fbpx

Mihaela Bilic: Toata viata mea a fost o cura de slabire

de

Este cel mai cunoscut medic nutritionist din Romania. Mihaela Bilic este femeia care a deslusit toate tainele dietelor destepte si sanatoase si ni le-a impartasit si noua, in cartile sale ce au statut incontestabil de best-seller. Este o femeie frumoasa, curajoasa, care spune intotdeauna lucrurilor pe nume. Este iubita celebrului doctor Constantin Stan, pentru care a lasat Bucurestiul si s-a reasezat, cu arme, bagaje si sentimente, in Bacaul clinicii acestuia.

Medicina a fost pentru mine un sir lung de deziluzii

Tango: Cum s-a facut de-ai ajuns nutritionist?

Mihaela Bilic: Voiam sa fac medicina de cand eram mica. De Craciun, lumea imi aducea cate o papusa ca eu sa pot sa ii fac injectie, asa cum voiam. Dar provin dintr-o familie care nu avea medici deloc. Mama mea terminase Facultatea de Biologie, si tatal meu era inginer electronist. Nimeni nu m-a incurajat. Dar probabil ca asta e caracterul meu, cand zice cineva nu… eu vreau da.

Tango: Si, intr-adevar, facultatea ti-a confirmat vocatia?

Mihaela Bilic: Totul a fost bine si frumos cu facultatea mea, pana in anul trei, cand am avut un necaz cu fratele meu. Care a facut cancer. Era cu trei ani mai mic decat mine. A fost ceva cumplit. I-au depistat un cancer in stadiu de metastaza generalizata si, in 3 luni de zile, dintr-un baiat de 1,90 m, cat usa, a ajuns un schelet, si foarte curand a murit. Iar eu, din momentul ala, am facut o reactie adversa, nu mai suportam spitalele, nu mai suportam acele… Pentru ca atat de cumplita este boala asta si in asa niste chinuri a murit copilul asta, incat nu ma puteam opri sa gandesc: „La ce, Doamne, iarta-ma, e buna facultatea de medicina, daca nu poate sa faca nimic pentru oamenii care iti sunt dragi?“

Tango: Te-ai gandit sa renunti?

Mihaela Bilic: Am fost intr-un mare impas. Si, pana la urma, am zis sa imi gasesc o ramura din medicina care sa nu presupuna oameni bolnavi si foarte multa suferinta. Si singurul lucru la care m-am gandit a fost nutritia. Intr-un final, prin anul 5 sau 6, am descoperit aceasta ramura care se numea „diabet, boli de nutritie si metabolism“, desprinsa din endocrinologie. Si mi-am facut rezidentiatul pe aceasta specialitate. Numai ca medicina a fost pentru mine un sir lung de deziluzii, pentru ca am ajuns intr-un spital unde se facea specialitatea asta, dar nimeni nu facea nutritie. In spital tratau diabetul, dar cum sa manance bolnavii de diabet ii invatau mai mult asistentele, iar cure de slabire nu se faceau deloc acolo. Tot ce tinea de slabit si de obezitate mergea la Parhon, unde era endocrinologia. Si am inteles ca, daca vreau sa invat ce e cu slabirea, trebuie sa plec in alta parte. Si am plecat.

Tango: Unde ai fost?

