Mihaela Bustuchină Vlaicu: Căsătoria este o istorie de inteligenţă şi de iubire, de ambele părţi

Mihaela Bustuchină Vlaicu: Am fost la întâlnirea de 30 de ani după terminarea facultăţii soţului, la promoţia lui. Abia pot număra pe degete câte familii rămăseseră împreună de la început. Toată lumea ne ştia căsătoriţi din facultate şi chiar am avut comentarii de genul: „voi tot împreună sunteţi, nu v-aţi săturat?!”. Mai erau, probabil, trei, patru, cinci familii formate de la începuturi, din toată promoţia de 600 de doctori. Într-adevăr, este un noroc. Trebuie să fie dragoste, fiindcă altfel nu ţine nimic şi sunt convinsă că este şi o nuanţă de inteligenţă din partea amândurora. Dar nu există linie dreaptă în viaţă, în meserie sau în general. Există urcuşuri şi coborâşuri, pe care trebuie să le depăşeşti cu inteligenţă dacă te iubeşti; dacă nu, nu ai răbdare şi nu poţi să păstrezi echilibrul. Căsătoria este o istorie de inteligenţă şi de iubire, de ambele părţi.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Care vi s-au părut cele mai grele perioade din căsnicie, la început?

Mihaela Bustuchină Vlaicu: Chiar râdeam la început, pentru că eu voiam să mă culc devreme, la ora nouă jumătate, zece, iar soţul meu învăţa doar noaptea. Perioada de acomodare în cuplu este cea mai grea. Primele trei luni sau chiar primul an sunt cele mai grele, până ajungi la un echilibru de ambele părţi și înţelegi cum funcţionează celălalt.

Marea Dragoste/revistatango.ro: De unde aţi avut înţelepciunea aceasta, cum că o relaţie este pentru totdeauna? Eraţi tânără, eraţi vedetă, puteaţi avea ispite sau alte oferte…

Mihaela Bustuchină Vlaicu: Cum am mai zis, cred că neurologia ca specialitate nu mi-am ales-o la întâmplare. Am învăţat încă din liceu, eram la internat în Slatina şi îmi făceam, pe o bucăţică de hârtie, organizarea timpului. Îmi notam ce trebuie să fac în fiecare zi şi la ce oră. Părinţii m-au învăţat să fiu organizată, la ei am văzut cum poţi face multe lucruri într-o singură zi. De la ei am ideea aceasta de echilibru. În plus, am fost crescută la ţară până la nouă ani. Mediul rural este un mediu sănătos, unde familia trebuie să fie familie. Am avut în jur exemple bune şi am învăţat că o relaţie poate să fie până la sfârşitul vieţii. Când nu mai merge, trebuie să ai curajul să spui „nu mai merge şi cu asta basta”. Nu susţin că toată lumea trebuie să rămână până la sfârşitul vieţii cu acelaşi om. Contează educaţia, principiile la care ţii şi să faci totul ca să salvezi ce ai, în perioadele grele. Soţul meu e foarte frumos, era considerat unul dintre cei mai frumoşi din facultate, eram un cuplu care putea să se destrame în trei luni. Şi eu aveam admiratori, bineînţeles, era perioada nemaipomenită a tinereţii.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Când a apărut şi copilul?

Mihaela Bustuchină Vlaicu: Mai târziu, după aproape nouă ani de căsătorie. Întotdeauna trebuia să fac ceva, să fiu conferenţiar, specialist. Meseria, meseria, meseria. Acum e normal să ai copii după 30 de ani, dar atunci era destul de târziu.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Cât de mult v-a schimbat maternitatea? Aţi fi fost aceeaşi femeie dacă nu aţi fi avut copil?

Mihaela Bustuchină Vlaicu: O să râdeţi, dar în momentul în care cariera mea era în plină ascensiune, la 25-26 de ani, mă gândeam „ce idee şi pe femei, să vorbească numai despre copii mici. Nu mai vorbesc despre muzică, despre literatură, e bizar”. Aşa gândeam până l-am făcut pe Andrei. Înainte de 30 de ani gândeam „femeile fac copii… ciudat”, după care a urmat o perioadă când mă uitam după cărucioare şi copii mici și îmi doream şi eu. Femeile au la un moment dat o obsesie, „trebuie să am neapărat copil” şi am trecut şi eu prin asta. Din fericire, în sfârşit, l-am avut şi, într-adevăr, te schimbi. Când l-am făcut pe Andrei, mi-am dat seama că în loc să vorbesc de neurologie, literatură, vorbeam cu Luminiţa Dumitrescu la telefon, de exemplu: copilul a făcut aşa, copilul a mers, copilul s-a dat cu sania… Creierul femeii care este gravidă şi face un copil se schimbă şi asta e ştiinţific, de fapt psihologia femeii se schimbă. La unele, într-un sens pozitiv, la altele apare apare depresia după sarcină şi creierul femeii e total perturbat de naştere şi maternitate. În general, bineînţeles că un copil e o împlinire, însă eu am prietene în jur care nu au copii. Nu este vina lor, este ori o alegere, ori n-au putut, dar eu cred că se compensează prin alte lucruri. Dacă îl ai, e foarte bine, dacă nu îl ai, nu cred că trebuie să faci o catastrofă din faptul că nu ai un copil. Oricum, copilul, până la 20-30 de ani, ai impresia ca e al tău (am şi scris în carte asta și vă las să descoperiţi acolo), dar copilul nu e copia ta. Avem ideea că trebuie să îi faci un drum, dar nu e adevărat, el este creat să îşi facă drumul lui şi cariera lui aşa cum vrea el.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Dar altă carieră și-ar fi făcut, poate în România și alta a făcut în școlile din Franța. Cum aţi decis să plecaţi?