sa-ti iubeasca piesele, sa-i intalnesti pe strada si sa te sarute si sa te roage sa faci fotografii cu ei nu exista.
E.P.: Da, dar asta nu plateste facturile.
M.T.: Nu-i nimic. Eu am fost multumit si asa. Am muncit pe mai multe planuri, am fost si sunt compozitor, orchestrator, profesor, pianist…
E.P.: Cate piese ati compus? Exista un numar, un bilant?
M.T.: Pana acum o luna, doua, cand doamna Caraman Fotea mi-a propus sa scrie cartea despre mine, m-am gandit intotdeauna sa nu numar piesele pe care le-am compus, pentru ca inseamna ca poate nu o sa mai compun niciodata. Dar, acum, a trebuit sa le enumar pentru ca, la sfarsitul cartii, o sa fie un sinopsis in care sa fie trecute toate piesele. Si asa am ajuns la vreo 500 de piese de muzica usoara, 11 muzical-uri, care s-au jucat si se joaca prin tara, 2 filme muzicale de lung metraj, vreo 15 show-uri de televiziune, multe cantece pentru copii…
E.P.: Acum compuneti?
M.T.: Mai compun, cand simt nevoia, pentru niste copii telentati, de care ma mai ocup sa-i duc pe la diferite concursuri nationale si internationale.
E.P.: Dintre toate aceste piese, daca ar fi sa va intreb, care ar fi prima piesa pe care ati recomanda-o cuiva care nu v-a ascultat niciodata?
M.T.: Nu stiu. E in functie de respectiva persoana, mi-as da seama ce i-ar placea…daca ar fi o persoana tanara, poate i-as recomanda o piesa, care are 40 de ani de cand am compus-o, piesa „Oameni”, cantata de Aurelian Andreescu, sau „O portocala”, care are tot 40 de ani si se mai canta si acum.
E:P.: Piesa care v-a adus cele mai multe premii?
M.T.: Piesele care mi-au adus cele mai multe premii nu au fost, neaparat, si cele mai bune piese. Ori nu le-am prezentat eu intr-un concurs, pentru ca mie nu-mi place sa ma prezint decat daca am o chestie extraordinara, pe care eu o consider foarte buna, nu eram de principiul numai sa fiu prezent. Intotdeauna cand am prezentat cate o piesa am sperat ca este o piesa buna si am sanse sa placa. Au fost piese, de exemplu „Oameni”, prezentata la Mamaia, in 1973 si care nu a intrat in concurs. In Acel an, 1973, am participat pentru prima data si am dat 4 piese. Din acestea 4 piese au intrat doua si am luat premiul III. S-a incheiat festivalul cu piesa”Chemarea dragostei” si era prima data cand canta Adrian Romcescu, care avea 17 ani si era elevul meu. Deci, piesa „Oameni” nu a intrat in concurs pentru ca Aurelian Andreescu a intrat cu o alta piesa si, cu toate acestea, „Oameni” se canta cu succes si acum, dupa 40 de ani. A fost cantata si de interpreti din strainatate.
E.P.: Ati colaborat cu toate vedetele vremii.
M.T.: Aproape.
E.P.: Atunci, cand compuneati o piesa, va gandeati imediat la cine o va interpreta?
M.T.: Se intampla ca, atunci cand cantam piesa, pentru ca eu o compuneam vocal, stiind sa cant si cu vocea, nu la pian si cantand era un moment extraordinar acest moment al creatiei, greu de explicat, cum se leaga armoniile, linia melodica…simti asa o multumire, o placere. Si in acele momente parca auzeam si vocea careia o incredintam. Si chiar asa faceam.
E.P.: De ce piesele dvs nu sunt la radio atat de mult, in prezent?
M.T.: Eu nu prea am timp sa ascult radioul, dar nu stiu de ce. Toate piesele, indiferent de stilul lor, care au fost compuse acum 30, 40 de ani, sau ieri, daca sunt bune…
E.P.: Cine stabileste asta?
M.T.: Publicul. Dar pentru a stabili daca sunt bune trebuie sa se difuzeze la radio. E un cer vicios. Dar, atata timp cat publicul este divers, ca varsta, ca gust, ca informatie culturala, fiecare isi ia ceea ce vrea. Trebuie doar sa i se ofere.
E.P.: Eu va ascult pe youtube, in timp ce celalalte piese imi ragnesc din toate canalele muzicale de televiziune, vin peste mine pe toate caile. Pe dvs trebuie sa va caut. Deci?!…
M.T.: Asa este si va multumesc. Am vazut ca sunt multe accesari pentru mine pe youtube, inseamna ca mai sunt oameni care ar mai vrea sa ne vada, sa ne asculte. Angela, Mirabela, Corina mai merg prin turnee prin tara.
E.P.: Care dintre acesti artisti se intoarece cel mai adesea la dvs, cu recunostinta?
M.T.: Nu vreau sa dau exemple dar, unii uita. Unii uita chiar prea repede. Unii cred ca, daca spui ca prima lor piesa pe care au cantat-o mi-a apartinut mie, generatia lor o sa se uite urat la ei, ca ei s-au lansat cu muzica „unui dinozaur”. Si atunci…nu spun a cui este piesa. Altii spun, recunosc cine a compus piesa si asta multumeste sufletul. Fiecare dintre noi are pe cineva care i-a dat un deget, intr-un fel sau altul. Aici vezi calitatea si caracterul omului.
