Retras din primul rând al politicii, fostul președinte al României, Ion Iliescu, continuă un proiect început la finalul mandatului său: elaborarea strategiei naționale pentru dezvoltare durabilă, mergând până în 2025. În discuția pe care am avut-o în biroul domniei-sale, Ion Iliescu s-a recunoscut ca fiind un om preocupat de durabilitate și în toate celelalte aspecte ale vieții sale.
Interviu realizat în iunie 2006
Fotografii de Paul Buciuta
Marea Dragoste / Tango: Aveți o poveste de iubire întinsă pe toată viața. Cum ați reușit să vă păstrați căsnicia atâția ani?
Ion Iliescu: Anul acesta, în 2006, am împlinit 55 de ani de căsnicie. Ne-am căsătorit de tineri, fiind studenți, și căsătoria noastră a fost rezultatul unei prietenii, inițial, și apoi al unei relații de profundă afecțiune care ne-a legat, din toate punctele de vedere. Aveam 21 de ani atunci când ne-am căsătorit, ne-am cunoscut pe la 17-18 ani. N-a fost numai atracție fizică, ci și o comuniune pe toate planurile și o completare reciprocă. Și am rămas legați pe viață, pentru că am trecut, și eu, și soția, printr-o viață deloc ușoară. Amândoi am rămas orfani la 15 ani, în același an. În 1945, imediat după război, au murit și tatăl meu și tatăl ei. N-a fost ușor, eram în studenție, într-o perioadă în care țara era afectată de război: secetă și situație economică dificilă. Toate astea ne-au legat și mai mult, printr-o înțelegere comună a lumii și a relațiilor umane.
Marea Dragoste / Tango: Așa gândeați și în adolescență, „voi avea o relație pentru toată viața“ sau gândul acesta s-a conturat pe parcurs, pe măsură ce au trecut anii?
Ion Iliescu: Eu cred că toți în tinerețe ne gândim la o relație pe veșnicie. Dar viața e mai complicată și nu toți reușesc să o și păstreze. Pentru că, deseori, tinerii nu se cunosc destul de bine, au impresia că relația este profundă, și după aceea căsnicia scoate la iveală și alte laturi ale partenerului și ale conviețuirii. De aceea, deși ne-am căsătorit foarte tineri, am avut o perioadă anterioară pregătitoare în care a existat înțelegere și am avut și perioade când am stat la distanță unul de celălalt. Ea a primit bursă, în 1949, în chimie tehnologică și a plecat cu un an înaintea mea la Moscova, apoi am primit bursă și eu și am studiat la Institutul Hidroenergetic al Atmosferei. Acolo ne-am reluat relația și am decis să ne căsătorim. Distanța nu ne-a separat, din contră.
Marea Dragoste / Tango: Care credeți că sunt cele mai grele încercări care fac, în cazul majorității cuplurilor, ca iubirea să nu reziste?
Ion Iliescu: Sunt diferite. Eu cred că de cele mai multe ori, tinerii se grăbesc să contracteze o căsătorie, fără să se fi cunoscut suficient de bine. De aceea cred că o perioadă pregătitoare de cunoaștere mai profundă, mai apropiată, este necesară pentru o căsnicie mai trainică. Altminteri, sigur, viața oferă surprize de tot felul.
Marea Dragoste / Tango: Și în țara noastră, se prelungește tot mai mult perioada de dinainte de căsătorie și deja foarte mulți tineri preferă concubinajul, căsătoriei.
Ion Iliescu: Sigur, astăzi sunt și probleme în plus pentru o familie tânără. În primul rând trebuie să aibă o casă. Se construiește puțin, în special de către cei care au bani, cele mai multe familii tinere nu au posibilități materiale, nici ei și nici părinții lor, și o căsnicie fără cămin e mai greu să se construiască. Așa că acum apar și dificultăți în plus. De asemeni, procesul de integrare a tinerilor într-un loc de muncă stabil, care să le ofere mai multe perspective ambilor… Deci familiile tinerilor întâmpină astăzi destule dificultăți din acest punct de vedere. Fără dezvoltarea economică a țării, aceste lucruri nu se pot rezolva. Este o oportunitate bună integrarea României în Uniunea Europeană, este intrarea într-un club al unor țări cu experiență îndelungată de creștere economică, de dezvoltare a civilizației.
