fbpx

Mihaela Burda: Mitul iubirii vesnice e o iluzie

de

Pe Mihaela Burda am remarcat-o acum un deceniu jumate, privind-o la televizor. Mi se parea, in sfarsit, o prezenta distinsa si culta, in lumea pestrita a vedetelor care izbucneau, curajos sau tupeist, in anii aceia. Apoi am intalnit-o la Festivalul Mamaia, ea- organizator, eu- jurnalist acreditat. Si dupa aceea nu stiu cum s-a facut ca ne-am trezit scriind cot la cot intr-o revista. Peste ani,Mihaela Burda m-a ajutat sa creez o alta revista. Aceea pe care o slujesc si o iubesc si astazi, cu lacrimi in ochi. Ca-n marile iubiri. Ca-n orice Mare Dragoste. Ii datorez, deci, Mihaelei Burda tangoul vietii mele, dar si sansa de a fi devenit mai buna, mai inteleapta, mai fericita, pentru ca am avut norocul de a o intalni.

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Mihaela Burda – Pictorial

Marea Dragoste / Tango: Cum iti amintesti de anii copilariei?
Mihaela Burda: Copilaria mea a fost un amestec dens de feerie si cosmar – nimic la jumatate de drum! Am locuit pe fosta strada Cazarmii – cam la mijloc de drum intre Parcul Carol si Cismigiu. Plimbarile cu bunicul erau superbe – ma adora si eram libera sa zburd oriunde vedeam cu ochii, fara constrangeri sau reprosuri, fara sa am grija ca murdaresc rochita sau ca stric pantofiorii.
Plimbarile cu tata, mai rare, ce-i drept, pe Aleea Poetilor din Cismigiu erau cu adevarat mirifice – ma rugam pentru ele cu sufletul la gura, mai ales seara, la culcare, dupa ce spuneam rugaciunea. La fiecare plimbare tata venea cu cate o poveste noua din biografia sarmanilor creatori impietriti in parc, imi spunea poezii, se straduia sa construiasca o lume in jurul unui nume – era latura magica a parintelui meu si mi se parea ca mi-e accesibila numai mie. Aveam trei ani cand m-am trezit stiind pe dinafara „Luceafarul” lui Eminescu –  rezultatul tenacitatii pe care tata a avut-o, de a mi-l spune la fiecare plimbare si a ma provoca sa ii vanez greselile sau strofele sarite!
Partea mai putin agreabila a amintirilor mele se leaga, sa zicem, de pedepse mult prea mari si prea aspre ca sa nu marcheze pe viata un copil. Acum, uitandu-ma in urma, realizez ca toti adultii din viata mea imi doreau numai binele – aveau, uneori, o cale mai ciudata de a ajunge la el.

Marea Dragoste / Tango: Ce sunt, deci, parintii tai? Care era relatia cu ei in copilarie?
Mihaela Burda: Primul raspuns care imi vine-n minte la intrebarea „ce sunt parintii tai?” este: niste oameni cumsecade! Si, probabil, asta e cel mai important: ca sunt si acum niste oameni cinstiti si demni, care m-au educat cum au putut mai bine – si le multumesc pentru asta!
Mama si tata au fost o pereche improbabila: ea, farmacista, educata de calugarite catolice la Pitar Mos, dintr-o familie care o facea sa poarte stigmatul celor care „nu aveau origine sanatoasa”, el, istoric specializat in epoca straveche, fiu de tarani din Baragan, care si-a amintit o viata intreaga cum venise in Bucuresti cu aceeasi pereche de pantofi gauriti pe care ii incalta la pascutul vacilor si se trezise cel mai destept dintre proaspetii admisi la Colegiul National „Sfantul Sava”. Ea, delicata, timida pana la disolutie si retrasa, el – impetuos si flamboaiant. Ea – strunita cu mana forte de mica, indopata cu franceza si germana, pocnita peste degete daca gresea tipul de tacam cand lua masa in familie, el – de pe tapsan, in camine de liceu si facultate si apoi, hop, in vila din centru a bunicilor mei.
Au stat impreuna doisprezece ani – o vesnicie, daca ne gandim cat de multe lucruri ireconciliabile ii desparteau. La jumatate de drum, au avut chiar si un copil sperand ca asa vor ramane „in randul lumii”. Mi se frange inima cand ma gandesc cum s-or fi chinuit ei, sarmanii, mai bine de un deceniu… inainte ca tata sa isi faca bagajele si sa dispara, imi amintesc cum auzeam cuvinte scrasnite din dormitorul lor, pana dimineata – aveam usi cu glasvand, se vedea lumina aprinsa prin perdelele semi-transparente, iar uneori auzeam pasii bunicului, care facea dus-intors prin sufragerie. Teribil!
Am avut o relatie „corecta” cu ei, dar pe tata l-am adorat. Venea in fiecare seara la mine in camera, cand eram pregatita de culcare, ma saruta pe frunte si imi spunea: „Noapte buna, iubita mea Mot!” Si, probabil, de-a lungul vietii asta mi-a lipsit cel mai mult.
Cand mi s-a comunicat ca „m-a parasit pentru altcineva” m-a covarsit o panica imensa – a fost, probabil, una dintre cele mai mari poveri si surse de furie (pentru ca nu stiam cum sa ma descotorosesc de amestecul cumplit de inadecvare, de durere, de rusine, de vinovatie). Cum sa fii „iubita” cuiva cu o seara inainte si dimineata sa-i dispari cu desavarsire din viata?!
Aveam sase ani cand parintii mei au plecat pe drumuri diferite – cam cu anasana. Mama a ramas marcata pe viata. Norocul meu enorm, sansa mea la normalitate, au fost prietenii cei mai buni ai parintilor mei – „Mioara” si „Gigelu”, carora, de altfel, le si spuneam „mama” si „tata”. Amintirile mele „de familie” sunt cu ei – vacante, Sarbatori, aniversari, petreceri numeroase si pline de viata.
Pentru mama si tatal meu natural am fost ca o editie imperfecta in permanenta, careia oricate revizuiri si adaugiri i-ai indesa intre coperti, tot nu-ti pui semnatura pe ea cu fruntea sus. Tata chiar avea o expresie extrem de plastica pentru asta: „neispravita!”
Pentru Mioara si Gigi – am fost copilul pe care i l-au cerut mereu lui Dumnezeu, iar cand l-au avut, a fost cel mai bun copil din lume! Chiar daca numele meu de alint era „Moaca”…

Marea Dragoste / Tango: Crezi ca anii copilariei ne influenteaza profund felul in care ne alegem apoi relatiile si profesiile? De ce?
Mihaela Burda: Indiscutabil! Si, din pacate pentru unii dintre semenii nostri, ireversibil. Nu numai anii copilariei ne influenteaza – exista studii ample care demonstreaza ca suntem  marcati de comportamentele parintilor nostri inca din viata intrauterina. Nu ma refer aici la genetica – ma refer la felul in care incepem sa fim grevati afectiv de glasurile, de anxietatile, de hobby-urile, de dinamica parintilor nostri.
La inceputul anilor 1990 o echipa de neurologi italieni a descoperit o formatiune neuronala critica in invatarea umana, in felul in care empatizam si rezonam cu ceilalti – au denumit celulele componente „neuroni oglinda”. Pana la 5 ani, de la gesturi si pana la limbaj, absorbim ca niste bureti absolut totul din mediul nostru proxim.
La copilul intre 0 si 5 ani tot ce tine de conceptualizare, analiza, sinteza e rudimentar – copilul nu poate decat sa perceapa si absoarba comportamentele. in primii “7 ani de acasa” i se induce un anume tipar de reprezentare interioara (inclusiv a sinelui), de expresie a emotiilor, de raportare la realitate – si cam asta ramane pentru restul vietii, cu exceptia cazurilor rare cand, o data cu revolta adolescentina, incepe cautarea unor alte maniere de relationare cu exteriorul si manifestare a continutului personalitatii.
Ce i se intampla, de pilda, unui copil care este adorat de parinti, dar si traumatizat, in acelasi timp (cuvinte grele, abuz fizic)? I se induce un tipar de exprimare a atasamentului, afectiunii, iubirii – si nu va putea in veci sa fie indragostit, fara sa calce in picioare fiinta iubita.
Din pacate, extrem de putini dintre cei care se pregatesc sa devina parinti se gandesc sa se instruiasca in psihologia copilului sau pedagogie – dam gramezi de examene, unii dintre noi, dar ignoram complet nivelul de competenta pe care ar trebui sa il avem in raport cu unul dintre cele mai importante lucruri din lume, meseria de parinte.
Suntem  prea egocentrici si de un egoism feroce! Ne gandim numai la noi, la iubirea noastra, la cum o sa ne sada in poze si in parc cu bebe de mana – nici prin minte nu ne trece sa cantarim greutatea cuvintelor, atitudinilor, comportamentelor noastre in formarea unei alte fiinte umane. E un dat al speciei – e mai usor sa te imperechezi decat sa ai constiinta de sine si sa te intrebi serios daca ai generozitatea si consistenta de a fi parinte.