Mihaela Bilic: La Paris era un superb spital, chiar langa Notre Dame, iar clinica de nutritie de acolo era foarte buna. Am trimis niste scrisori, am vorbit cu profesorul de acolo, si l-am rugat sa ma primeasca si pe mine sa invat. Doar sa ma primeasca, nu se punea problema sa ma plateasca. Si, ca un favor special, am intrebat daca nu exista vreo camera pe care o au ei in spital, ca sa stau ca intr-un camin. Si a fost de acord. Si am stat zi de zi in spital, luni bune, intr-o camaruta la mansarda. Si am vazut la ei ce insemna obezitatea, ca boala de sine statatoare, nu ca ceva asociat altei afectiuni. Ei iau mult mai in serios problema decat o facem noi. Obezitatea e privita, din prima, ca o boala, si e
considerata aproape incurabila, daca se poate spune asa. Ei spuneau ca este nevoie ca obezitatea sa fie tratata ca restul bolilor cronice, cum este hipertensiunea, cum este diabetul. Dieta este doar o chestiune care vine pe langa, dar ar trebui un tratament medicamentos care sa fie luat pe viata, pentru ca si obezitatea e pe viata. Toate studiile arata ca sub 5% dintre pacientii obezi reusesc sa scape de obezitate, asta insemnand ca, la un interval intre 5 si 7 ani dupa ce au slabit, doar 5% reusesc sa isi mentina greutatea. De ce? Cred ca este boala secolului nostru. Nu avem nici tratament, nu ii cunoastem nici cauzele, este tratata si foarte superficial, e luata strict ca o chestiune de estetica, „sunt gras, am 100 de kilograme, cand o sa vreau, o sa slabesc, acum nu vreau“. Iar cand vrei cu adevarat, vezi ca este foarte greu. In plus, noi ne-am nascut carnivori si alergam prin padure, iar acum suntem sedentari si incercam sa ne convingem ca de fapt cerealele si legumele si fructele sunt bune pentru noi. Se intreaba toata lumea de ce exista atata intoleranta la gluten. Pentru ca noi doar de zece mii de ani mancam cereale, stii? Organismul nostru nu a fost proiectat sa digere graunte.

Tango: Suntem judecati dupa dimensiuni, de multe ori greutatea ne influenteaza serios existenta…

Mihaela Bilic: Este clar si ca ne este foarte usor sa fim nemultumiti de noi, iar chestia cu kilogramele in plus este prima pe care dam vina. Nu am auzit pe nimeni plangandu-se „vai de mine, de cand nu am mai facut sport“, dar „as vrea sa am cu 3 kilograme mai putin“ spune toata lumea. Nu e o filosofie sa intelegi ca e ca un mecanism in care ceea ce introduci trebuie sa se consume. Daca nu ai consumat, surplusul se depune ca grasime. Probabil ca am intrat intr-un cerc vicios. Din ce in ce mai mult, industria alimentara prospera si se diversifica, din ce in ce mai multe dintre noi avem probleme cu greutatea. Suntem dependenti de gust. Intr-o societate de consum, presiunea este sa consumam. Iar teoria conspiratiei dusa pana la capat poate sa spuna ca industria farmaceutica ar putea sa produca acel medicament care sa ne inhibe foamea, dar oamenii astia care produc alimente ce ar mai face cu atata mancare? Ar fi ideal si simplu pentru toata lumea sa avem cateva feluri de mancare. Mancam, ne saturam, ne ajunge! Nu trebuie sa avem 20 de feluri de branza si 50 de feluri de dulciuri, nu?


Tango: Dar dincolo de nevoia de hrana, sunt si celelalte placeri legate de mancare, nu?


Mihaela Bilic:
Da, noi ne nastem cu placerea gustului si cu placerea de a manca. Iar dependenta de glucoza e o dependenta chimica. Si, atunci cand unui dependent tu ii oferi tot timpul drogul care ii place, este foarte clar ca lui ii va fi tot mai greu sa scape de acea dependenta. Organismul nostru supravietuieste cu foarte putin si, la cat ne miscam noi in viata de zi cu zi, i-ar ajunge la cele 3 mese cate o bucatica de mancare. Problema este ca totul se intampla in jurul mancarii. Afacerile se discuta in jurul mesei, totul se sarbatoreste cu mancare. Daca mancarea ar disparea, si televizorul, nu stiu ce ar mai ramane. Putini oameni mai au si altceva pe langa asta in viata.

Tango: Ti s-a intamplat si tie vreodata sa ai probleme legate de greutate?