Soția a preferat să rămână în afara circuitului public
Marea Dragoste / Tango: V-am auzit recent spunând că ați fost un admirator al muzicii lui Gică Petrescu, că și soția dumneavoastră asculta muzica lui. Care este relația dumneavoastră cu viața lumească, cu petrecerile, cu lăutarii, faceți lucruri din acestea?
Ion Iliescu: N-am avut o viață strict austeră, din acest punct de vedere. Am fost amândoi firi foarte deschise, am avut prieteni și ne foloseam timpul liber foarte plăcut în grupul de tineri. În tinerețea noastră, chiar în condițiile mai modeste de atunci, participam la diverse chermeze, baluri, serate, mergeam la spectacole, eram pasionați amândoi de spectacolele de teatru, de operă, de concerte. Eram foarte deschiși la viața publică.
Marea Dragoste / Tango: Și în momentul de față?
Ion Iliescu: Acum mai puțin. Din cauza conjuncturii. Am devenit persoană publică, soția a preferat să rămână în afara circuitului public, n-a vrut să participe nici la momente protocolare, chiar m-a și prevenit în această privință, iar eu consider că a procedat cu înțelepciune, n-a intrat în vâltoarea acestei vieți publice.
Marea Dragoste / Tango: Cum vă explicați asta, de obicei bărbații chiar se plâng că femeile vor să fie pretutindeni cu ei. Vă considerați un om norocos sau considerați că de fapt așa ar trebui să fie lucrurile?
Ion Iliescu: E greu de dat rețete din acest punct de vedere și, în condiții normale, e firesc ca soțiile demnitarilor să fie prezente, dar cu decență și cu măsură. Din acest punct de vedere soția mea este un om cu calități deosebite. Totdeauna a avut simțul măsurii. Iar eu am devenit persoană publică în condiții excepționale: după revoluția din decembrie, după prăbușirea unui sistem care a lăsat destule urme în viața noastră, și ținând cont de antecedente, decizia ei a fost înțeleaptă. Nu e obligatoriu pentru generațiile ce vin, pentru cei tineri, dar simțul măsurii este esențial pentru toți.
Marea Dragoste / Tango: Vorbeam despre relații durabile. Prietenia rezistă, aveți prieteni de-o viață întreagă?
Ion Iliescu: Sunt relații care se mențin, care au continuitate, și relații care se întrerup. Am avut ambele experiențe. Am avut prieteni din tinerețe cu care am avut relații prelungite până astăzi. Din păcate, cei mai buni prieteni au murit. Trei dintre ei au murit în anul 1990. Printre altele, fenomenul Piața Universității a afectat și asemenea oameni: erau cardiaci, unul din ei chiar lucra în apropierea Pieței Universității și atmosfera aceea de încrâncenare, de ură i-a afectat pe mulți oameni și a agravat starea acestui prieten și alți doi cam tot în aceeași perioadă au murit. Și am mai avut un alt prieten, un doctor, care a murit de cancer chiar înainte de revoluție. Asemenea relații se păstrează. În viața publică, politică, am avut multe relații apropiate, am avut și dezamăgiri. Oameni care mi-erau foarte apropiați, cărora le-am acordat un foarte mare credit și viața politică ne-a separat.
Marea Dragoste / Tango: Au fost și oameni politici care v-au trădat. Cum ați resimțit lucrul acesta?
Ion Iliescu: Viața îți oferă toate surprizele posibile, și plăcute, și mai puțin plăcute, și dezamăgiri.
Marea Dragoste / Tango: Care sunt oamenii în care aveți încredere necondiționată?
Ion Iliescu: Necondiționat e foarte greu de spus, dar sunt foarte mulți oameni cu care am relații de încredere reciprocă, oameni de știință, membri ai academiei, și pe plan internațional sunt oameni cu care am avut relații bune și de încredere.
Marea Dragoste / Tango: De-a lungul carierei dumneavoastră s-au scris în presă, poate, și lucruri neadevărate sau nedrepte. Care sunt lucrurile care v-au afectat cel mai mult?