Marea Dragoste / Tango: Ai fost o fetita frumoasa? Cand, cum a venit, cum ai constientizat frumusetea?
Mihaela Burda: Am fost un copil extrem de complexat.Dintr-un motiv sau altul, bunica mea a crezut ca nu e suficient faptul ca merg in clasa intai cu povara enorma ca suferinta mamei mi se datoreaza, ca trebuie ca am fost prea urata, prea rea, prea proasta de m-a parasit tata fara sa clipeasca. Atunci cand mama i-a povestit ca eram cea mai inalta din clasa, ea mi-a conferit cu generozitate titulatura de „magarul intre oi”.
Mama, care numai de iubire si tandrete nu avusese parte in copilarie, dar „se facuse om”, traia convinsa ca „daca nu mori, te intaresti” – nu avusese de la cine sa invete ca daca, doamne fereste, te intaresti prea tare, e ca si cand ai fi mort… Imi repeta permanent ca trebuie neaparat sa invat, nu bine, nu foarte bine, ci exceptional, pentru ca asta era unica mea sansa in viata. Vedeam si eu mamele, la scoala, cum isi alinta si-si impomponeaza fetele – si fiindca mie nu mi se intampla, am dedus ca trebuie sa fiu de-o uratenie cumplita!
Primul „soc” l-am avut pe la 16 ani. Eram extrem de decisa (de vreo patru ani) ca voi fi actrita, asa ca mama, a cautat – si a gasit! – cel mai bun profesor de actorie si m-a dus la testat, ca sa se lamureasca daca „sunt buna de ceva”. In felul asta l-am cunoscut pe Ion Cojar – Dumnezeu sa-i odihneasca sufletul in lumina! – si pe minunata, talentata, discreta lui sotie, marea doamna Raluca Zamfirescu.
M-am dus cu un repertoriu halucinant: „Scrisoarea a treia” a lui Eminescu si un fragment din „Critica ratiunii pure” – asta simteam eu ca ma reprezinta la 16 ani: revolta sociala si meditatia asupra felului in care ne raportam la „cerul instelat”! Complete cuckoo! Cum ar zice, pe buna dreptate, englezii!
Profesorul m-a insultat ingrozitor! Mi-a spus ca sunt un amestec imposibil de pretioasa ridicola si gardian nazist, ca nu pot avea habar de semnificatia cuvintelor pe care le-am debitat din Kant, ca n-am suflet pentru Eminescu si, in principiu, as fi o catastrofa pentru orice scena din lume. Doamna Zamfirescu a intervenit cu delicatete, dar Regizorul a concediat-o cu un semn scurt.
Si atunci, pentru prima data, mi s-a aprins ochiul de tigru. I l-am explicat pe Kant in  interpretarea mea si i-am spus ca e ok, ma poate arunca la gunoi, dar daca, undeva, in interiorul meu, este o alta fata, o femeie care va fi fascinanta si atat de puternica incat ii va fi dat sa opreasca toata lumea in loc cu forta si opera ei, iar el, inconstientul, o da in branci afara?! Maica-mea inghetase pe fotoliu, eu ma abtineam din rasputeri sa plang, iar el, cu gura absolut cascata, a exclamat: „Ce frumoasa esti cand esti adevarata!”
Mi-a dat o tema de lucru: sa ma imbrac in pantaloni scurti, sa ma cocot pe geamuri (stateam la etajul trei!) si sa le spal cantand atat de tare, incat trecatorii sa se uite la mine. Si sa le inregistrez reactiile, spaland in continuare geamuri, ca si cand as zbura.
Si a doua zi, sub privirea consternata si dezaprobatoare a bunica-mi, care batea cruci de spaima ca am capiat si eu, dar mai ales maica-mea, m-am apucat de spalat geamuri si zbierat orice slagarel imi trecea prin minte, si, in timp ce oamenii se holbau in sus, am inceput sa ma simt frumoasa – absolut frumoasa, ca o pasare cantatoare!
Pe repede inainte, inca zece ani de zbateri, spaime, nesigurante, dar si bucurii, temeritate, confirmari, plus o casnicie esuata iremediabil in favoarea unei prietenii pe viata si – iata-ma! Tanar realizator de televiziune, care e obligat sa plece la filmare cu… o legenda a operatoriei din Romania! O pustoaica si un monument – la filmare! Cu o zi inainte, se afisase programul filmarilor, iar domnul mentionat, care se venise in TVR din Buftea anume pentru proiectele de film pe care departamentul nostru le incepea, era complet vexat de sarcina ignobila pe care o primise.
Nu stia cine sunt – doar zbiera in birou ca o cacacioasa de pustoaica n-are cum sa fie sefa lui la filmare! Ca el nu va lua niciodata camera pe umar ca „aia” sa le puna unor actori „microfonu-n bot” – si tot ce va mai puteti imagina. Si ca, in cele din urma, el vrea decupaj pentru reportaj! A zbierat si a iesit!
Dumnezeu mi-a dat norocul sa devenim mai mult decat prieteni, cavitati de rezonanta  – pana cand moartea (a lui, voluntara) ne-a despartit.
M-am asezat la birou si am scris pe 4 foi A4 un pamflet, cu format tehnic de film si titlul „Decupaj pentru reportaj”. Pentru cine nu gusta total demersul meu, e de zis ca e absolut imposibila specificarea cadrelor intr-un reportaj – traiesti din ce gasesti la fata locului si, chiar daca pornesti din studio cu o idee limpede despre ceea ce vrei sa faci (ideal, fixata intr-un scenariu care se discuta cu operatorul inainte de filmare), tot e imposibil sa prevezi, de pilda, la o premiera de teatru, ce critici vor fi in preajma si vor acorda interviuri, care va fi ambianta in foaier. Nu poti sa prevezi cum vor aluneca norii peste apusul de soare si cum e asta relevant pentru reportajul tau – e doar o sincronizare de profunzime intre reporter si operator, mai profunda decat o relatie de dragoste, mai speciala decat orice relatie de munca. in fine, asta am specificat in formatul meu – inclusiv faptul ca am nevoie de sufletul lui la cadrul 121, ca sa stie el mai bine decat mine ce vreau, pentru ca, in principiu, stie ce vreau.
A doua zi, aveam inima cat un purice! Stiam de la colegi – vuia institutia! – ce starnise in „vestiarul operatorilor” documentul meu. Nu stiam care va fi reactia lui! Operatorul dedicat filmarii a sosit la noi in birou, cu jumatate de ora inainte, cu Betacam-ul scos din cutie – era ca si cand regele era in fundul gol! – s-a asezat ca un catel, langa biroul meu, si a declarat solemn: „Doamna, la dispozitia dumneavoastra!” Mi-am cerut scuze – mai intarziam putin pentru ca… voiam o umbra de machiaj, chiar daca nu apaream in cadru. Cand ne-am intors de la filmare, am mers impreuna sa vizionam materialul. Si, la un moment dat, in timp ce banda se derula cu mare viteza inapoi, nu stiam cum sa apas butoanele mai repede – vazusem ceva ce nu-mi aminteam sa fi cerut: o fata, care parea ca-si strange parul sau se fardeaza, sau ceva similar, intr-o lumina dumnezeiasca, un profil ametitor. Eram eu!
Si de atunci incoace stiu ca nu esti cum crezi tu ca esti – trebuie sa ai gratia si intelepciunea de a vedea ceea ce vad altii in tine. Atunci, da, am stiut cat de frumoasa sunt! A constatat si mama ca nu arat tocmai rau, cu prilejul unui eveniment pe care l-am prezentat Atheneu. Aveam 39 de ani.