Mihaela Bilic: De cand ma stiu. Tin minte ca in scoala generala eram plinuta, si atat am fost de stresata de chestia asta, ca eu sunt mai plinuta decat restul lumii, incat prima cura de slabire am tinut-o in clasa a opta, cred. Toata viata mea a fost o cura de slabire, mai mult sau mai putin respectata, in functie de modul de viata. Am fost invatata sa ma satur cu putin, e adevarat ca stomacul se micsoreaza. Trebuia sa supraveghez tot timpul ceea ce mancam, si niciodata nu am putut sa mananc dupa pofta inimii.

Tango: Dar faptul ca ai ales profesia asta nu te-a ajutat si pe tine, nu ti-a usurat un pic statutul de femeie?

Mihaela Bilic: Am gasit explicatii, am inteles fenomenele, am inteles cum functioneaza totul, ce ar trebui sa fac, sa respect, dar asta nu inseamna ca am si respectat mai usor. E la fel de greu de respectat si pentru cel care stie, si pentru cel care nu stie.

Relatia noastra a durat 6 ani, casatoria 3 luni

Tango: Ai fost casatorita, la un moment dat. Cum si cand s-a intamplat asta?

Mihaela Bilic: Eram cu respectivul baiat de cand am inceput facultatea. A fost o relatie lunga. Nu am fost colegi, el nu avea nicio legatura cu medicina, era pe partea de arte. Desena, crea tinute din acestea pentru moda. Am fost impreuna 6 ani, cat a durat facultatea mea si, normal, cand am terminat, am zis ca trebuie sa ne casatorim, ca asa e mersul firesc al lucrurilor, eu fiind o fata organizata, stiam ca trebuie sa am casa, copii, familie. M-am casatorit cu el, dar era mult prea boem si eu mult prea cu picioarele pe pamant. Din punctul lui de vedere, daca intr-o zi nu aveam ce sa mancam, nu era nicio problema, pentru ca, spunea el, cu siguranta maine vom avea bani si, intr-adevar, aveam, n-am trait niciodata sentimentul asta ca banii pot pica din cer, si atunci, daca tot picau, trebuia sa-i cheltuim pe toti. Era o chestie care pe mine ma depasea. Mie imi place sa am o siguranta, iar el nu avea niciun fel de problema in a trai asa, de la o zi la alta. Am fost atrasa de partea lui artistica, de faptul ca provenea dintr-o familie foarte buna, cu bunica crescuta la pension in Franta, cu servitoare in casa. Dar eram incompatibili. Relatia noastra a durat 6 ani, casatoria doar 3 luni.

Tango: Si totusi dragostea cum ai intalnit-o? Care au fost intalnirile tale esentiale cu iubirea…

Mihaela Bilic: Sa stii ca n-am avut foarte multe iubiri in viata, poate din acelasi motiv, sunt o persoana destul de lucida, nu prea imi pierd capul. Mi-ar placea sa mi-l pierd, dar tot timpul raman asa cu un ochi din ala, ca in „Neveste disperate“… Una dintre protagoniste facea dragoste cu sotul ei, dar ea se uita la noptiera pe care el isi lasase sandwich-ul, si grasimea pata mobila. Atat de mult o preocupa sandwich-ul ala de pe noptiera, ca nu se mai putea bucura de nimic. Am si eu o chestie din asta mult prea rationala, care nu m-a lasat sa imi pierd capul. Dupa ce m-am despartit de el, mi s-a parut ca trebuie sa fiu si mai rationala, caci iata in ce impas am ajuns, sa divortez dupa numai 3 luni. Asa ca nu am ajuns sa ma indragostesc brusc, sa spun ca azi m-am indragostit si viata mea a luat alt curs. Iar relatia mea cu Costin de acum a fost una care a implicat din partea mea foarte multa gandire, pentru ca promisesem sa nu ma implic in relatii care sa nu fie serioase.

Tango: Cum v-ati cunoscut, tu si doctorul Stan?

