Mihaela Bustuchină Vlaicu: Căsătoria este o istorie de inteligenţă şi de iubire, de ambele părţi

Am iubit, iubire pură, floare roșie pe gură… Dacă vrei să te iubească, ia podoabă tinerească… Să iubești, iubind iubire, Să dorești, dorind un dor…

Sunt versuri care ne-au rămas în suflet, așezate pe muzica Mihaelei Bustuchină, cântate de glasul ei inconfundabil, care ne-a luminat tinerețea. Mihaela Bustuchină Vlaicu a urmat, însă, alt destin decât cel muzical. Revendicată de marea medicină a lumii, Mihaela Bustuchină Vlaicu este doctor în medicină și cercetător de excepție în neurogenetică într-un spital important și într-un mare institut de cercetare din Paris. Iubește același bărbat dintotdeauna și pentru totdeauna, este mama unui fiu devenit și el medic psihiatru la Paris și tocmai a publicat o carte extraordinară despre dubla sa viață, Să locuiești într-un cântec de pasăre, o carte însoțită, cum altfel, de un CD cu piesele de care ne-a fost atât de dor.

Fotografii de Paul Buciuta / Marea Dragoste, realizate la Lente & Șotron, bd. Pache Protopopescu, nr.20

Alice Năstase Buciuta: Ce a fost mai întâi: muzica sau medicina?

Mihaela Bustuchină Vlaicu: Am făcut liceul „Ion Minulescu” la Slatina și în 1974, la liceu, am început să cânt la chitară şi am făcut prima compoziţie, „Caii mei albaştri”, pe versurile lui Virgil Dumitrescu.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Mai aveaţi pe cineva în familie care cânta?

Mihaela Bustuchină Vlaicu: Da. Bunicul meu a fost preot. Bunicul dinspre tata a fost învăţător. Aveau amândoi voci foarte bune. Bunicul mi-a supervizat prima compoziţie, a zis: „e frumoasă, poţi să continui” și asta mi-a dat încredere. Apoi am luat un fel de bursă la liceu şi mi-au dat bani să plec într-o tabără de vară. Dar eu am folosit banii şi mi-am luat o chitară. Aşa am început. Am învăţat să cânt la chitară, am început să compun şi am luat primul meu premiu la Slatina, se chema „Spicul de aur”, după care am intrat la facultate, în 1976, la Facultatea de Medicină din Bucureşti.

Marea Dragoste/revistatango.ro: A fost, deci, mai întâi muzica, dar apoi a venit marea dragoste, medicina… Nu v-aţi gândit să faceţi o profesie din muzică?

Mihaela Bustuchină Vlaicu: Nu. Ideea era să fac medicina. Și am făcut. În 1976 am intrat la Bucureşti, la medicină, în primul an, şi chiar atunci am cunoscut-o pe Luminiţa Dumitrescu care m-a invitat la televiziune cu faimosul meu cântec „Caii albaştri”. Avem o filmare foarte frumoasă într-un leagăn, în studio, cu Mircea Bodolan şi câțiva artiști care mai erau pe vremea respectivă.

 Marea Dragoste/revistatango.ro: Aţi studiat muzica cu profesori? Ați avut meditatori?

Mihaela Bustuchină Vlaicu: N-am avut niciodată profesor. Nici meditaţii ca să iau la facultate nu am făcut. Îi spuneam lui taică-meu că a făcut economie cu mine. Am avut un singur test, cu un profesor de fizică. A zis „nu are nevoie fata”. La chitară mi-am luat metoda lui Caruso şi am zdrăngănit chitara de i-am înnebunit pe toţi, pe taică-meu în primul rând. Când voiam să îi supăr un pic, le spuneam că eu nu mai dau la medicină, mă fac artistă. Zdrăngăneam la chitară ore în şir, timp ce poate învăţam la fizică şi la biologie. Am învăţat singură și nu sunt deloc bună la chitară. Ştiu zece-cincisprezece acorduri şi atât. Dar am folosit-o ca un fel de acompaniament pentru voce, nu mai mult.

