Felicitări pentru doctorat! Adu-mi și mie meniul, te rog… – de Simona Catrina

Primul lucru pe care l-am învățat, când am ajuns în Canada în calitate de imigrant, a fost că e foarte important să ai studii înalte. Dar și că e la fel de important ca ăsta să rămână micul tău secret. Suntem oameni cu toții, așa că n-ar trebui să fie nicio rușine că avem masterate și că uneori ajungem la munca de sus. Cine se crede fără de păcat n-are decât să arunce primul diploma.

Miss Masterat

Când mi-am luat primul job din viața mea, nu uitam niciodată să înghit un Rudotel înainte de a ajunge în birou. Eram translator de limba arabă într-o ambasadă și ajunsesem acolo cu niște recomandări sclipicioase. Doar că ăia… mă scuzați, excelențele lor, diplomații vorbeau într-un dialect bizar. M-am simțit precum un fost coleg de-al meu, student chinez, care a învățat românește la București și pe urmă s-a decis să nu se mai întoarcă la Beijing, ce surpriză. S-a mutat în Maramureș, să predea franceza la o școală din Sighetu Marmației (nu vreți să știți cum pronunța el numele acestui oraș). Oamenii de prin partea locului au povestit, ulterior (unor medici care îl tratau pe Jing-Sheng Zheng de depresie) că dom’ profesor de franceză nu pricepea nimic din graiul local, iar asta îl adusese în pragul sinuciderii. Ba chiar a încercat de două ori să-și ia zilele, odată cu o supradoză de algocalmin – doctorii i-au găsit incredibila cantitate de patru pastile în stomac -, iar altădată cu o supradoză de palincă, substanță care nu l-a ucis, deci l-a făcut mai puternic.

Ceea ce voiam să spun e că școala te învață lucruri superbe de care n-ai nevoie, iar jobul te învață lucruri caraghioase fără de care nu poți trăi. Teoretic, cică există și oameni care învață de plăcere. Personal, nu cunosc pe nimeni, dar nu e timpul trecut, am viața înainte. Oricum, cu micile excepții de rigoare, lumea e împărțită în oameni sexy și oameni care învață carte. Știu, e un șablon, ca să nu mai spun că sună superficial. Multă vreme, chiar am crezut că aceste categorisiri sunt stupide și deloc adevărate, numai că viețișoara mi-a adus câteva mostre contondente în sprijinul teoriei de mai sus.

Adică mă aștept oricând ca o femeie ofensator de atractivă – cu picioare, ochi și păr cum n-a avut neam de neamul meu – să-și piardă cheile prin casă și să le caute pe Google, că așa a auzit ea, că Google ăsta te ajută să găsești orice. Exagerez, nu știu, poate că și prostia are o limită. Cert este că, atunci când eu și Alice am dat examen de admitere la masterat, eram printre cele mai frumoase candidate, asta în condițiile în care eu aveam o sută de kile, iar ea era gravidă în luna a șaptea. Restul erau numai genii bătute de soartă și de genetică.

Kill Bill! Altfel, asumați-vă riscurile

Școala te ajută să observi ce tâmpenii fac cei care nu au școală. Faptul că eu am citit mai multe cărți decât Simona Trașcă, Simona Gherghe, Simona Sensual și alte tize de succes mi-a folosit doar la dezvoltarea abilității de a observa cât sunt ele de ridicole. Probabil că și ele spun ceva asemănător despre unele ca mine: faptul că arătăm bine, că suntem tinere și că suntem bogate ne ajută să înțelegem frustrarea unor ziariste pe care niciun boșorog plin de bani nu le vrea, iar ele crapă de ciudă, iar dacă nu de ciudă, atunci oricum or să crape în curând de bătrânețe.

Din ce în ce mai mulți părinți mi se plâng că progeniturile lor adolescente au idoli de doi bani și două clase, că fetele vor să fie iubitele unor bogătani libidinoși, care să le cumpere mașini și să nu le trimită niciodată la muncă. Băieții vor să fie în cel mai bun caz fotbaliști, dar cum pe unii nu-i ajută dotările fizice, își comută visul și vor să ajungă staruri de manele. Știu, sună incredibil, mai ales că aceste mărgăritare sunt emise prin ceea ce numim ”familii bune”, adică genul de părinți care, fie și dacă n-au făcut prea multă școală la vremea lor, și-au împins odraslele către hârțoage, spunându-le că trebuie să-și facă un rost în viață.