Mihaela Bilic: Am ajuns la el pe probleme medicale. Ajunsesem sa fiu slaba, in sfarsit, cum imi doream eu, dar mi se lasasera sanii. Ma gandeam cum sa rezolv problema si cum sa am sanii mai mici, acum, ca am slabit. Iar colegii mei chirurgi imi spuneau – pe vremea aia (prin ’99, cam asa) – ca este la Bacau un doctor celebru, doctorul care a operat-o pe Raduleasca, si ca are cea mai tare clinica din Romania. A auzi chestia asta din gura unor medici este foarte mult, pentru ca medicii spun foarte rar ceva de bine despre un coleg de-al lor. Si atunci am plecat sa fac o consultatie la acest medic, Constantin Stan. Pentru mine, Bacaul era foarte departe, nu fusesem in viata mea. Am facut vreo 5 ore, am gresit drumul, eram pierduta in spatiu… Am fost la o consultatie pe care mi-o aranjase mama unei colege de la mine de la spital, care era din Bacau, si tin minte si acum ca toata lumea spunea: „Vai, sa vezi ce frumos este doctorul nostru!“ Si eu ziceam: „Ce-mi pasa mie? Eu am venit pentru cu totul altceva“. Si am intrat la el pentru consultatie, si mi-a zis: „Da, aveti dreptate, sanii trebuie ridicati, dar aceasta ridicare presupune aceste cicatrice.“ La cata medicina am facut eu, ideea de chirurgie estetica egal cicatrice mi s-a parut o bazaconie. Cum adica chirurgie estetica cu cicatrice? Pai atunci de ce mai e estetica? Si culmea e ca erau niste cicatrice foarte urate. Verticale, de sub sfarcul sanului si pana in santul de sub san. Aveai sanul taiat. Si cand m-a convins clar ca nu se poate altfel, am renuntat.
Asa ne-am cunoscut. Dar el atunci era casatorit. Era de 28 de ani cu femeia pe care o iubise, o luase de nevasta, facusera copil, si era fidel forever. Ca dupa 5 luni de zile sa ma intalnesc cu el la un congres la Paris. Eu eram deja acolo, iar el venise sa faca prima lui comunicare despre chirurgia estetica la acel congres, care implica si probleme de obezitate. Si asa ne-am reintalnit. Iar el divortase intre timp. Si i s-a parut ca are legatura cu soarta faptul ca ne-am intalnit noi, doi romani, la un congres in Paris… Din toamna, am inceput sa ne vedem cand mai venea el prin Bucuresti. Nu stiu cum de am luat hotararea sa fim impreuna, pentru ca a fost o hotarare foarte greu de luat.

Tango: Din ce punct de vedere?

Mihaela Bilic: Ca sa ma mut la Bacau, am renuntat – foarte greu – la postul de la Spitalul Universitar. Doar pentru ca era, ca-n carte, „Spitalul Municipal“, si-mi dorisem, inca din copilarie, sa lucrez acolo. Dar mi s-a parut imposibila o relatie in care eu sa stau in Bucuresti si el la Bacau. Incercasem, mai intai, la modul timid, sa ma duc doar in week-end-uri. Si am rezistat asa vreo 6 luni. Dar apoi a devenit foarte obositor. Asa ca eu am fost cea care a renuntat la spital, aveam un apartament mic la Piata Unirii, si am renuntat si la el, aveam prietenii si viata mea de aici. Am zis „hai ca ma duc cu totul la Bacau“. Poate e rautacios ce spun, dar in capul meu, totusi, eu nu m-am mutat la Bacau nicio clipa. Ne-am luat o casuta mica din lemn, in afara Bacaului, la 15 kilometri, langa padure, ca sa fie ceva ce ar putea fi atemporal, in orice oras. Iar in primii 5 ani de relatie a noastra, am calatorit foarte mult, cam 10 zile in fiecare luna. Si toata nebunia asta cu calatoriile umplea atat de mult timpul, incat nici macar nu mai apucam sa ma gandesc unde sunt. A fost o perioada foarte zbuciumata, si agitata, si frumoasa, pentru ca am vazut lumea de la un cap la altul.