Nu am putut să urmez Cenaclul Flacăra, cum făceau toţi ceilalți. Eu aveam studii în acelaşi timp, iar medicina era lucrul cel mai important pentru mine.

Marea Dragoste/revistatango.ro: A fost grea facultatea?

Mihaela Bustuchină Vlaicu: Atunci, la admitere, erau câte nouă-zece pe loc, mediile erau peste opt ca să poţi să intri. Facultatea a fost foarte grea, iar eu în continuare făceam, din când în când, câte o emisiune la televiziune, câte un spectacol. Lucram și la Clubul Universităţii, aveam o activitate culturală. Folkiştii au plecat cu Adrian Păunescu, dar eu, atunci când mi-a propus, o singură dată, am spus foarte clar: nu pot să mă angajez să vin la Cenaclul Flacăra cum fac ceilalţi, pentru că eu trebuie să termin facultatea. Mi-am pus condiţiile foarte clar şi de aceea, nu am făcut niciodată parte din Flacăra.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Dar aţi cântat în câteva spectacole, nu?

Mihaela Bustuchină Vlaicu: Am cântat numai aşa, de trei-patru ori, dar nu am putut să urmez Cenaclul Flacăra, cum făceau toţi ceilalți. Eu aveam studii în acelaşi timp, iar medicina era lucrul cel mai important pentru mine.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Nu aţi regretat?

Mihaela Bustuchină Vlaicu: Nu am regretat, pentru că eu am avut nişte obiective foarte clare în viaţă. Vreau să fac medicină, asta era numărul unu, iar muzica era doar o pasiune. Nu am vrut să fac o carieră muzicală pentru că nu se pot face două lucruri importante deodată. Trebuia să aleg, iar alegerea mea a fost medicina. Bineînţeles că atunci când prinzi gustul scenei e ca un fel de drog. E foarte frumos să fii pe scenă. Eu sunt foarte timidă în realitate, dar pe scenă, de când eram tânără, capăt un fel de putere şi mi se taie toată timiditatea. Am cântat mult și cu Serbările Scânteii Tineretului, cu Lucian Avramescu, care aveau un program avantajos, pentru că se organizau spectacole sâmbăta și duminica, deci în afara programului meu de medicină. Era o echipă foarte frumoasă, veneau Caramitru, Gabriel Oseciuc, Cornelia Oseciuc, George Mihăiţă, scriitori, Cristian Ţopescu, Mădălina Manole. Se lansase atunci, chiar a cântat cu chitara mea, Elena Cârstea. Eram o echipă foarte frumoasă, ne înţelegeam foarte bine, era o recreere pentru mine.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Care a fost primul post după ce ați terminat facultatea?

Mihaela Bustuchină Vlaicu: Când am terminat facultatea, am fost aleasă direct asistent universitar. Am rămas asistent universitar şi am ajuns la profesorul Voiculescu, la spitalul numărul 9. Era profesorul cel mai bun de neurologie.

Marea Dragoste/revistatango.ro: V-ați dorit această specializare sau așa s-au legat lucrurile?

Mihaela Bustuchină Vlaicu: De la început am vrut să fac neurologia. „Mi se făcea curte” de către profesori. Profesorul de cardiologie, Gherasim, voia să fac cardiologie. Cel de la diabetologie voia să fac diabetologie. Oftamologii, să fac oftamologie. Eu am fost foarte hotărâtă, mai ales după ce l-am cunoscut pe Vlad Voiculescu. E mentorul meu, am avut o şansă nemaipomenită să îi fiu ultima elevă, că după aceea a ieşit la pensie.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Contează mult profesorii de la care învățăm?