Ion Iliescu: Am avut și încă mai am conflictele mele politice, am avut și o perioadă de ascensiune, dar și suișuri și coborâșuri permanente. Am avut o perioadă grea, după război, cu moartea tatălui meu, care urmase unei dezavuări în plan politic, fusese în lagăr, dat afară din partid. După anii 60 a urmat o perioadă de ascensiune a mea, când am fost propulsat în plan politic. A urmat perioada de după intervenția în Cehoslovacia, când România și Ceaușescu au avut curaj să condamne invazia Uniunii Sovietice. A fost o solidaritate națională de excepție. Abia apoi Ceaușescu și-a schimbat orientarea, și asta ne-a costat. Apoi sistemul s-a schimbat, la nivelul întregii Europe de Est, deci și în România, la Revoluție. Atunci, în ziua de 22 decembrie a fost un entuziasm general, un sentiment de descătușare a oamenilor. S-a vorbit apoi, prima dată, despre acțiunea teroriștilor, care voiau să stopeze acest proces de schimbare. Atunci au apărut tot felul de istorii și totul s-a pus pe seama celor care au preluat puterea, adică Consiliul Frontului Salvării Naționale și Iliescu, care, ca să-și motiveze venirea la putere, ar fi pus ei la cale așa ceva. Ceea ce este o apreciere total fără temei și o ticăloșie. Eu până în dimineața zilei de 22 Decembrie ’89 eram sub o supraveghere foarte strictă. În ultimii trei ani de zile, erau trei echipaje care, la vedere, mă urmăreau. Două mașini mă însoțeau permanent, iar o a treia urmărea cine intră și iese din casa noastră. În noaptea de 21 spre 22 mașinile SRI au stat permanent în fața casei, iar dimineață m-au însoțit până am ajuns la editură, la Casa Scânteii. Toți colaboratorii mei de la Editura Tehnică cunoșteau acest lucru. La ora 11, un redactor a venit să-mi spună că cele două mașini din parcare au dispărut. În aceste condiții am apărut eu, deci n-aveam cum să fiu, așa cum s-a spus, inițiatorul unei acțiuni subversive, a unui complot. Dacă aș fi putut, aș fi făcut, dar n-am putut, din păcate. Atunci, în acea zi am fost invitat la televiziune, după amiază am fost în balconul Comitetului central, și apoi ne-am retras să redactăm ceea ce a devenit “Comunicatul către țară al frontului Salvării Naționale”. Cei mai mulți dintre noi atunci intraserăm pentru prima oară în contact. Și la 6.30 a început un tir spre biroul în care lucram noi. Sentimentul a fost că primul foc s-a deschis asupra noastră. Poate n-a fost așa. După care a urmat o cavalcadă care nu s-a mai oprit toată noaptea. Apoi ne-am adunat iar la Televiziune ca să finalizăm proiectul pe care-l începusem și pe care l-am predat la miezul nopții, adică acel Comunicat. Era însăilată acolo o primă componență a unei structuri de conducere, FSN, 39 de persoane al căror nume fuseseră vehiculate atunci, oameni din rezistență, dizidenți, oameni cunoscuți, intelectuali și alții care atunci s-au afirmat. Noi toată noaptea de 22 spre 23 am trăit ca pe front. S-a tras asupra Televiziunii, noi eram la etajul 11, s-a tras asupra pasarelei când am trecut spre Studioul 4, de ne-am aruncat pe burtă câțiva și niște geamuri au căzut peste noi. Deci noi eram ținta, nu aveam cum să fim cu teroriștii. Dar aceste atacuri în presă au continuat până au început să apară partidele politice. Atunci s-au deschis și apetitele politice și au început să apară alte confruntări, inclusiv publice. Pe acest fundal, la adresa mea s-au spus tot felul de năstrușnicii. Și contestarea Revoluției și a celor care și-au asumat riscuri și în legătură cu CFSN-ul și cu FSN-ul. Apoi au fost alegerile din mai 1990, cu 3 candidați la Președinție, iar eu am fost ales cu 86% din voturi. Ce altă probă de exprimare a opțiunii populare ar fi fost mai bună? Asta e esența democrației. Bine, și asta s-a contestat, s-a spus că fost Duminica Orbului când au votat oamenii.
Eu nu cred în premoniții
Marea Dragoste / Tango: Nu credeți că toate aceste speculații au apărut și pentru că încă nu s-a spus totul despre Revoluția Română?
