Mihaela Bustuchină Vlaicu: Căsătoria este o istorie de inteligenţă şi de iubire, de ambele părţi

Mihaela Bustuchină Vlaicu: Când am plecat noi, în 1992, el avea şase ani. A rămas aici și a făcut clasa întâi în țară, abia din clasa a doua l-am luat în Franța. M-ați întrebat cum am decis să plecăm. Era un gând mai vechi. Eu nu fac deloc politică, însă în 1987 aveam studenţi străini la universitate şi deja se ajunsese în situaţia în care, când mergeam să iau reviste în limba franceză, engleză, de la ambasada franceză şi americană, mi se spunea clar că ar trebui să nu mai fac drumuri pe-acolo, că o să am probleme. Ajunsese să îmi fie frică să încerc să-i învăţ pe studenţi ceva modern şi actual. Ne-am închis foarte tare. Din persoana publică, deschisă, am învăţat să nu mai vorbesc nimic, am stat cu soţul şi, cum zice el, am investit în cap. O perioadă de aproximativ trei ani am stat şi am citit acasă, am investit în cunoştinţe, meserie, cultură. Nu mai aveam curaj să ieșim, fiindcă era complicat, nu ştiai cu cine ieşi, cu cine vorbeşti.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Cum aţi primit Revoluţia, ce făceați atunci?

Mihaela Bustuchină Vlaicu: Eram de gardă la Spitalul 9 şi au venit răniţi foarte mulţi. Nu am înţeles la început, credeam că a fost un accident de maşină, dar rapid mi-am dat seama că erau împuşcaţi şi că se întâmpla ceva serios. Am trăit revoluția lucrând, primind răniții am aflat că se întâmplă ceva. Copilul era acasă cu părinţii mei, iar eu, după ce am ieşit din gardă, am mers cu maşina la Spitalul CFR 2, să îl iau pe soţul meu, care avusese mulţi răniţi de la Otopeni. La Facultatea de Agronomie, mi-au spus să nu trec, dar eu nu am ascultat, am trecut, deşi se trăgea de sus. Și s-a tras chiar în mașina mea. Am păstrat foarte mult timp glonţul care a rămas înfipt în plafonul maşinii, chiar deasupra mea. Sperietura a fost mare, dar raţionalul oricum nu mai exista atunci. E o amintire greu de descris…

Marea Dragoste/revistatango.ro: Ați plecat după Revoluție, și pentru a vă face doctoratul în străinătate?

Mihaela Bustuchină Vlaicu: Făceam aici, împreună cu profesorul Voiculescu, o teză de doctorat, iar el mi-a spus: „ar trebui să pleci, să îţi termini teza la Paris, pentru că aici nu ai cum să avansezi”. Mi-a sugerat să fac o teză dublă, franco-română. Deja vorbeam foarte bine limba franceză, de la şcoală, dar mai ales din familia mamei, cu bunici învăţători şi preoţi. De la zece la paisprezece ani, bunicul mi-a dat să citesc chiar ce trebuie, francezi, englezi, germani. Cultura mi-am făcut-o întâi acasă, înainte de liceu. Și mama mea este o mare cititoare, acum are 86 de ani şi citeşte aproape o carte pe zi, dar nu orice, doar cărţi bune.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Aţi reuşit să transmiteţi şi copilului darul lecturii?

Mihaela Bustuchină Vlaicu: Deloc! Nu este neapărat o nerealizare, dar acum este o altă generaţie. Când, de exemplu, îi aduceam cărţi, îmi arăta cursurile pe ecran şi îmi spunea: „dacă am cursurile deja, de ce să cumperi o carte, ca să mă car cu ea după mine?”. Este defectul generaţiei de astăzi.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Revenind la doctorat…

Mihaela Bustuchină Vlaicu: Am plecat să îmi fac doctoratul în Franța, după Revoluţie. Am plecat fără copil şi am zis că mergem şase luni, să îmi fac doctoratul, şi după aceea ne întoarcem. Mi-am luat şi soţul, care era și el doctorand, dar el nu a putut continua acolo. În schimb, amândoi a trebuit să facem un fel de supraspecializare, pentru că diplomele noastre nu erau recunoscute atunci, în 1990. După şase luni, terminasem teza, profesorii de acolo mi-au propus să fac o prelungire, pentru o altă temă, pentru o altă teză, la Universitatea Paris VI, Pierre şi Marie Curie, cu o temă foarte interesantă. Așa am intrat direct la spitalul Pitié Salpêtrière, unde fusese şi profesorul meu, Voiculescu, pe vremuri.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Și acolo ați rămas, acolo sunteți și acum…

Mihaela Bustuchină Vlaicu: A fost o perioadă foarte grea şi foarte lungă în care nu mă hotăram dacă rămân sau nu rămân. Mi-a fost foarte greu. Aici lucrurile nu mergeau prea bine şi m-am gândit că totuşi copilul trebuie să rămână într-o ţară în care să îşi facă o facultate, o şcoală universală. Pe atunci, România nici nu era în Europa. Așa că ne-am hotărât să rămânem…

Marea Dragoste/revistatango.ro: Și ați regretat vreodată?