Marea Dragoste / Tango: Care a fost prima legatura cu presa, cu televiziunea? Care a fost prima ta aparitie?
Mihaela Burda: Prima mea aparitie televizata a fost la 10 ani! O catastrofa! inregistrarea unei poezii ne putea lua ore intregi daca, din regia de montaj, n-ar fi vorbit atunci unul dintre ingerii butoanelor – doamna Marijeanne Gherghinescu. Dumnezeu mi-a dat norocul enorm sa pot lucra cu domnia sa si ca adult, din postura de realizator, si ca prezentator al „Albumului duminical”, alaturi de Cristian Topescu, si, sper, sa fi compensat cumva chinul la care am supus-o cand am inregistrat prima oara!
Eram si foarte ludica (aveam expresivitate, fara sa fiu deloc artificiala), eram si foarte constiincioasa (poezia pe care o aveam de spus o stiam si in somn – inca o mai stiu!) – dar studioul de televiziune m-a fascinat complet! Luminile care veneau din toate partile – un fel de stele, pe care maini necunoscute le mutau, glasurile – care veneau de peste tot, o masinarie fascinanta si respingatoare in acelasi timp – wow! Mi-a pierit piuitul! Doamna Gherghinescu a avut inspiratia sa coboare din regia de montaj, sa ma ia sus, la pupitrul de comanda, sa imi arate cum functioneaza totul – mi-a spulberat blocajul si am recitat, pana la urma, superb! Cu aplauze din studio!
La 16 ani am inceput o colaborare serioasa, de durata, cu emisiunea coordonata de Mihai Tatulici, in urma unui premiu national de poezie dar si al unuia pe care il obtinusem cu trupa de teatru pe care o creasem in liceu.
Intrarea in TVR in 1990 n-a avut nici o legatura cu o eventuala „istorie” a mea de colaborator – a fost in urma unui concurs pe care nu il planificasem… Dimineata eram profesoara de limba romana, dupa-amiaza ma duceam in TVR pe bon – anuntasera un curs pentru regizori de montaj si emisie, care trebuia sa dureze vreo doua saptamani, si, dupa, urma un examen. Intr-o buna zi, cand sa-mi scot bonul din geanta, zice unul dintre ofiterii de la paza: „Lasati, ca nu e nevoie, donsoara! Mergeti la redactie la teatru, nu-i asa?!” Nu! Nu era asa – dar era o idee buna, asa ca am raspuns pe loc „Da!”. Sediul departamentului de film-teatru era la etajul 10 al Turnului – bonul meu de acces era pentru studiouri! Dar am tras aer in piept si am urcat. Lume luminata – puzderie! Ce se intampla? intreb cam cu juma de glas. Concurs! imi zice o duduie machiata bine. Ma uit repede dupa o usa semnificativa – si vad scris pe una „Redactor sef” – ma gandesc: el trebuie sa stie ce-o fi cu astia la el pe etaj!
Dau buna ziua – unei onorate si numeroase adunari – si intreb daca e vreun concurs. Mi se zice, da, dar s-a terminat, tocmai discutam lucrarile. imi cer scuze si ies. Si alearga dupa mine un domn in varsta, cu mult sarm, care ma intreaba daca sunt in stare sa comentez o piesa vazuta recent si sa fac o propunere de repertoriu de teatru de televiziune, cu distributie cu tot, intr-o ora. Si zic „Da!”.
Dupa angajare, domnul care alergase zglobiu dupa mine, legendarul Octav Sava, mi-a spus ca am fost angajata de cand am deschis usa! Biroul lui, ticsit de somitati in productia de film si televiziune, explodase in soapta, dupa ce eu am iesit: „Asta e!”
In timp ce scriam, ma gandeam ce noroc fusese pentru mine colaborarea pe perioada studentiei cu revista „Teatru”, condusa, la vremea respectiva de Ion Cristoiu!  Si – ca sa raspund la intrebare – asta fusese prima mea atingere cu presa. Am dat la actorie, am picat cu succes, anul urmator am intrat la Filologie, iar in cel de-al doilea de facultate m-am dus sa-mi ofer serviciile. Colectionam revista si adoram teatrul – mergeam aproape zilnic la spectacole, iar in week-end, de doua ori pe zi. Aveam bursa republicana – si o foloseam ca sa ma duc la teatru la Craiova sau la Piatra-Neamt. I-am spus domnului Cristoiu ca nu ma pretind critic, dar sunt spectator profesionist! I-a placut. infiintasem la facultate o trupa de teatru si un cerc de dramaturgie care atragea nume sonore. Era chemarea mea si n-aveam alta cale decat sa o urmez! Am fost primita cu mare caldura si deschidere in redactie – si am ramas! Ani multi si buni, in care am invatat sa-mi ascut condeiul, structura, dar si politica de presa. 

Marea Dragoste / Tango: Ce s-a intamplat apoi in cariera ta- cum au evoluat lucrurile, cum te-ai mutat de la o televiziune la alta si care au fost lucrurile importante pe care le-ai facut?
Mihaela Burda: Mi-am iubit meseria enorm, cu o pasiune pe cat de constructiva pe atat de devastatoare, si ea m-a iubit in schimb, la fel!
Televiziunii – i-am dat viata mea, iar ea mi-a dat tot ce avea mai bun in schimb! Cand am inceput sa-mi strang mana cu proaspetii mei colegi de birou, am simtit ca n-am alta solutie decat sa lesin! Si, scurt, mi-am reprogramat pentru mai tarziu lesinul, ca sa am timp sa ii vad pe toti! Oameni care imi devenisera familiari pentru ca le citeam numele pe generice – acum aveau chipuri si viata si se hotarasera ca le apartin!
N-am sa uit nici o clipa cum, la cinci luni dupa venirea in TVR, mi s-a incredintat primul film despre Festivalul National de Teatru. Eram in montaj, incordata, dupa prima emisiune „Gong”, in care reflectam festivalul, si imi pregateam o editie speciala cu spectacole, interviuri, zeci de casete, ore putine de prelucrare. Si am auzit pe hol vocea unei legende de televiziune, Anca Fusariu. Zice: „O stie cineva pe aia mica de la Teatru?! Sa vina s-o pup pentru emisia de aseara!” Si am iesit, mai mult pe burta decat in picioare, si am zis ca eu sunt. „Bravo!” a zis si m-a pupat apasat. „De-acum, ne vedem!”
Terminam de predat emisiunea si, la ora la care se difuza, urcam in birou, la etajul 10 al Turnului, incalecam pe geam, imi aprindeam o tigara si numaram ferestrele in care vedeam lumina de ecran tv…Sentimentul ca le pot transmite tuturor acelor oameni ceea ce gandesc, ca le aduc in case fragmente de spectacol, actori iubiti, regizori importanti, idei noi, energie, speranta era unul Dumnezeiesc!
Si, probabil, nu-mi va ajunge o viata intreaga pentru a fi multumitoare – caci ceea ce mi s-a dat a fost nu ca la cei multi, ci ca la cei alesi!
Ii datorez enorm doamnei Lucia Hossu Longin. Cred ca m-a adoptat ca pe un maidanez, m-a iubit pentru ce puteam si m-a detestat pentru un fel de nebunie pe care o aveam. Un mic exemplu: se intorcea intr-o zi, pe o ploaie torentiala, de la filmare. Era miez de vara, iar soseaua Kiseleff era aproape goala. Doar masina televiziunii, cu doamna Hossu venind de la filmare, si eu, alergand pe mijloc, cu bratele deschise si pantofii in maini!
Anecdotic, probabil ca sunt singurul angajat din lume care, in aceeasi luna, a luat sanctiune 10% din salariu pentru nepredarea la timp a emisiunii si 10% prima pentru realizari exceptionale!
Si datorez intregii echipe de la Teatru – Film si bucuria de a lucra si libertatea de a deveni si impetuozitatea de a alege! Mai ales, forta de a pastra demnitatea profesionala, la ani distanta dupa ce am parasit TVR, atunci cand se prabusea o lume in jur.
Am lucrat pentru „Stiri” – ni s-a parut absolut profitabil sa avem la Jurnalele de seara stiri proaspete, de la premiere. Am lucrat pentru „Divertisment”, asistand-o pe doamna Marga Huss Craciun – pentru ca doream sa invat cum se realizeaza productiile complexe, de opera si balet, si, mai ales post-productia. Am fost invitata de domnul Topescu sa prezint, impreuna cu Domnia Sa, emisiunea de duminca, la pranz, si mi s-a parut unul dintre cele mai mari privilegii! Am fost invitata de Titus Munteanu sa ma joc – si, macar pentru o seara, „ne-am distrat in familie”, intr-o emisiune iconica, reluata inca, din timp in timp…
In aprilie 1994, a doua zi dupa festivitatea Premiilor APTR, cand mi s-a inmanat premiul pentru cel mai bun film portret, le-am gasit pe mama si bunica uitandu-se, impietrite, pe prima pagina a „Informatiei” – era poza mea, alaturi de cea a lui Iosif Sava! Mama mi-a soptit: „Felicitari!” si, cumva, din tonul ei, am dedus ca, in fine, trebuie ca am facut ceva bine… Au fost numeroase alte premii de echipa, dar cel mai drag imi e cel pentru „Trei surori”, in regia lui Cornel Todea.
In noiembrie 1994 m-am casatorit si, de la Primarie, am plecat cu echipa direct la filmare – era Festivalul National de Teatru, productia mea de suflet! Am primit cadou de nunta de la domnul Titel Paraschivescu un catren care ma va insoti mereu: „Festivalul Caragiale / S-ar desfasura de-a surda / Fara cel mai bun spectacol: / Nunta Mihaelei Burda!”
Din iunie 1990 pana in martie 1996, cand am plecat din TVR, n-am avut nici macar o zi fara rost! (si nici o zi de concediu!) Si asta cred ca spune tot!
Meseria mea mi-a dat sens, iar eu i-am dat continut. Meseria mea m-a apropiat de oameni extraordinari (ce ore minunate am petrecut in vara asta alaturi de dragi fosti colegi!) si eu am facut valori cunoscute. Meseria mea mi-a dat mereu dimensiuni pe care nu stiam ca le am si eu m-am daruit ei si mai mult, in schimb.
Am adorat-o, m-a implinit!