Ion Iliescu: Nu, aici a fost o mașinărie propagandistică bine pusă la punct de niște frustrați care în timpul dictaturii n-au făcut nimic și nu și-au asumat nici un fel de riscuri personale nici înainte, nici la Revoluție și au preferat să fie spectatori, în papuci, la televizor. Iar atunci au fost nemulțumiți că nu sunt băgați în seamă.
Marea Dragoste / Tango: Dar credeți că s-a spus totul despre Revoluția din România?
Ion Iliescu: Dacă mai are cineva ceva de spus, să spună! Cine a împiedicat pe cineva să spună despre tot ce s-a întâmplat atunci? Eu am scris despre Revoluția Română câteva cărți! Prima s-a numit “Revoluție și Reformă”, pornind de la ideea că schimbarea radicală din societate vizează în special domeniul politic, dar schimbările economice, de fond, nu se produc pe cale revoluționară.
Marea Dragoste / Tango: Dar mai sunt și alte elemente care n-au fost abordate..
Ion Iliescu: S-au scris mii de lucruri, dar mai mult invective la adresa revoluției și la adresa mea. A apărut o carte a unui individ, cu minciuni ordinare, ca de exemplu că bunicul meu, un fiu de țăran din Ulmeni, Oltenița, cu patru clase primare ar fi rus venit din Rusia, că ar fi un fel de Dobrogeanu Gherea. Iar el, săracul, era un țăran cu patru clase, dar avea un scris frumos, el m-a învățat să scriu și să citesc. Apoi Sorin Roșca Stănescu a lansat toată campania că aș fi fost agent KGB, a măsluit un document pentru a susține așa ceva. Mârșăvia a mers până departe și n-a cunoscut limite. Iar asta nu înseamnă căutarea adevărului. Iar campania deșănțată continuă și astăzi, după 16 ani, deși era cazul să se fi ajuns la o anumită înțelepciune. Dar toți cei ce au ceva de spus, în plus, să spună! Că de-aia s-a înființat și Institutul Revoluției Române, ca să se facă o cercetare profesionistă, organizată. Nu cu invenții și teze false sau deformări în funcție de interesele politice de moment ale unora sau altora.
Marea Dragoste / Tango: Ați amintit de bunicul dumneavoastră, care v-a fost primul învățător. V-ați imaginat vreodată că veți avea un rol atât de important pentru țara asta, ați avut premoniții?
Ion Iliescu: Nu, eu nu cred în premoniții.
Marea Dragoste / Tango: Dar ce v-ați imaginat că veți fi? Când erați copil la ce vă gândeați?
Ion Iliescu: Singura mea dorință era să învăț. Acesta era îndemnul tatălui meu, care era muncitor, dar mai luminat, el era singurul din familie care, pe lângă cele patru clase, mai făcuse o școală de arte și meserii. Eu am fost primul care a avut acces la liceu și apoi la învățământ universitar. Dar mulți din generația mea au fost așa, pentru că în trecut, accesul la liceu și universitate, era limitat. Din acest punct de vedere s-a produs o schimbare radicală după război, a existat altă deschidere pentru păturile mai nevoiașe. Eu începusem un liceu industrial, iar un profesor m-a îndemnat să mă transfer la un liceu teoretic ca să pot să am acces la studii universitare. Deci formarea mea era în domeniul tehnic, al științelor exacte, așa că m-am pregătit pentru Politehnică.
Marea Dragoste / Tango: Cum a fost relația cu părinții dumneavoastră? Cum v-o amintiți, autoritară, sau ați fost un copil ascultător?
Ion Iliescu: Eu n-am avut o viață familială normală. Am avut o neșansă din acest punct de vedere. Tatăl meu a fost militant sindical, din partea Partidului Comunist Român, în ilegalitate, și apoi a urmat și divorțul de mama mea naturală, el lipsind și trei ani din țară și fiind și în închisoare la Caracal și la Târgu Jiu. Copilăria mi-am petrecut-o la bunicii mei, părinții tatălui meu, la Oltenița, până la vârsta de opt ani. Apoi tata s-a recăsătorit și mama adoptivă, o femeie foarte dârză, fiică de țăran maramureșan, mi-a devenit mamă. Ei i-am spus întotdeauna mamă. Dar tata era pentru mine un simbol, pentru că n-am conviețuit cu el și a murit, în ‘45. Iar bunicii au fost cei care m-au format. Iar una dintre surori, la care am și locuit în timpul războiului, în București, mi-a fost a doua mamă.