Tango: Dar calatoreati cu treaba sau pentru ca va facea placere?

Mihaela Bilic: Totdeauna cu treaba. Ceea ce facea el se combina foarte bine cu ceea ce faceam eu. Peste tot, chirurgia estetica presupune si medicina estetica, clinici de frumusete care au totdeauna un segment pentru obezi. Puteam tot timpul sa fac cursuri legate de alimentatie, de anti-aging, erau doua profesii care mergeau foarte bine impreuna, ca sa nu mai spun ca foarte mult din tot ce inseamna obezitate poate avea legatura cu chirurgia pentru slabit. Daca mi-as fi propus sa fac o cariera in care sa am pacienti foarte multi, am fi putut foarte bine sa facem echipa, si ce nu reuseam eu, prin dieta, reusea el, prin chirurgie.

Tango: Dar nu ti-ai dorit asta?

Mihaela Bilic: Nu. Din dorinta de a o eficientiza mai mult, m-am implicat in activitatea clinicii lui, in partea de management, secretariat, educarea pacientelor. Era si avantajul ca eram medic, dar si, ca femeie, poate ca le intelegeam mai bine problemele. Si toata implicarea asta, la inceput timida, ulterior s-a dovedit a fi ceva care mi-a ocupat absolut tot timpul. Si calatoream, si era si o avalansa din partea pacientelor de chirurgie estetica cu care eu trebuia sa tin pasul, usurandu-i lui foarte mult munca, dar in acelasi timp blocandu-ma. Si n-am mai putut sa fac partea mea de nutritie.

Tango: Pana cand? Totusi, la un moment dat, ai reintrat in circuitul asta.

Mihaela Bilic: Deja devenise prea mult de dus pentru un singur om si eu consideram ca viata noastra particulara nu mai exista. Fiind implicata in munca alaturi de el, si acasa discutam despre aceleasi probleme. Si atunci am zis ca trebuie sa renunt. Iar cand a aparut revista Ciao pe piata, a venit de acolo o domnisoara care mie mi-a placut foarte mult, care a stiut sa ma convinga sa scriu un articol pe teme de nutritie. Si am zis da. Am inceput sa scriu la Ciao, iar toti cei care citeau imi scriau ca vai, ce frumos spun. De acolo i-a venit ideea unei domnisoare care avea o editura sa ma intrebe daca vreau ca acele articole sa fie puse intr-o carticica. Si asa a fost cu prima carte, pe care nu am vazut-o decat in ziua lansarii. Dar cred ca a avut succes.

Tango: Foarte mare succes, mii si mii de exemplare, nu?

Mihaela Bilic: Nu stiu exact cate, dar a fost un succes care apoi m-a ambitionat. Asa a venit ideea celei de a doua carti, in care am incercat sa raspund la intrebarile de care m-am lovit pe parcursul discutiilor mele cu pacientii care aveau probleme cu greutatea, intrebari la care mi-am raspuns si mie. A fost scrisa ca un fel de dialog, uite ce mi s-a intamplat mie, si cred ca vi s-a intamplat si voua. Eu consider in continuare ca, atata timp cat totul vine de la cap si nu suntem linistiti si n-avem echilibru, nici vointa noastra nu poate sa fie pe cele mai inalte culmi, iar mancarea este un lucru la care nu suntem dispusi sa renuntam cu usurinta. Si asta pentru ca nu o consideram nociva. Pentru moment, mancarea nu este considerata ca fiind un lucru care dauneaza grav sanatatii, si atunci nici renuntarea la ea nu este atat de usoara. Cartea asta am scris-o si pentru ca m-am saturat sa raspund de 100 de ori ca branza ingrasa si in continuare oamenii sa se mire, sau sa explic femeilor ca e normal sa avem schimbari de dispozitie, ca e normal ca inainte de menstruatie sa ai pofte mai multe. Eu am vorbit ore intregi cu oameni si am vazut ca si intrebarile, si greselile, sunt cam aceleasi la toata lumea. Si atunci este mai simplu sa scriu o carte care poate ajunge in sute de case, decat sa stau sa vorbesc cu cineva doua ore, chiar daca acel cineva duce si el mai departe informatia. Asta a fost ideea cartilor, trebuie sa invatam sa facem lucrurile corect, nu sa le facem dupa ureche. Noua, ca romani, ne place sa cam facem dupa ureche, si apoi spunem ca n-am stiut.