Atunci, ăștia micii vin cu pliscul plin de exemplul celebru al lui Bill Gates, care a dat-o în mă-sa de facultate și a ouat una dintre cele mai puternice afaceri din istoria omenirii. Asta e ca și cum aș spune eu că, dacă poeta Nina Cassian o duce bine (anul ăsta face 90 de ani), deși fumează și se răsfață cu alcool fin de când o știu, am voie să fumez și să mă îmbăt cât vreau, pentru că am să-i îngrop pe toți din jurul meu, iaca. Ce să le răspundă părinții, după una ca asta? Că Gates e o excepție? Că marș și fă probleme la matematică, fiindcă tu n-ai mintea lui Bill?

Se merge pe ideea că, de la un moment încolo, nimeni nu te întreabă la ce facultate ai fost. Cu ani în urmă, am avut vreo doi iubiți care nu terminaseră decât liceul, și ăla cu cazne mari, dar care erau de cinci ori mai culți și mai înțelepți decât mine. Până atunci, avusesem relații pline de câlții unor prejudecăți: dacă nu era titrat, nu mă interesa. Ei, bine, ascultându-i p-ăștia care trecuseră bacul cu media șapte, dar care vorbeau despre Nietzsche la fel de ușor cum vorbesc eu despre meniurile Big Mac, a trebuit să înghit concluzia că e foarte important să ai carte, dar la propriu. În sensul că țara geme de licențiați care opinează că Dostoievski a scris Frații Jderi sau Frații Karamazov sau Frații Grimm, unii dintr-ăștia. Și aceeași țară e la fel de plină de oameni cu zece clase care citesc Faust, Ciuma sau Iliada în original.

Tot ce-i cult strică

Eu, una, m-am bucurat întotdeauna că am diplome și că am învățat, mai ales când mă îndrăgosteam. Modelul meu de bărbat a fost cel cu creieri virili. La început, evitam extremele, geniile mă inhibau. Știu și acum că, în anul doi de liceu, un coleg îmi făcea curte, iar eu fugeam de el ca de bacilul Koch, fiindcă el citea, de exemplu, niște opere alambicate de-ale lui Benedetto Croce, despre care eu nu auzisem. Sau credeam că a fost un fascist din gașca lui Mussolini, mă rog. Pe urmă, când n-am avut încotro și l-am mai răsfoit, prin facultate, mi-am adus aminte de cultul meu adorator. Am aflat că se însurase cu una care suferea mai rău decât mine: credea că Benedetto Croce e un sortiment de pizza. Apropo, nici Croce n-a făcut facultate, dar asta nu l-a împiedicat să scrie lucruri atât de deștepte, încât să ne simțim niște găini pe lângă el.

Niște bărbați din viața mea pentru care cartea era mai importantă decât orice (mă rog, nu chiar orice, mașina avea întotdeauna întâietate, căci era mai în vârstă) m-au părăsit pentru femei care nu mai citiseră nimic, de la Morcoveață încoace. În schimb, ele făceau bani, erau ambițioase, practice, gospodine și, câteodată, puțin gravide.

Cei mai interesanți iubiți de-ai mei m-au dorit pentru sclipirile din sinapse, nu pentru cele de pe bluze. Recunosc, pe jumătate rușinată, că uneori mi-aș fi dorit să mă remarce pentru niște picioare bestiale, bucle perfecte, ochi colorați, talie neverosimil de mică, sâni neverosimil de fermi. Dar pe ei i-a incendiat plăcut faptul că râdeam la aceleași glume ca și ei. Și, mai ales, fără să fie nevoie să-mi explice poanta. Logodnicul meu actual s-a îndrăgostit de mine după ce mi-a citit articolele, nici nu știa cum arăt, puteam să fiu o focă blazată. Sau, și mai rău, o morsă blazată.

Sunt mândră de tot ceea ce am învățat, sunt speriată de tot ceea ce n-am apucat să învăț. Ceea ce am citit nu m-a ajutat decât să pierd câteva mici iubiri și să-mi găsesc adevărata mea iubire.

Articol scris pentru rubrica Dosar a ediției de martie 2014 a revistei Marea Dragoste/revistatango.ro