Marea Dragoste / Tango: Care mai este relația dumneavoastră cu Dumnezeu? Ați fost întrebat la un moment dat și ați dat un răspuns pe seama căruia s-a scris mult la acea vreme.
Ion Iliescu: Eu provin dintr-o familie de oameni credincioși. Bunicii mei erau credincioși, ăsta e spiritul în care am crescut în copilărie. Ulterior, mi-am deschis orizontul spre știință și spre explicarea științifică a vieții și a fenomenelor naturale. Dar am păstrat o anumită relație de respect față de religie și de credința oamenilor, dar cu o anumită detașare. Și ca exponent al statului, relațiile mele cu Biserica au fost deschise.
Marea Dragoste / Tango: Ați fi putut adopta și dumneavoastră, ca atâția alți politicieni, o conduită mai militantă în direcția asta, dorind să câștigați simpatie. Sunt atâția politicieni care se duc și se închină…
Ion Iliescu: Nici eu n-am evitat acest lucru, să merg la biserică, dar n-am făcut din asta un instrument pentru interese politice de moment. Eu am fost întotdeauna deschis și m-am arătat așa cum eram, n-am căutat să folosesc asemenea artificii în viața politică.
Sunt înlăturați oameni de meserie ca să se facă loc clientelei politice
Marea Dragoste / Tango: Cum vedeți dumneavoastră România acum, la 16 ani după revoluție?
Ion Iliescu: Sunt două aspecte. Pe de o parte s-a schimbat radical fizionomia societății române, am trecut de la dictatură, un regim opresiv, spre o viață deschisă, spre alegeri libere, spre pluralism politic. Libertatea de exprimare e marea achiziție a revoluției române. Pe de altă parte, în plan economic lucrurile sunt mult mai complicate. Odată cu prăbușirea vechiului sistem, s-a prăbușit și producția industrială, au dispărut activități economice, s-au pierdut locuri de muncă. Dar cum scriam și în prima mea carte, în plan politic ne putem alinia mai rapid la lumea liberă, dar în plan economic lucrurile s-au schimbat radical. Iar elementul negativ e că sunt înlăturați oameni de meserie ca să se facă loc clientelei politice. Asta ne costă. Nu există o stabilitate a funcționarilor publici. Alternanța la guvernare trebuie să se facă numai la nivel de funcții publice precum cele de miniștri, secretari de stat, prefecți, dar în rest trebuie să fie oameni stabili. Un funcționar public se formează în timp și oamenilor trebuie să li se ofere continuitate. Acolo trebuie să prevaleze criteriul unic al competenței, al profesionalismului. Așa se practică și în țările dezvoltate, aparatul de bază în administrație rămâne stabil.
Marea Dragoste / Tango: Dar la noi aceste schimbări vin și cu acuzații grave de corupție.
Ion Iliescu: Ăsta este alt aspect, lupta împotriva corupției nu trebuie politizată, nu ține de un partid sau altul. Iar asta trebuie reglementat prin reguli precise, prin legi, iar instituțiile abilitate să aplice legea.
Marea Dragoste / Tango: Cum vedeți șirul acuzațiilor îndreptate în momentul de față asupra lui Adrian Năstase și nivelul la care s-a ajuns cu acest scandal?
Ion Iliescu: Sunt lucruri care trebuie verificate indiferent despre cine este vorba. Legea este cea care trebuie să guverneze acțiunea instituțiilor de stat și fiecare să răspundă pentru faptele sale. Unde-i lege, nu-i tocmeală, nu trebuie făcut rabat față de nimeni. În același timp, este hazardată lansarea de acuzații fără probe reale.
Marea Dragoste / Tango:: Ați avut de-a lungul vieții momente de singurătate, v-ați simțit vreodată în dezechilibru cu lumea dumneavoastră interioară?