Tango: Nu inseamna ca, daca stim, o sa si actionam corect…

Mihaela Bilic: Cine o citeste, chiar daca nu schimba nimic din ceea ce facea, macar nu va mai putea spune cu usurinta ca n-a stiut ca alimentul ala ingrasa. Nu mai avem voie sa nu stim lucrurile de baza in probleme de nutritie. Si am sa mai scriu, pentru ca mai sunt o multime de aspecte de nutritie, nu numai felul in care gatim alimentele sau cat de mari sunt portiile. Tot ce se intampla in capul nostru si de unde vin aceste pulsiuni care se reflecta in mancare. De ce, cand ne e rau, tot la mancare apelam, de ce suntem atat de dependenti de gustul dulce, de ce starea noastra sufleteasca – mai ales a femeilor – determina ce mancam? La femei e mai complicat. Si barbatii sunt mancaciosi si fac burta, dar, daca se apuca de dieta si se lasa de bere, ei slabesc. La ei este simplu, la femei sunt prea multi factori implicati.

Numele meu a fost cunoscut in momentul in care a fost povestea cu Teo

Tango: Cum de ai renuntat la sistemul tau ordonat de a fi? De ce nu te-ai casatorit, nu ai facut copii, nu ti-ai luat casa, tot ceea ce planificasesi ca prima varianta cu viata ta?

Mihaela Bilic: Nu m-am casatorit de frica. Daca prima data am fost atat de inconstienta sa divortez dupa 3 luni, ce mai reprezinta pentru mine institutia casatoriei? Intr-un fel, am stricat mitul. Partea cu copiii… si aici a fost o poveste trista. N-am vrut copil o perioada si, dupa aceea, cand am vrut, am vazut ca nu e asa de usor. Am incercat sa fac si o fertilizare in vitro si n-am reusit, ca, intr-un final, sa ajung la medicul Mihaelei Radulescu. Ea mi-a zis: „Du-te in Israel si vorbeste cu doctorul ala, ca sa-ti spuna clar“. Ma vedea chinuindu-ma si luand hormoni si fiindu-mi greu. Si am fost la medicul asta care mi-a spus, fara niciun fel de dubiu, din trei vorbe si doua analize, ca este aproape imposibil sa fac un copil, pentru ca ovarele mele nu mai fac ovule, si ca singura varianta pe care pot sa o iau in considerare este sa apelez la donare de ovule.

Tango: Deci sa nasti un copil care nu e al tau…

Mihaela Bilic: Lucru care pe mine nu ma incanta. Daca as apela la donarea de ovule, ar insemna sa fiu mama unui copil al unei alte femei cu iubitul meu, care deja are unul. Iar el, avand deja un copil din prima casatorie, nu-si doreste chiar asa mult. Eu n-as fi decat un fel de mama purtatoare. Poate daca as fi avut 20 de ani si as fi fost disperata sa am un copil, as fi apelat, dar, la 38 de ani, a cam si trecut timpul. Eu as fi vrut sa am copilul meu, din cauza asta nu m-am gandit niciodata la adoptie. Mi se pare ca doar iti asumi responsabilitatea – si din punctul meu de vedere e al naibii de mare – de a creste un copil, si nici macar nu as avea satisfactia sa ma vad pe mine reflectata in el in vreun fel. Iar despre case… aici a fost o intreaga nebunie. Am facut casuta aceea de langa Bacau, avem o casa la Bucuresti, dar eu tot caut casa in care sa stam de-adevaratelea. Dar deocamdata suntem asa, pe drumuri, intre mai multe case.