Marea Dragoste / Tango: Cand si de ce te-ai retras de pe micul ecran? Cum s-a schimbat viata ta trecand de la statutul de vedeta la cel de nevedeta? Ce ai facut apoi?
Mihaela Burda: Nici n-am vrut pe micul ecran si nici nu m-am retras! Pe mine m-a fascinat intens tot ce se intampla „in spatele cortinei” – n-am avut vreodata veleitati de papusa lipita cu botul supradimensionat de ecran!
Ioana Prodan si Octavian Sava au facut eforturi imense sa ma determine sa „intru in video” – am inceput imediat dupa angajare, pe programul 2, prezentand emisiunea „Scena”, cu realizatori de mare clasa, care imi acceptau textul de prezentare si cate o rubricuta sau un invitat. 
Emisiunea „Asta seara ne distram in familie” semnata de Titus Munteanu mi-a adus notorietate instantanee, iar prezenta alaturi de Cristian Topescu m-a facut, cu adevarat, extrem de cunoscuta.
Cand am plecat in Tele 7 abc am avut aceasta doleanta – de a-mi putea recruta un prezentator, fara sa mai fie nevoie de prezenta mea in direct – cand esti degrevat de sarcinile de moderator, la o emisiune live saptamanala de patru ore si jumatate, ca realizator, poti lua mult mai multe, mai rapide si mai constructive decizii, in favoarea calitatii emisiunii. Mi s-a promis si nu s-a intamplat!
In schimb, s-au intamplat acolo multe alte miracole, iar daca e sa vorbim numai despre ce se vedea pe ecran, intalnirea cu Gabriel Cotabita a fost una intr-o viata de om! Capricornul si Scorpionul! Ne-am ambitionat sa aratam patronatului ca, pe fondul constrangerilor financiare, se poate crea ceva din nimic – dar nici noi nu ne imaginam ca vor ajunge copiii sa se joace in fata blocurilor „de-a Mihaela si Gabi”! Si tocmai cand ei se jucau mai cu foc, studioul s-a inchis! Pur si simplu!
M-am retras in momentul in care mi-a fost limpede ca n-am ce cauta in ceea ce unii se incapatanau sa denumeasca „televiziune”, dar nu era decat un concurs deschis intre numerele de la sutien. Ma preocupau productiile complexe – produsesem deja, privat, doua editii ale Festivalului „Mamaia”, cu studii de piata si rebranding, cu finantare, contractare si logistica. Stiam ca Televiziunii Nationale ii trebuiau un minim de 20 de persoane – noi eram maxim 4! Parcurgeam studiile de MBA. Si aveam, in continuare, 89 – 59 – 90 (52 de kilograme la 173 cm inaltime), dar asta nu parea sa intereseze pe nimeni!
Am avut „intrevederi” la nivel inalt in posturi private si mi s-a comandat sa fiu „frumoasa”. M-am dus la intalnire nefardata, intr-o rochie fara forma, densa, din bumbac, cu maneca lunga, cu parul strans intr-un tulpan – si extrem de interesata sa vad daca omuletul pe care il am in fata e in stare sa imi puna doua intrebari interesante. A fost un „NU!” categoric pentru mine! Si daca eram fardata ca la carte si imbracata ca la Moulin Rouge, „organul de decizie” din fata mea n-ar fi putut avea, prin farmec, inteligenta lui Topescu si profesionalismul lui Munteanu, anvergura lui Dan Necsulea sau cultura lui Cornel Todea. Realmente, nu aveam ce sa ne spunem! Presupunand, prin absurd, ca as fi putut indura decizii idioate, m-as fi plictisit de moarte!
Dupa Festivalul „Mamaia” din 1999 lucrurile au luat o intorsatura teribila. Plecasem din Tele7 prin demisie  si nu aveam slujba. Si nici chef sa ma caciulesc pentru o painica pe la unii si altii, facand back-up unor obraznicaturi care declarau sus si tare ca „pentru un milion nici nu se dau jos din pat!” (cu toate ca facusem si asta…)
Voiam altceva! Asa ca am facut o lista cu toate agentiile de recrutare si le-am luat pe rand – aveam CV-ul depus si in Luna! Si chiar si acolo se stia ca vin din televiziune si toata lumea se mira de ce vreau sa plec!
Dogul meu german statea cu mama si cu un var al meu, care ii cumpara mancare, iar eu imi faceam veacul la o prietena, actrita – cumparam lunea o paine si o cutie de margarina si faceam astfel incat sa ne ajunga cate o saptamana. Si dadeam interviuri. Si esuam – mi se spunea fie ca sunt „overqualified”, fie ca, dimpotriva „n-am experienta de business”. Adevarul e ca eram prea eu insami si nu vedeam nimic rau in asta.
Si intr-o zi, cand imi plimbam cainele prin curtea fostei mele scoli generale, infasurata din cap pana in picioare in toale, cu ochelarii de soare la ochi ca sa nu vada nimeni plansul si nesomnul, un careu de copii, la comanda directoarei, s-au intors catre mine si au inceput sa aplaude! incepea scoala – era 15 septembrie, iar directoare era fosta mea profesoara de istorie! Si probabil ca, atunci, m-am decis ca n-am sa mor inca…
Pe la inceput de decembrie am inceput o runda de interviuri cu o multinationala – englezi, irlandezi, marocani, olandezi si, in fine, un roman de bun simt, pe cale de a fi expatriat. De Mos Nicolae m-au angajat – semn ca fusesem intr-adevar cuminte!
Mai bine de doi ani am facut un job de care sunt mandra si acum – si fericita ca oamenii pe care am mizat si-au construit cariere fabuloase! Eram responsabila de dezvoltarea managerilor, de aducerea in companie a absolventilor „cu potential”, de gasirea acelor programe de instruire care sa serveasca o cariera, de evaluari si promovari! in plus, raspundeam de comunicarea interna si il asistam de directorul de Corporate Affairs in diverse proiecte legate de comunicarea externa si responsabilitatea sociala a companiei.
Am fost apoi consultant independent si am lucrat pe proiecte de comunicare si resurse umane, scriind si pentru „Tabu”. Mi-am dorit sa fiu autor Humanitas – mi se parea ca nu se poate mai bine! – si am scris prima mea carte, impreuna cu un prieten drag, graficianul Catalin Cojocaru; am avut surpriza ca a fost acceptata si publicata de editura mea aspirationala!
Si acum mi-e drag momentul (din vara lui 2004, inainte de Olimpiada de la Atena, cand Comitetul Olimpic Roman implinea 90 de ani) in care Nadia Comaneci a deschis cutia cu Ordinul Olimpic Roman si i s-a aprins pe fata o lumina, inainte sa priveasca spre camere si sa spuna: „E frumos!” Asta inseamna ca, in minora functie de coordonator de proiect pe care am avut-o, am avut comisia corecta de evaluare, care a ales artistul corect, iar tara mea va fi printre cele care se pot mandri ca ofera alesilor ei sportivi sau suporteri de marca o distinctie printre cele mai apreciate din lume.
In timp ce ma ocupam din partea Fundatiei Olimpice Romane de pregatirea comunicarii pentru Olimpiada de la Atena, in 2004, si de campaniile de strangere de fonduri pentru Muzeul Olimpic si extinderea complexului Olimpic de la Izvorani, un vizitator m-a recunoscut si m-a intrebat „cum de am esuat aici”! Pentru mine, sa lucrez in sprijinul a ceea ce avem substantial mai bun era o incununare a carierei!
Cam in acelasi timp, „mari vedete” ale micului ecran incepusera sa isi arate sfarcurile pe coperti glossy – un sport care, din pacate, a ajuns national, dar (sper!) nu va fi niciodata Olimpic.
Cred ca am ales corect, in spiritul valorilor in care traiesc!
In 2005 am creat impreuna cu draga mea prietena, Camelia Chirilov (acum, Savin), propria noastra companie de comunicare. Dupa un an, aveam in portofoliul de clienti firme din transporturi, producatori de bunuri de larg consum, banci, dar si artisti – notabil, noi am fost producatorii discului si concertului pe care Gheorghe Zamfir l-a dedicat memoriei Papei Ioan Paul al II-lea. Fragmente imporante din discursurile Papei catre mireni au aparut atunci, pentru prima data, in limba romana. Va inchipuiti ce am simtit eu si Cami (fara sa fi luat nici un banut pe-atunci), in zilele de mai curand, cand Papa a fost sanctificat?! Cineva, acolo, Sus, trebuie ca ne iubeste! Altfel, nu am fi fost inspirate in felul asta, nicicand!
Si, ce sa fac, nu ma pot abtine sa imi trec asta printre marile iubiri: „Tango”!
E o mare bucurie pentru mine ca „Face Communication Consulting” sa fi facut naming, branding, strategie de comunicare si derularea ei, inclusiv lansarea! Si poate ar fi interesant sa spunem ca asta nu s-a datorat negresit prieteniei dintre mine si Alice Nastase! Am comunicat cum am stiut mai bine si mai eficient pentru o revista de continut, unica pe piata romaneasca, traitoare si azi – ceva, probabil, am facut bine!
As mai spune ca, in diferite etape, am tot incercat sa ma intorc in TVR.
Ultima data, manager de multinationala fiind, am concurat pentru o pozitie de conducere, pe care eram sigura ca o pot onora. La cinci minute dupa ce mi-am depus candidatura „confidentiala”, au inceput sa ma sune tot felul de oameni din presa, dar, si mai rau, au sunat in companie, la Resurse Umane si i-au intrebat de ce vreau sa plec si daca e adevarat ca voi participa la concurs. M-am retras – si nici n-am mai incercat de atunci!