Mihaela Bustuchină Vlaicu: Într-o ţară care nu e a ta, nu eşti ca la tine acasă. Am înţeles asta de la început. Chiar când ajungi foarte, foarte bine, francezii au un stil să îţi aducă aminte că nu te-ai născut acolo.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Au aceeaşi ostiliate faţă de români pe care o au în alte ţări, cum e în Spania sau în Anglia?

Mihaela Bustuchină Vlaicu: Mult mai mare. Eu ştiu ce spun după 23 de ani. Cu un zâmbet un pic fals, îţi aduc aminte tot timpul că nu te-ai născut acolo.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Copilul s-a adaptat, totuși, repede?

Mihaela Bustuchină Vlaicu: Când am văzut că se adaptează foarte repede, asta m-a şi hotărât. Am zis “atunci fac un efort”. Și a fost un efort! Ca să vedeţi contrastul, eşti aici neurolog zece ani, doctor în neuroştiinţe acolo, eşti doctor în ştiinţe medicale aici, dar n-ai diplomă de medic. A trebuit să dau încă o dată toate echivalenţele. Iar echivalenţele nu înseamnă neurologia sau ortopedia, ci tot! Pe masă aveam cărţile cu toate specialităţile, care erau douăzeci şi patru, iar în partea cealaltă aveam teza de doctorat. Lucram în paralel la amândouă. A trebuit să repetăm toate materiile din facultate. După zece ani, am mai dat o dată un examen ca să dovedesc că sunt doctor şi în limba franceză! Pe urmă, încă o dată examenele de specialitate. În concluzie, în toată perioada asta, eu am făcut același lucru de două ori. A fost o muncă titanică.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Dar ați ajuns foarte sus în medicină, sunteți considerată un mare specialist.

Mihaela Bustuchină Vlaicu: Sunt la spitalul Pitié Salpêtrière din 1993, într-un serviciu de neurochirurgie. M-am răsfăţat în meserie cu tot ce nu puteam să fac în România. De exemplu, aici nu puteam să tratez bine accidentele vasculare, anevrismul, tumorile, Parkinson. Acolo m-am specializat în epilepsie. Specialitatea mea este epileptologie. La serviciu se operează pacienţii care sunt epileptici. Iar aceasta este o supraspecializare şi o recunoaştere a mea. Lucrurile au evoluat acolo. În plus din 1995 până acum, am avut şansa să plec de cel puţin trei-patru ori pe an la toate Congresele Internaţionale din toată lumea. Dacă vă fac o listă, Europa nu mai are niciun secret, şi în America, cred că mi-au rămas trei oraşe în care n-am fost. Iar sarcina mea e să fac rezumate după conferinţă, după care apare o revistă. Deci eu semnez capitolul epilepsie, Parkinson sau genetică de la fiecare congres şi asta e o colecţie de reviste care durează din 1995 şi până acum.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Deci aveţi şi un exerciţiu al scrisului.

Mihaela Bustuchină Vlaicu: Foarte mare, pentru că din 1995, eu sunt scriitoarea revistei de neurologie din Paris, cu toate rezumatele conferinţelor din străinătate. E o meserie jurnalismul medical pentru neurologie. În afara de asta, din 2000, aproape opt sau nouă ani am lucrat la Radio France Internationale şi am făcut Magazin Medical o dată pe săptămână, cu toate noutăţile din medicină pentru marele public. Săptămânal era emisiunea Magazin Medical şi o făceam de foarte multe ori împreună cu Ion Stănică, cel care m-a lansat pe mine la radio aici. L-am regăsit acolo. Acum el a ieşit la pensie şi am renunțat și eu, pentru că nu mai am timp. Din 1995 până acum m-am ocupat de studenţi. Am cursuri nu numai la „Marie şi Pierre Curie”. Am fost la un spital din altă parte pentru o perioadă şi am făcut cursuri la Universitatea Paris V, deci cursuri nu numai în spital, ci şi în amfiteatru. Iar din 2012 s-a deschis în curtea spitalului un mare, mare Institut, care se cheamă Institutul ICM, adică Institutul de creier şi de măduva spinării (Institut du Cerveau et de la Moelle épinière), unde am avut şansa extraordinară să fac neurogenetică, genetică pe epilepsie. Clinica e una, cercetarea e una, chirurgia e una şi acum am ajuns la nivelul superior, la genetică şi epilepsie, unde alături de echipa mea am descoperit încă două gene în epilepsie. Iar asta e extraordinar…

Marea Dragoste/revistatango.ro: E ca și cum ați descoperi două stele noi pe cer! După descoperirea lor, se găsesc leacuri mai uşor?