Tango: Esti foarte cunoscuta de la o vreme incoace, cum a venit celebritatea asta?

Mihaela Bilic: Este clar ca numele meu a fost cunoscut in momentul in care a fost povestea cu Teo. Intotdeauna credeam despre Teo ca este o persoana care se simte bine in pielea ei si care nu-si doreste sa slabeasca, pe vremea cand facea emisiunea matinala. Ea era ultimul om de pe fata pamantului despre care eu credeam ca ar vrea sa slabeasca.

Tango: Ai cunoscut vreun om gras care sa nu vrea sa slabeasca, exista asa ceva?

Mihaela Bilic: Una e sa vrei sa slabesti cu gura, si una e sa vrei sa slabesti de-adevaratelea. Cum mi-a spus ea „da, vreau sa slabesc!“ era o chestie de suferinta, o hotarare drastica si serioasa. Ca dovada ca atunci a slabit intr-un fel in care inclusiv pe mine m-a uimit. Avea atata furie si vointa si hotarare! A fost extraordinar ceea ce s-a intamplat cu ea atunci. Inconstient, sau poate constient, ea a facut exact ceea ce ar fi trebuit sa faca oricine vrea sa scape de kilograme. Trebuie sa aduni in jurul tau aliati, oameni pe care sa te poti sprijini cand ai sa fii slab, pentru ca va veni momentul in care iti va fi greu sa respecti dieta, cand vei fi tentat sa renunti. Faptul ca a facut-o in fata camerelor a fost ca un angajament. Oamenii au sustinut-o si ea a avut rezultate. Si probabil ca, mergand la ea in cateva emisiuni, si ea tot vorbind in timpul emisiunii, Michi in sus, Michi in jos, m-a prezentat tuturor. Nu cred ca exista pe sticla un om ca ea, care sa porneasca de la 140 de kilograme si sa ajunga la 80. Nimeni nu ar fi putut sa puna la indoiala calitatile mele de nutritionist avand-o pe Teo ca exemplu.

Tango: Nici nu se vorbea atat de mult despre nutritionisti inainte de asta.

Mihaela Bilic: Da, atunci s-a deschis aceasta piata de nutritionisti. Inainte, nutritia era facuta de antrenorii de la sala, care iti dadeau si cateva sfaturi apropo de alimentatie, dar medic nutritionist in centrele de infrumusetare nu prea exista. Apoi a venit Mihaela Radulescu cu kilogramele de dupa sarcina, alt exemplu. Eu spun ca 80% sau 90% din merit este al lor, pentru ca, la capitolul sfaturi, toti le stim, punerea in practica e mai grea. Eu am avut asemenea paciente, atat de motivate si cu o vointa atat de mare, incat au avut rezultate spectaculoase… Sunt multi care zic „da-mi si mie reteta Raduleascai“. Si eu spun „ti-o dau, dar nu stiu daca se va intampla sa o si respecti“…

Tango: Alimentatia trebuie schimbata odata cu varsta?

Mihaela Bilic:Trebuie sa mancam din ce in ce mai putin, pentru ca metabolismul nostru incetineste si pentru ca, la fiecare 5 ani, se simte si e vizibila aceasta schimbare. S-ar putea ca si persoanele care in viata lor nu au auzit de cura de slabire si au mancat dupa pofta inimii – poate nu la 35, dar la 40 sau 45 de ani –, daca nu schimba efortul fizic, vor trebui sa isi reduca 20% din cantitatea de alimente, ca sa nu se ingrase. Apoi, stii foarte bine cum se spune ca la femei, dupa 40 de ani, nu mai ai voie sa slabesti, pentru ca, daca slabesti, se duce fata. Si mai bine iti pastrezi numarul de kilograme si ramane fata frumoasa, decat sa arati ca o stafie. Nu intotdeauna slabitul brusc si vointa noastra aparuta in al doisprezecelea ceas este si constructiva. Mai bine suntem oameni echilibrati pe parcursul vietii decat sa facem lucrurile astea la extrem.