Marea Dragoste / Tango: Care, cine, cum a fost prima iubire insemnata din viata ta?
Mihaela Burda: M-a dezmarginit, iubirea asta! Ce trebuie sa se fi intamplat ca dupa 30 de ani, inca sa imi mai tin respiratia – nu cand ii aud numele, ci o intrebare care il invoca?!
Probabil ca diferenta dintre „prima iubire” si „marea, unica iubire” au facut-o, pentru amandoi, anii de experienta… Eram incredibil de tineri cand ne-am intalnit – eu aveam 16 ani, abia luasem treapta, anume examenul catre clasa a unsprezecea, el avea 19, terminase liceul si luase admiterea la Aeronave.
Ne-am cunoscut la mare – am plecat in larg, cu o saltea pneumatica pe langa care ne jucam, si ne-am intors dupa sase ore. intre timp, n-am facut altceva decat sa ne punem cap la cap – descopeream cu rasuflarea taiata ca ni se imperecheau frazele! Ca tot ce iubeam eu din filozofia indiana, el admira, ca tot ce adoram eu in muzica, el diviniza, ca tot ce mie imi venea sa recitesc, el stia deja pe dinafara.
Strabateam strazile si ceea ce eu urzeam in gand el formula cu glas tare! Iar oamenii ne opreau sa ne felicite pentru cat de bine aratam impreuna!
Eram din categoria „foarte bine educati” – si bagati de seama ca vorbesc despre mijlocul anilor 80! prin urmare, nici vorba despre sex! Mergeam des la Atheneu, la teatru si la cinemateca si, in lumina fugara a ecranului, ii furam cu coada ochiului trasaturile chipului, conturul trupului perfect si eram mortal de sigura ca asta as vrea sa vad pana inchid ochii definitiv!
A avut un final tragic povestea noastra si prefer sa nu il amintesc – n-ar folosi nimanui…

Marea Dragoste / Tango: Dar prima casatorie? De ce s-a destramat?
Mihaela Burda: Nu s-a destramat! A cedat doar locul unei prietenii de o viata. Ne-am casatorit la varsta la care e extrem de usor sa confunzi prietenia profunda cu iubirea – eram colegi de Universitate si aveam 21 de ani!
Probabil cea mai relevanta poveste, pentru relatia noastra, e legata de felul in care s-a comportat Ioan la ultima mea casatorie. Voiam un vin bun pentru petrecerile private de inainte si dupa ceremonie si restaurant – si nu gaseam! Stiam ca el are o retea buna in domeniul asta, asa ca l-am vizitat la birou. El a pus imediat mana pe telefon si a comandat: „Vreau un vin rosu bun! Se marita nevasta-mea!”

Marea Dragoste / Tango: Cum ti-ai recapatat increderea in iubire? Cum te-ai indragostit din nou?
Mihaela Burda: Prima data n-am avut ragaz sa-mi pierd increderea in iubire – mi-am pierdut iubirea si asta a fost… o mare, cumplita durere!
Dar, din fire, si probabil din experienta, sunt un om extrem de neincrezator! Ca un exemplu, am intalnit-o pe partenera mea de afaceri in 1999 si am purces la drum impreuna in 2005.
Nu m-am indragostit – am fost momita intru iubire, ceea ce e o arta in pericol grav de disparitie! Sa nu asaltezi o femeie, sa-i calibrezi, discret, emotiile, orizonturile, aspiratiile, iar apoi sa o cultivi cu asiduitate, ca pe un mango – cu orizontul ca va rodi in mai mult de un deceniu! E ceva, din pacate, ingrozitor de rar!
Am plecat intr-o deplasare la Timisoara – eu, tanar redactor la Teatru, disperat sa prinda o premiera care se anunta fabuloasa, el, operator la Actualitati, care, din intamplare, se invartea prin biroul nostru de vreo trei luni si, culmea, era mereu liber la pranz si, in principiu, ori de cate ori aveam eu o clipa de ragaz sau nevoie de o filmare sau de un prieten sau de un maestru sau de carti de specialitate… Departamentul meu avea o gramada de operatori… indisponibili; departamentul lui – o gramada, la dispozitie. Am filmat vineri – si, dupa cina, ne-am hotarat ca vom sta pana duminica. La un moment dat, cineva a batut la usa camerei noastre de hotel – era secretara literara de la teatru, care ma cauta pe mine, panicata de colegii mei care credeau ca am murit! Era miercuri… Emisiunea mea era programata pe post joi seara…

Marea Dragoste / Tango: Crezi in marea dragoste? Crezi ca, intre iubirile noastre exista o iubire, aceea, marea iubire, care ne va insoti in eternitate?
Mihaela Burda: Da! Absolut, DA! Si nu pentru ca am citit despre asta, nici pentru ca imi imaginez, ci pentru ca am vazut cu ochii mei cum cineva poate respira prin pereche si poate muri de dorul partenerului de-o viata! El a facut un atac cerebral si a disparut intr-o fractiune de secunda, iar ea nu a mai durat nici o luna – s-a stins din picioare, ca o lumanare… Dumnezeu sa-i odihneasca!
Nu cred insa ca suntem  toti nici suficient de perseverenti si nici suficient de pregatiti ca sa gasim asa ceva.
Intram in viata precum gaina pe autostrada – complet nepregatiti! Daca avem ghinionul sa fim inteligenti si cultivati, ni se pare ca putem transfera lecturile in viata cu o plesnitura din degete.
Inainte de „acea intalnire” trebuie sa avem instrumentele pentru a ne abandona egocentrismul, mentinandu-ne in acelasi timp personalitatea; trebuie sa fim suficient de curajosi ca sa ne dezmarginim fara a ne dizolva. Si trebuie sa intalnim pe cineva care sa fie la fel de pregatit. Si la fel de generos! Pentru ca Marea Dragoste nu are cum sa existe intre doua sosuri care se amesteca – se iubesc definitiv Marea si Cerul, Muntele si Lacul care il oglindeste si, adesea, lupii – si e, intotdeauna, reciproca!