E.P.: Parintii dvs au apucat sa vada ca ati devenit un nume cunoscut in toata Romania, ca piesele dvs sunt iubite si cantate de atatia oameni?
M.T.: Da. Tatal meu a murit acum vreo 15 ani, a apucat sa vada acest lucru. Mama mea traieste, are 94 de ani.
E.P.: Ce spune mama despre fiul ei care a ajuns acum „un domn cu multa carte”?
M.T.: Ce spune orice mama. Facand si ea muzica, intotdeauna, a fost foarte critica cu ceea ce faceam eu, cum este, de fapt, si sotia mea. De multe ori o chem entuziasmat pe sotia mea sa-i cant o piesa si ea asculta, se uita calm la mine si-mi spune „nu”. Iti piere tot cheful dar, de cele mai multe ori, a simtit corect, cand o piesa nu era in regula.Este bine cand ai pe cineva de felul acesta langa tine pentru ca altfel nu-ti mai poti repara greselile.
E.P.: Unele piese le-ati si interpretat
M.T.: Putine. Pana am ajuns eu sa-mi cant prima piesa, deja compusesem vreo 40.
E.P.: Altele au ramas, exclusiv, in mintea noastra, cu numele vedetelor care le-au interpretat
M.T.: Desigur. Dar, sunt doua potpuriuri in care sunt inlantuite refrenele cantate de ele.
E.P.: Gandind acum, cu experienta dvs, nu ati fi vrut dvs sa le fi cantat pe toate? Sa deveniti o personalitate atat de vizibila?
M.T.: Nu, nu.
E.P.: Compozitorul ramane, uneori, in umbra.
M.T.: Da. Dar, pot sa spun ca am avut norocul cantandu-mi doar 40 de piese, dar facand foarte multe show-uri de televiziune, am fost suficient de vizibil. Daca merg undeva, chiar intr-un sat, si acolo ma stie lumea, pentru ca era televiziunea, chiar alb-negru si, atata timp, cat se mai dau niste reluari, lumea nu ma uita. Am fost aventajat si de chip, de infatisare, ca lumea sa nu ma uite. Iar varietatea pieselor compuse de mine nu putea sa fie interpretata de o singura persoana. Am avut noroc cu interpretii, care au pus in valoare compozitiile mele.
E.P.: Daca ar fi sa dati timpul inapoi, ati vinde mai scump piesele dvs?
M.T.: In ce fel sa le vand?
E.P.: Atunci cand le incredintati unui artist, sa-i cereti bani. Ca, astazi, sa nu ma chemati la etajul IV, dintr-um bloc din Bucuresti, ci intr-o vila…
M.T.: In primul rand ca nu era moda asta. Eu cantam, noi eram cu totii prieteni, cu Angela, cu Mirabela, cu Corina, cu Olimpia, cu Mihai, cu Dida…eram o „gasca”, cum era sa-i cer bani? Eram bucuros ca o canta. Si ei erau bucurosi ca le dau piese. Ce bani?!…
E.P.: Patricia, fiica dvs, a facut muzica?
M.T.: Nu. Isi dadea seama cand cineva canta fals, dar atunci cand reproducea, canta brambura. Era micuta si eu ii spuneam ca are „ureche de tabla”. Ea credea ca este ceva frumos. Aveam niste musafiri si ea voia sa cante „ Eu cant fumos ca tati a zis ca am ureche de taba”. In schimb, dansa senzational, avea un ritm nemaipomenit.
E.P.: Ce face Patricia acum?
M.T.: Este mamica de doi copii, martie este luna cadourilor, in familia noastra, este ziua celor doi nepoti, a ginerelui si a sotiei. Patricia a terminat Facultatea de Engleza- Franceza si, pentru ca este innebunita dupa copii, are un after school.
E.P.: Ce va lipseste, in prezent?
M.T.: Am avut si perioade mai putin grozave, as vrea sa fiu sanatos. Este singurul lucru pe care mi-l doresc, sa fim sanatosi, eu si familia mea. Si sa fim cat mai mult timp impreuna.
E.P.: Maestre, ca v-ar face acum sa spuneti ”Clipa, esti atat de frumoasa, opreste-te!”
M.T.: Nu stiu. Ar mai trebui un interviu….cand esti sanatos si vezi in jurul tau familia, armonie, este clipa pe care ti-o doresti.
E.P.: Ramaneti un om frumos, un om care crede in muzica sa, indiferent de ceea ce se intampla in lumea de langa dvs, indiferent de cum va descurajaza realitatea. Ce ati vrea sa le transmiteti romanilor care va apreciaza, un mesaj de la inima la inima.
M.T.: Cred ca o sa va faca placere acest interviu si va doresc sa aveti posibilitatea sa mai ascultati cate o piesa de-a mea, ca doriti sa ma mai vedeti si sa ma mai ascultati pentru ca inseamna ca nu am trait degeaba si-mi dati curaj ca, pe mai departe, sa mai incerc sa mai fac lucruri care sa va fie pe plac.