Ion Iliescu: Eu, poate mai mult decât alții. Am avut o perioadă, copil fiind, pentru că taică-miu era militant și apoi a stat la închisoare. Eu după patru clase elementare n-am putut să intru în liceu, pentru că în 1940, în perioada dictaturii carliste, apăruse o lege, iar ca să dai examen de admitere în prima treaptă de liceu, nu erai primit fără un certificat de bună purtare a părinților. Cine avea părinți cu cazier nu era admis la examen, iar tata era la închisoare. În ‘41 s-a declanșat războiul și am putut să mă înscriu la Liceul Industrial Polizu, dar un an de zile am făcut o clasă complementară, a cincea clasă primară. Acela a fost un moment tensionat. Apoi, după eliberare, tata a venit acasă marcat de o altă trăire, excluderea din partid, pentru care făcuse închisoare. Apoi moartea lui. Psihologic, am fost un copil marcat, n-am avut liniște. A urmat momentul ’71 când Ceaușescu m-a dezavuat pentru că am fost în dezacord cu el în legătură cu modelul nord-coreean, pe care el încerca să-l transpună în România. A vorbit public despre mine, că am o deviație de intelectualism, și nici nu mi-a explicat ce înțelege el prin treaba asta. Apoi am fost trimis la Timișoara, pentru “reeducare”. Nu-și mai putea permite măsuri de reprimare fizică, pe care le condamnase chiar el în 1968, la adresa lui Gheorghiu Dej. Așa că a aplicat metoda chinezească de trimitere la munca de jos. Acest a fost iarăși un moment de șoc pentru mine. Mulți oameni care înainte îmi arătau simpatie, voiau să se afișeze cu mine, au devenit, brusc, rezervați. Iar eu, la rândul meu, am devenit mai prudent în relațiile cu ceilalți. Unii spun acum tot felul de năzbâtii în legătură cu pozițiile mele de-a lungul vremii, dar eu din 1971 am intrat într-un con de umbră și de suspiciune, indiferent de ce funcție publică aveam. Statutul meu era diferit de al unui activist obișnuit. Iar acum își permit unii tot felul de obrăznicii pe seama mea. A fost un moment de însingurare certă, a fost o perioadă când și eu și soția trebuia să fim prudenți chiar și în casă, știam că suntem supravegheați, că telefoanele sunt ascultate, că sunt microfoane… Când am venit de la Timișoara, în mod discret, șeful Inspectoratului Județean, care era un om cumsecade, m-a avertizat să fiu atent că sunt supravegheat peste tot, și acasă și la birou. Am avut deci momente care mi-au impus strictețe și în legătura mea cu ceilalți, mi-era teamă să nu le provoc necazuri. Simplul contact cu mine îi făcea pe oameni… suspectabili.
Marea Dragoste / Tango: V-ați temut vreodată chiar pentru viața dumneavoastră, înainte sau după revoluție?
Ion Iliescu: Da, dar am luat viața așa cum era. Au fost discuții despre unii oameni care au murit în condiții suspecte și care, tot așa, fuseseră căzuți în dizgrație după ce avuseseră funcții publice: Trofin, Generalul Ioniță și alții. Iar eu eram unul dintre oamenii vizați. Iar în zilele și nopțile de la revoluție, am trăit un pericol permanent. S-a tras asupra mea, asupra locurilor în care mă aflam. Dar asta e viața.
Marea Dragoste / Tango: Spuneți-mi un regret important pe care-l aveți.
Ion Iliescu: Toată viața mea am avut relații umane foarte bune, relații foarte bune cu oamenii de cultură și cu oamenii din mediul universitar, cât am lucrat la Timișoara și la Iași, am avut contacte umane cu specialiști din toate domeniile. Am avut relații bune cu creatori, cu scriitori, relații amicale, cu actori, cu artiști plastici. Iar asta a însemnat pentru mine un suport moral deosebit. Din păcate, cu unii, după Revoluția din decembrie, relațiile s-au deteriorat și asta am regretat foarte tare. Pentru că unii, care-mi arătau prietenie înainte și chiar și atunci, în decembrie, ulterior mi-au devenit ostili, și n-am înțeles motivația lor. Dar poate că nici eu n-am știut să comunic suficient de bine cu ei, nu exclud și niște slăbiciuni proprii.
Interviu realizat în iunie 2006