Marea Dragoste / Tango: Daca da, tu ai intalnit-o?
Mihaela Burda: Eu am fost suficient de norocoasa incat sa fi iubit atat de mult, incat sa imi schimb radical existenta.

Marea Dragoste / Tango: Cand si de ce a inceput periplul tau prin tarile lumii? Unde ai plecat prima data si unde esti acum?
Mihaela Burda: In 2006 aveam o companie tanara, in plina crestere, ale carei rezultate ma motivau sa o dezvolt inca si mai mult. Dar aveam si o viata in comun cu un barbat de care ma indragostisem cu niste ani in urma si pe care ajunsesem sa il iubesc intr-un fel profund.
Cariera ascendenta pe care o avea in cele mai importante dintre multinationalele care opereza in Romania i-a adus o oferta de lucru in afara si o pozitie care nu putea fi refuzata, cu responsabilitate globala. Locatia: Londra, Marea Britanie! A acceptat – si a plecat! – in primavara lui 2006.
Timp de un an m-am dat de ceasul mortii prin Romania, tot framantandu-ma daca sa plec sau sa raman, dar si facand naveta lunar in UK, unde ii promisesem ca il ajut sa cumpere si sa aranjeze o casa (pentru ca ritmul in care muncea era departe de a-i permite timpul liber necesar unui astfel de demers, acolo!).
Au fost doua componente hotaratoare in decizia mea de a pleca: dorul de el si convingerea ca eu, ca fiinta, sunt mai putina fara el si proasta calitate a relatiilor de lucru din Romania. N-as vrea sa fiu gresit inteleasa, asa ca am sa explic: in timp ce majoritatea relatiilor cu clientii si furnizorii se derulau in limite civilizate, au existat experiente teribile, la un nivel la care nu ma asteptam.
Ca un exemplu, in urma unei competitii pentru un proiect de comunicare complex si vast, in care am adunat alaturi de noi inca cinci companii si am alcatuit un grup de comunicare, clientul ne-a luat fain frumusel proiectul, apoi a decis ca nu mai are nevoie de nici un contractor extern si il va derula „prin mijloace proprii”. Peste cateva zile a aparut in „Ziarul Financiar” un comunicat de presa in care nu avusesera bunul simt sa modifice macar frazarea din documentul nostru de prezentare! Mai pe romaneste, au furat fara pic de bun simt totul! Au facut si ei ce s-au priceput – nici noi n-am fost chiar atat de fraieri incat sa punem totul pe tava! Am prezentat ideea, nu si felul in care se executa – una dintre cele mai fascinante propuneri venea din partea colegilor nostri de la IT si se referea la un program destinat persoanelor cu deficiente de vedere, care, accesand site-ul bancii respective, puteau dobandi informatii si puteau interactiona cu institutia.  
Asta e cea mai boacana, dar au fost un sir de astfel de magarii care m-au sastisit.
Era un ochi de apa superb in gradina din UK si m-am gandit ce frumos ar fi sa ma duc sa plantez niste irisi si niste nuferi – se potriveau cu pestii portocalii pe care ii luase Adrian. Si am plecat!

Marea Dragoste / Tango: Ce e profund diferit fata de Romania in tarile in care ai stat?
Mihaela Burda: Exista respect. In Marea Britanie, generator de model de civilizatie, respectul e seva societatii. Din perspectiva asta imi explic destul de greu tulburarile de la Londra din vara asta – si ele se datoreaza, probabil, faptului ca anumite comunitati, carora li s-a respectat individualitatea, nu au inteles corect valorile societatii engleze in general.
In Emiratele Arabe exista un respect fantastic pentru valorile religioase, pentru ierarhiile la conducere si pentru bogatie. Nu exista respect pentru viata, in general – pentru ca sclavia e la ea acasa, iar petrolul prea abundent pentru ca Occidentul sa inceapa sa vorbeasca despre „absenta valorilor democratice”.
Elvetia este guvernata de respectul pentru valorile comunitatii si pentru normele general acceptate de convietuire – e o societate care asigura un confort maxim individului care stie sa ii acorde respect!
In Romania nu exista pic de respect pentru absolut nimic! „Suntem  la Portile Orientului, unde totul e luat in usor”… Si sunt de acord ca abilitatea noastra de a „face haz de necaz” ne scoate de multe ori din depresie, dar exista marele pericol ca luand in ras si batjocura absolut totul si pe toata lumea, sa nu mai avem repere – in eventualitatea in care am bindisi, vreodata, sa ne reconstruim ca natiune. Sigur, ne sifonam tare rau cand nu suntem  invitati la masa Schengen – dar ratiunea e una simpla: unii ca noi se vor scarpina cand ii mananca, facand de rusine pe cei care au acceptat asemenea comeseni!
Romanii respira zilnic, pretutindeni, lipsa de respect si se fac prizonierii neputintei invatate – nici nu mai incearca sa traiasca altfel, ce rost ar avea?!
In vara asta, la venirea in tara, am facut o poza in fata blocului mamei mele – un trotuar atat de ingust incat o persoana cu o plasa de cumparaturi in mana nu poate trece. Am postat-o pe o retea de socializare, fara sa comentez si m-am trezit ca mi se reproseaza ca am venit sa imi denigrez tara! I-am trimis la studiul verbului „a denigra”, dar mesajul era limpede: „Ne place asa! Du-te la trotuarele tale largi si lasa-ne!”
In lumea civilizata, saracia nu are nici o legatura cu mizeria si lipsa de demnitate. Romania, din pacate, inainte de a fi saraca, e mizerabila! Sa pui mana pe matura si sa iti curati curtea sau spatiul din fata blocului nu tine de sistem, ci de cat de mult te respecti, pe tine si ambientul tau.
Acelasi lucru e la radacina faptului ca proaspetii imbogatiti isi iau limuzine, in loc sa investeasca in imbunatatirea conditiilor de invatamant a copiilor de la sate, de pilda.
Sau la scoaterea pe copertile ziarelor si ecranele televizoarelor a unor specimene incomplete, in cel mai bun caz, care devin, peste noapte, idoli, „vedete”, adica focare de infectie spirituala – pentru ca mesajul e clar: „Faceti asa daca vreti sa ajungeti!”
Sau in aliantele politice de tipul struto-camila, care spera sa adune o masa critica de oameni dispusi sa se mai lase pacaliti o data. Viitorul candidat la Presedintie din partea opozitiei „unite” e o persoana care si-l ia drept reper moral pe Tudor Chirila! Actor admirabil, muzician de mare talent, om de o sensibilitate si o inteligenta iesite din comun, e adevarat – dar, ce legatura are asta cu morala?! In conditiile astea, desigur, e posibila si alianta intre o formatiune care a reprezentat, in mod istoric, propasirea si dezvoltarea Romaniei si una care, in scurta ei existenta, si-a adjudecat postura de iresponsabil sef la carma distrugerii post-decembriste.
Astept cu nerabdare sa ne doara atat de tare faptul ca Brancusi sau Caragiale au ales – cu argumente bine expuse – sa moara departe de tara lor, incat sa ne facem un plan de reconstructie si sa-l executam intocmai! Astept sa ne descotorosim de liderii lipsiti de viziune, care ne fac circari si betivi, uitand ca ei sunt oglinda fidela a electoratului. Astept sa nu mai vad moderatori de televiziune – cu o popularitate enorma – ca isi insulta privitorii si ne spun ca romanul nu poate fi educat catre mai bine! Sigur ca poate! Numai ca are nevoie de cineva dispus sa o faca! Deocamdata, e mai usor sa injuri decat sa vii cu solutii constructive… Dar sper ca nu mai dureaza mult! Si, daca are nevoie cineva, in masura in care ma pricep, sunt gata sa ofer ajutor!