Tango: Da, dar noi nu suntem asa, adoptam solutiile care apar in ultimul ceas. Daca am fi, nu am mai discuta.

Mihaela Bilic: Din punctul de vedere al tineretii si al mentinerii starii de sanatate, si nutritia are un rol important. Mai mult de jumatate este important tonusul nostru, capacitatea de sport, antrenamentul, conditia fizica. Pentru ca poti sa ai 55 de kilograme, iar muschii si pielea sa atarne – deci nu intotdeauna frumusetea sta in greutate, ci in forma fizica si tonus. Si in felul in care impui celor din jur sa te vada. Mai bine sa fii cu forme frumoase si cu carne tare si fara vergeturi si super-plina de viata, decat sa fii slaba, depresiva, trista si plangacioasa. Tineretea vine si din interior, nu numai din numarul de kilograme de pe cantar. E bine sa mancam cat mai mult peste, pentru ca are acele grasimi bune, care nu ingrasa, cat mai multe legume proaspete, cat mai putine prajeli, cat mai putin, in general. Cu cat inaintam in varsta, sa fim mai diafane. Fara nopti nedormite, fara tutun, fara stat la soare.

Tango: Deci soarele ne face rau…

Mihaela Bilic:Sunt uimita cum, in secolul XXI, fetele se duc la solar. Suntem inapoiati in ultimul hal! Cei mai mari factori de imbatranire a pielii si de uratire, de ridare, de patare, de stricare sunt soarele si solarul. Nu degeaba umblau femeile alea pe vremuri cu umbrelute! Chestia asta cu hai sa ne despuiem si sa ne ardem la soare sau solar pana ne facem maron spre negru este o prostie.

Tango: In afara faptului ca e si periculos.

Mihaela Bilic: Asta nici nu mai vorbim. Ne imbatraneste si, pana sa murim de cancer de piele, vom arata foarte batrane.

Tango: In ce proiecte te implici acum?

Mihaela Bilic: Faptul ca ne-am pierdut cu totul notiunea de cantitate si de portie corecta m-a facut sa ma gandesc la un proiect prin care sa invat oamenii cum trebuie sa arate o farfurie. Sa uitam partea asta a americanilor cu big si extrabig. Sa fie small si chiar si mai mic decat small, pentru ca suntem invatati ca atat cat pui in farfurie, atata mananci. E mult mai greu ca tu sa te abtii. E bine ca portia din farfurie sa fie corecta. Si cred ca trebuie cat mai mult blamat acest sistem de autoservire. Portia trebuie servita in farfurie si atat. Nu iti pui castronul in fata si mai pui inca doua linguri si inca si inca. Este important sa ne redimensionam felul in care mancam.

Tango: Dar copiii cum ar trebui sa manance? Ii crestem dupa principiul ca trebuie sa manance tot din farfurie?

Mihaela Bilic: Visul meu e ca pustoaica de 10 ani care vine acasa sa ii spuna mamei si bunicii ca nu trebuie sa ii dea de 3 ori pe zi ciocolatica, fiindca nu trebuie sa manance atat de multe dulciuri. La problemele de obezitate la copii, lupta nu o duci cu copilul, ca el, saracul, mananca ce i se da, ci o duci cu parintii si cu bunicii care nu sunt dispusi din aceasta, nici nu stiu cum sa-i zic, traditie, prostie, sa accepte ca copilul poate sa traiasca fara zahar. Nu trebuie sa ii dai de 3 ori pe zi dulciuri, nu in asta sta iubirea fata de copilul tau. Daca tot am scapat de sub control generatiile noastre, hai sa schimbam cu cei mici, sa le mai dam o sansa. Sa ii invatam sa manance corect si sa nu mai fie atat de sensibili la toate reclamele de la televizor. De obicei, din pacate, tot ce e promovat la televizor ingrasa. Niciodata nu va fi promovat un produs care este foarte sanatos din punct de vedere nutritional, si care nu are nicio problema. Asta e realitatea.

Material realizat in 2007

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.