Mihaela Bustuchină Vlaicu: Pot să spun că meseria se învaţă când ai un model. Şansa mea a fost că l-am avut ca model pe cel mai mare profesor de neurologie din România și printre primii la nivel internațional. Era și o persoană erudită, cu o iubire extraordinară faţă de pacienţi, cu o minte foarte clară. M-a învăţat lucruri extrem de importante, cum să fac o sinteză de diagnostic şi un diagnostic diferenţiat… Lucrurile astea se învaţă de la cineva, simţul clinic, cum să te comporţi cu oamenii şi cum să consulţi, cum să-i abordezi, pentru că fiecare om din spital are personalitatea lui, nu poţi să vorbeşti la fel cu toţi. Medicina, în general, e un fel de teatru. Doctorul trebuie să se adapteze, să fie foarte maleabil şi să poată să colaboreze cu fiecare persoană. E un talent pe care eu cred că îl aveam, iar scena m-a ajutat foarte mult.

Marea Dragoste/revistatango.ro: În România, mergi cu căciula în mână la medic…

Mihaela Bustuchină Vlaicu: Trebuie o adaptare de ambele părţi. Toţi medicii buni au ceva particular, care îi deosebeşte de ceilalţi. Toată lumea poate să ia examene, să facă teste, cum se fac acum la medicină – nici nu mai ai bolnavul în faţă, bifezi răspunsul respectiv. Dar asta nu înseamnă că poţi să fii un foarte mare doctor. Ai cunoştinţe, dar practica de toate zilele nu este deloc acelaşi lucru. Am avut şansa, la vremea respectivă, să fiu la o şcoală de medicină cu tradiţii extraordinare, după modelul franţuzesc. Profesorii mei, foarte mulţi, au lucrat chiar la spitalul unde lucrez eu acum în Paris, pentru că, pe vremuri, între cele două războaie, erau schimburi de experienţă între Franţa şi România. Iar atunci, din 1982 până în 1992, cât am stat la spitalul numărul 9, am avut ocazia să lucrez cu studenţi și să decopăr o a doua pasiune. Muzica e prima pasiune, iar a doua pasiune – meseria nu o pun la socoteală, desigur, aceea e mai mult decât o pasiune – este că îmi place să țin cursuri. Darul didactic sigur îl moştenesc de la părinţi, care sunt amândoi cadre didactice, amândoi profesori. Cred că şi asta se moşteneşte. Cum lucrez în genetică, ştiu că tot ce facem, în final, este scris în codul genetic. Şi pasiunea, şi alcoolismul, şi muzica, toate sunt deja scrise în ADN. Nu este o întâmplare că fiecare om are o înclinaţie. Eşti făcut pentru ce faci de fapt.

Fiecare om din spital are personalitatea lui, nu poţi să vorbeşti la fel cu toţi. Medicina, în general, e un fel de teatru. Doctorul trebuie să se adapteze, să fie foarte maleabil şi să poată să colaboreze cu fiecare persoană.

Marea Dragoste/revistatango.ro: În paralel, viaţa personală cum a mers? Când a venit dragostea?

Mihaela Bustuchină Vlaicu: În 1979, la facultate, l-am cunoscut pe soţul meu, care era student, mai mare decât mine cu un an. De atunci suntem împreună şi asta m-a ajutat foarte mult. A fost mereu un fel de înţelegere tacită între noi. Eu aveam nevoie de libertate, să mă lase să cânt, să fac jurnalism, televiziune. Nu aş fi vrut să iau un bărbat care să mă împiedice, care să mă ţină acasă, să îmi spună „faci numai asta şi asta”. Din contră, soţul m-a ajutat, m-a încurajat, m-a acompaniat mai peste tot ca să urmez drumurile pe care le-am ales. El a fost şi este în continuare un echilibru. De-asta şi suntem împreună după atâţia ani.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Cei mai mulţi oameni încearcă de nenumărate ori, au eşecuri, divorţuri. Este un noroc o relație pentru o viață?