Marea Dragoste / Tango: Ce se schimba – in bine, in rau – in oamenii care pleaca din tara in care s-au nascut?
Mihaela Burda: Habar n-am! Vorba lui Proust: pot vorbi cinstit numai la persoana intai! Mai intai, am descoperit ca am semnificatie in afara posturii mele sociale. In tara, in afara carierei, n-am avut timp si nici motivatie sa construiesc altceva. Afara am invatat ca a fi „home maker” – acel membru al familiei responsabil cu echilibrul si normalitatea – e la fel de respectabil ca a fi general manager de fima! Nici prin cap nu mi-ar fi trecut!
Apoi, am descoperit ca am flexibilitate profesionala si ca pasiunile mele de o viata pot fi puse in slujba unui sistem in care individul cauta mereu cea mai buna varianta a lui – am urmat cursurile Academiei de Programare Neuro-Lingvistica in virtutea pasiunii mele vechi pentru psihologie si, la scurta vreme dupa ce am luat examenul de Master, am fost invitata sa lucrez ca asistent de curs.
Am facut – in Dubai – munca sustinuta de caritate si consider asta o mare binecuvantare!
Cel mai important, cred, e faptul ca viata mea a devenit multi-dimensionala – am ajuns sa definesc „succesul” cu totul altfel decat in tara, unde asta inseamna premii, bani, retea. „Succes” poti avea si cand vezi ca o piticanie de copacel, pe care il ingrijesti de luni de zile, se face un arbore splendid, gata de pus in brazda.
Poti simti ca traiesti plenar si fara disperare, si fara tensiuni – si ca esti un om mai implinit cu fiecare zi.

Marea Dragoste / Tango: Unde ti-ar placea sa imbatranesti si sa mori? Care e locul in care ai vrea sa iti petreci a doua parte a vietii?
Mihaela Burda: Nu mi-ar placea sa imbatranesc! Si nu ma refer la carcasa – ea se uzeaza, inevitabil! (In curand, vom ajunge sa schimbam „coaja” umana, asa cum schimbam rotile la masina – din pacate, nu cred ca in timpul vietii noastre!)
Cred ca e cumplit sa te uiti in oglinda si sa vezi perfectiunea! in cazul in care nu ai o afectiune psihica grava, asta cred ca e cea mai urata forma a batranetii: sa nu mai ai ce deveni. Din fericire, eu inca mai simt ca am mult de lucru la mine! Cand n-o sa-mi mai mearga mintea la tot felul de proiecte si dracii si cand o sa-mi fie usor sa fiu cuminte, o sa cer asistenta pentru un final demn si abrupt.
Eu traiesc acum – nu ma preocup de ieri si nu ma framant pentru maine, chiar daca arhiva memoriei e parte vie din mine, iar energia pentru viitor asteapta descatusarea. Traind cracanati intre trecut si viitor, pierdem clipa, iar asta nu foloseste nimanui.
Altminteri, mi-as dori sa traiesc intr-un loc in care sa simt ca tot ce am acumulat – cunostinte, experienta – e pus in slujba oamenilor, indivizi si societate deopotriva.
Mi-as dori sa pot fi primul profet iubit si acceptat in tara lui!

Marea Dragoste / Tango: Cine sau ce este dragostea vietii tale?
Mihaela Burda: Hmmm… Cu talc intrebare! Ancora vietii e cumplit de greu de definit!
Dar daca mi-ar fi dat sa pot face pe lume un singur lucru, numai unul, renuntand la oamenii pe care ii iubesc, la animalele pe care le ador, la hobby-urile mele, atunci as alege sa ma intorc la productia de film, mai ales la documentar. Intre filmari si montaje, i-as multumi lui Dumnezeu ca mi-a dat cativa ani in care sa fiu om, si as filma si as monta mai departe ca omul care am invatat sa fiu.
Extrem de grava si rascolitoare intrebare!

Marea Dragoste / Tango: Cand esti fericita? De unde vine si cum se manifesta fericirea ta?
Mihaela Burda: Sunt mereu fericita! Viata e facuta din mici fericiri pe care tindem sa le dispretuim: faptul ca suntem sanatosi – noi si ai nostri, faptul ca suntem  liberi, faptul ca putem trage aer in piept si ne putem schimba starea. Habar nu avem ca, trecand cu vederea toate astea, fericirea cea mare nu poate veni, pentru ca ne lasam rosi pe dinauntru de mici mizerii si devenim prizonierii unor neputinte construite doar in mintea noastra.
Am facut o profesie din a ajuta oamenii sa descopere ca sursa inepuizabila de resurse din viata noastra suntem  noi!

Marea Dragoste / Tango: Ce te face, intotdeauna, nefericita?
Mihaela Burda: Duplicitatea. Prostia agresiva. Creatorii situatiilor in care toata lumea pierde. Exercitiul iresponsabil al puterii. Impostura. Lipsa de discernamant. Suferinta in general si suferinta oamenilor dragi, in special. Incapacitatea mea de a interveni esential cand si unde simt ca e nevoie.

Marea Dragoste / Tango: Care sunt ingredientele care fac o poveste de iubire sa reziste in timp si ce ne ucide iubirile?
Mihaela Burda: Oricine se asteapta ca dupa un an, trei, noua, paisprezece, cincizeci de casatorie fluturasii din stomac si furnicutele din viscere sa fie la fel de zglobii ca la inceput, se insala amarnic! Mai bine iti spui povestea cu cainele gradinarului, care n-a facut nici un rau nimanui, decat sa iti hranesti o iluzie atat de distructiva ca mitul iubirii vesnice.
„O poveste de iubire care rezista in timp” e nu numai o iubire – e povestea unei perechi, inceputa cu o iubire si continuata pe baza unor valori si optiuni de viata comune, a unor vise comune, a unor idei impartasite, a unor credinte mutual respectate, a unei existente comune – cu implinirile si esecurile ei. Perechea e o optiune posibila de viata – exista oameni chemati sa traiasca astfel! Sunt oameni extrem de deschisi, extrem de generosi, capabili sa rezoneze cu altii, iar in momentul in care isi gasesc, la randul lor, mediul de dezmarginire, se asaza in el cuminti si traiesc fericiti pana la adanci batraneti.
„O poveste de iubire care rezista in timp”, in termenii ei concreti, poate insemna ca in momentul in care tu vrei la teatru, el vrea la film, ca tu vrei ca fata sa mearga la balet, iar el crede ca e mai bine la karate sau la tenis, ca el vrea sa doarma cand tu scrii pe blog, ca el se bese (fie chiar si in baia de langa dormitor, dar e sonor, oricum) in timp ce tie isi curg lacrimile pe obraji la nu stiu ce roman… Si asa mai departe – si baga de seama ca am enumerat numai aspecte benigne din viata de cuplu!
Ca sa poti trece peste toate astea si sa crezi ca merita sa ramai in relatie e nevoie de o sincronizare a mintilor si o armonie afectiva pe care putini, extrem de putini dintre noi au perseverenta de a o atinge. E posibila – dar cere energie, dedicare, efort.
Totul incepe cu hotararea ca acelasi chip vrei sa il vezi in fiecare seara si sa te trezesti cu el in fiecare dimineata. Pe drum, insa, ne pierdem cumpatul, incepem sa confundam orgoliul cu demnitatea, deversam reprosuri cu carul pentru darurile de viata pe care le-am facut fara sa ne fie cerute. Cand vedem cat de mult efort ni se cere, ne vine sa ne luam hamul si prastia, sa punem coada pe spinare si sa ne vedem de drum. Ca sa rezistam e nevoie de tinere de minte – de unde am plecat impreuna si unde ne-am propus sa ne ducem, iar asta se face perseverand.
Din pacate sunt si oameni mutilati de educatie, de societate, care nu au nici timpul, nici probitatea de a se investiga si a se intreba serios: chiar nu pot trai fara asta?! Li s-a bagat in cap ca „asa e bine” sa ai o familie, sa fii „in randul lumii”, sa te casatoresti si, mai ales pentru femei, „sa te implinesti” avand un copil. Astea sunt gogorite – nu au nimic de-a face cu adevarul profund si extrem de personal! Si o gramada de oameni le cad prada pentru ca in goana catre maturitate nu-si gasesc ragazul sa descopere cine sunt ei cu adevarat si ce vor de la viata.
Perechea e o cale posibila – mai sunt multe altele, cu nimic mai rele. Important e sa fie Calea Ta!
Iar iubirile – Doamne ajuta la cat mai multe! Ne tin in forma, ne construiesc, ne provoaca, ne imbogatesc – si pentru ca noi suntem  vii, iar ele sunt forme de interactiune intre fiinte vii, la un moment dat se dilueaza, se transforma sau dispar. De ce trebuie sa facem asa un mare caz din asta?! In momentul T am fluturi in stomac si mi se pare ca tot ce ma face mai bun, mai frumos si mai complet e persoana X. In momentul T1 mi se pare ca ma incurca si ma oboseste, iar in T2 daca dispare din viata mea mi se pare ca a stat vantul.
Sunt obiceiuri proaste, mostenite de generatii, de care ar fi momentul sa ne dezbaram! Femeile sa inceteze sa gandeasca in termeni ca „eu m-am daruit total, iar tu ne-ai ucis iubirea!”. Iar barbatii sa faca bine si sa se vindece de umblatul cu forfarlica! O atitudine adulta, deschisa e solutia pentru a pasi mai departe. Femeile cu probleme afective tind sa devina liane in bratele primului barbat care le-a ingaduit o noapte, iar barbatii in faza de pre-orgasm, tind sa spuna lucruri pe care le-au vazut in filme, de tipul „te iubesc!”, fara sa creada o iota!
Putina cultura de cuplu, putina disciplina de sine, putin respect pentru sine si celalalt ne pot scoate din multe situatii neplacute.
E bine sa ne asezam si sa vorbim – si daca a fost superb pe drumul impreuna, sa ne-o spunem si sa continuam, si daca avem nemultumiri sa le exprimam si sa devenim mai atenti, daca se poate, si daca descoperim diferente ireconciliabile sa circulam mai departe pe drumul personal, fara sa uitam sa facem urari de bine.
Dramele reale sunt altele. „Iubirile ucise” sunt niste constructii mentale – cine-i bolnav de ele, sa fie sanatos, cum ar zice un clasic in viata.

Marea Dragoste / Tango: Cum trecem peste dezamagiri, peste tradari, peste minciunile indurate intr-o relatie? Cum iertam, cum uitam?
Mihaela Burda: Inainte de toate, intr-o relatie, indiferent de ce tip ar fi ea, in momentul in care simti ca „induri”, ceva e profund in neregula! E posibil sa fii in interactiune cu o persoana care nu e foarte constienta de sine, de comportamentele ei si de felul in care isi manifesta afectele si personalitatea – nu e nimic rau in asta. Rau e daca taci si daca nu exprimi pe loc, in mod specific, ceea ce nu-ti convine, ceea ce-ti provoaca disconfort. Daca, totusi, ai exprimat nemultumirea, iar persoana respectiva continua in acelasi fel – e ok! inseamna ca asta e natura pe care nu poate sau nu vrea s-o modifice. Iar tu, ai de ales: ori traiesti cu asta si ramai impreuna cu persoana respectiva in pofida racilelor ei – si atunci nici prin minte nu trebuie sa-ti treaca faptul ca „induri”, pentru ca ramanerea e alegerea ta, ori iti vezi de drum.
Cum trecem – asta chiar e o intrebare! Si am sa raspund cu o piesa pe care mi-o canta Gigi in copilarie: „Ma dusei sa trec la Olt”. Treci in picioare, pentru ca esti tu si perechea e mai puternica decat ceea ce s-a intamplat. Treci calare, catarandu-te pe tot ce vezi cu ochii, pentru ca iubesti atat de mult omul de langa tine si simti dragostea lui atat de profund, incat te opintesti si il salti din valtoarea in care a fost prins. Sau va tineti in brate si treceti, pentru ca in brate se trece mult mai usor!
Iertarea e job-ul lui Dumnezeu, iar uitarea apanajul mintilor slabe! Trecerea e cea mai importanta! Cine a trecut, a si uitat, a si iertat deodata – s-a tampit doar ca sa se indumnezeiasca! De ce crezi ca Blaga si-a numit unul dintre volume „In marea trecere”? Despre asta e vorba!

Marea Dragoste / Tango: Crezi ca devenim mai buni, mai intelepti, odata cu trecerea anilor?
Mihaela Burda: Stiu si eu daca e necesar?! „Mai buni” – in comparatie cu ce? Daca masura mea e Eul, si simt ca bunatatea e o componenta a caracterului meu fara de care nu pot si care nu mi-a fost data in masura necesara, straduindu-ma intru bunatate, categoric ca ma voi apropia de cea mai buna varianta care pot fi. „Mai intelepti” – in comparatie cu ce?! Ma rog, asta nu tine de exercitiul de vointa, ci de abilitatea cognitiva – daca suntem  normali mental devenim mai intelepti fara sa vrem…
Cred ca e de dorit ca, odata cu trecerea anilor, sa devenim cat mai apropiati de cea mai buna varianta a noua insine / insane pe care ne-o putem imagina. Si sa definim in felul asta „o viata implinita”.

Marea Dragoste / Tango: Cand murim, la ce crezi ca ne gandim?
Mihaela Burda: Stiu la ce s-a gandit Mama Mioara cand a plecat, pentru ca mi-a spus – sa-mi fie mie cat mai bine si mai usor!
Stiu la ce s-a gandit cel mai drag copil din viata mea, pentru ca mi-a scris un sms – „e calda marea!”… si nu mai apucasem sa facem o baie impreuna…
Banuiesc la ce s-a gandit prietenul meu cel mai drag si apropiat – ca, poate, n-a facut destul de mult ca sa isi lase iubita sotie si fiul in siguranta, dupa mai bine de doua decenii de convietuire.
In ceea ce ma priveste, am vaga banuiala ca o voi sfarsi ca Till Buhoglinda, care i-a spus popii – chemat sa-i dea impartasania si iertarea – ca ii pare rau de toate draciile pe care nu le-a facut!

ACEST MATERIAL ESTE PROPRIETATEA EXCLUSIVA A SITE-ULUI MAREA DRAGOSTE / www.revistatango.ro SI, CONFORM LEGII DREPTURILOR DE AUTOR, NU POATE FI PRELUAT, INTEGRAL SAU FRAGMENTAR, FARA ACORDUL SCRIS AL DETINATORILOR ACESTUI SITE.
contact mareadragoste@revistatango.ro
, alice@revistatango.ro

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

 

Categorii:
Interviuri

Comentarii

  • Superbă confesiune! Despre doamna Mihaela Burda și ideile ei, ce să mai spun? De o autenticitate care, pe mine cel puțin, aproape că m-au lăsat fără cuvinte. Parcă văd o replică vie a doamnei T., adaptată zilelor noastre din ce în ce mai grăbite și pline de delirul social. Atunci când ,,n-au intrat zilele-n sac”, când ne acordăm puțin răgaz pentru sufletul nostru atât de încercat, o femeie adevărată poate ascculta muzica lui Julio Iglesias… Plină de tandrețe, de pasiune și senzualitate. Sper ca restul să nu fie doar tăcere…

    Constantin Gheorghe decembrie 15, 2020 9:22 am Răspunde
  • frumos…

    bianca ianuarie 4, 2012 9:41 am Răspunde
  • excelenta mihaela..minunata !

    dan popa decembrie 25, 2011 5:45 pm Răspunde
  • Minunat, minunat!
    Te stiam de la tv.Alice, dar nu te-am citit niciodata.
    Nu cred ca am lecturat ceva mai frumos!
    Te-am placut maxim si pe tine si pe Mihaela.

    razi mihaela decembrie 18, 2011 8:47 am Răspunde
  • Un interviu cald, unduitor si tandru… despre viata!
    Exceptional!

    anca decembrie 9, 2011 9:48 pm Răspunde
  • Nu, nu e o iluzie… Decat ca in viata asta nu ti-ai intalnit iubirea… vesnica… atat!
    Data viitoare!

    Mara decembrie 8, 2011 10:02 pm Răspunde
  • Multumesc din suflet pentru acest"regal" plin de sensi-
    bilitate,de caldura,de iubire.Minunat !
    Ce pacat ca asemenea Oameni sunt tot mai rari.

    Victoria decembrie 7, 2011 2:38 pm Răspunde
  • Multumesc mult de tot, fara cuvinte care sa cuprinda in ele tot adevarul suficient pentru a multumi celor 2 MINUNATE ZEITE , care ne-au umplut sufletul de incintare cu acest interviu fluviu.

    Iris40 decembrie 6, 2011 1:33 pm Răspunde
  • exceptional interviu si admirabil personaj – mihaela burda. inca e bine daca putem avea si asemenea exemple vii. felicitari. a.

    ana decembrie 3, 2011 12:17 pm Răspunde

Dă-i un răspuns lui Iris40 Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.