Să așezi în ordine alfabetică idei, concepte, emoții filtrate prin ochii, prin sufletul, prin gândul câte unui scriitor e o splendidă joacă de oameni mari pe care ne-am propus s-o jucăm, din când în când, în ritm de tango sau de Mare Dragoste. Colega noastră Jeni Plosceanu a ales o serie de citate din câteva volume ale adoratului și incredibil de talentatului scriitor Alex. Ștefănescu, rânduind astfel lumea cuvintelor și gândurilor sale vibrante.
Selecție de Jeni Plosceanu; Fotografie de Paul Buciuta
Absent: Multe personalități răspund cu mândrie ”Absent!” la provocările prezentului. Și se mândresc cu această fraudă morală, pe care o consideră o dovadă de nonconformism. Ei nu înțeleg că nonconformismul reprezintă un motiv de mândrie doar în creația artistică. În viață, un om civilizat și responsabil este conformist, adică își face datoria.
Alegere: (…) Nimic nu contează mai mult decât coincidența: să o iubești exact pe aceea care te iubește. Dacă reciprocitate nu e, nimic nu e. Totuși, pentru că mă obligi să aleg o variantă, mă supun, cu sufletul sfâșiat, și îți răspund: aleg a iubi.
Ana Blandiana: Ce puțin caz face o mare poetă de faptul că e o mare poetă!
Amestec: Vița-de-vie se stropește cu un amestec de piatră vânătă, lapte de var și dragoste. Piatra vânătă arată ca un eșantion de rocă selenară, dar este un banal sulfat de cupru, adică…rugină de cupru. Laptele de var este o soluție de var stins (hidroxid de calciu). Iar dragostea…i-am uitat componența chimică.
Atitudini: Un om întreg știe să fie și general, și soldat. Să conduci clarvăzător și să execuți inteligent, cu spirit de sacrificiu, ordinele primite sunt pentru mine două atitudini la fel de nobile când participi la o bătălie pentru țara ta.
Cel mai mult: Cel mai mult și mai mult aș fi vrut să-l întâlnesc pe Eminescu. Am citit atât de atent tot ce se referă la el, încât acum am impresia că l-am cunoscut. Uneori, noaptea, cu manuscrisele lui pe masa mea de lucru (este vorba de ediția anastatică a manuscriselor din lada lăsată de Eminescu lui Titu Maiorescu), descifrându-i fiecare ezitare a gândirii, fiecare moment de entuziasm, simt chiar că îi retrăiesc viața.
Chirie: Nichita Stănescu nu avea pe atunci o adresă. Locuia la diferite admiratoare (uneia dintre ele i-a scris pe peretele dormitorului, cu creionul dermatograf, un lung poem; era modul lui de a plăti chirie).
Competiție: Eu nu sunt un naiv, știu bine că esența vieții este competiția nemiloasă dintre indivizi. Până și pomii aparent pașnici din livada mea duc o luptă surdă între ei, încercând, fiecare, să-i depășească în înălțime pe cei din jur și să ia cât mai multă lumină de la soare.
Dar: După 43 de ani de la vederea filmului, începusem să cred că nici nu l-am văzut vreodată, că doar l-am visat. Ioana Revnic a făcut ce-a făcut – probabil o vrajă, mișcând din nas, ca Samantha – și a procurat DVD-ul cu Elvira Madigan. A fost ca și cum mi-ar fi adus în dar propriul vis, pe care îl credeam pierdut pentru totdeauna în trecut.
Definiție: De altfel el (Nichita Stănescu) deține și un record: cea mai scurtă și în același timp cea mai complexă definiție a poeziei: ”Poezia este altceva.”
Declin: Sunt fericit că străbat și această parte ultimă a vieții și că urmează să dispar. De ce? Pentru că în felul acesta simt intens că sunt în rând cu lumea și că am un destin comun cu ceilalți oameni. Declinul însuși este o formă de integrare și de participare la viață.
Descoperire: Cu uimire am descoperit, de-a lungul anilor, că femeile sunt în realitate mai întreprinzătoare decât bărbații, că luptă – acesta e cuvântul – pentru viață, că sunt imprevizibile, că inspiră trăiri poetice, dar ele însele sunt prozaice, că deraiază când nu te aștepți de pe șinele logicii și că tot ele au, când vor, o logică perfectă, greu de combătut.
Deviză: Deviza mea în critica literară este, de altfel: ”Hai să ne bucurăm împreună de frumusețea literaturii!”
Dragostea: Pentru mine dragostea înseamnă un bărbat și o femeie care se consacră unui scop din afara lor. În mod curent, zămislirii unui copil; în mod excepțional, creației (succedaneu sublim al procreației). Visul meu de dragoste acesta este, să colaborez cu o femeie pentru a crea ceva important, pentru a realiza, să spunem, o performanță în literatură. Acest ideal nu trebuie înțeles școlărește.
Dreapta: Cea mai bună armă politică de care se poate folosi dreapta este educația. De altfel, ai observat ce spun statisticile: oamenii educați votează, în general, pentru partidele de dreapta. Vestul țării are de fiecare dată mai multe opțiuni pentru dreapta decât estul țării, locuitorii orașelor mari au, și ei, mai multe opțiuni pentru dreapta decât populația rurală.
Domnița: Dacă o întâlnesc vreodată pe stradă, întâmplător, mă bucur ca și cum aș fi câștigat la loto.
Dor de casă: Am îmbrățișat-o pe mama, simțind pentru prima dată că ea nu e ideea de mamă, ci o femeie care a început să îmbătrânească și pe care trebuie s-o ocrotesc. M-am aruncat în brațele tatălui meu, fericit că bătăile calme ale inimii lui de om puternic și bun aveau rezonanță în pieptul meu.
Dorință: Vreau să am o regină, ca englezii. Iar eu să fiu un simplu soldat sau un simplu poet. Ea să știe ce se întâmplă în lume, cu ce țări să se alieze și căror țări să le declare război, care e mersul stelelor pe cer, iar eu să-mi dau viața pe câmpul de luptă pentru ea sau să scriu sonete geniale, ca Shakespeare, care să-i mărească gloria. (Nu au grijă istoricii care o glorifică pe regina Elisabeta să ne aducă aminte că în timpul ei a creat Shakespeare?)
Efect: Critica literară este tot literatură, nu e cu totul și cu totul altceva. În comparație cu un scriitor, care scrie despre realitate (fie și fantezist), criticul scrie despre realitatea literaturii (fie și fantezist). Ce mijloace folosește pentru a convinge și a emoționa cititorii este problema fiecăruia. Am explicat de multe ori, dar nu m-am făcut înțeles. Când compui un text (literar sau critic) nu contează ce anume investești în el, contează numai și numai ce efect are acel text asupra cititorilor.
Eminescu: Privirea lui trece de oameni, interesată de pădure, de lac, de cerul înstelat. Chiar și atunci când iubește, nu iubește o femeie, ci legenda acelei femei.
Emoție: Tata îmi citea cu glas tare cărți de povești și cuvintele rostite de el mă transportau, mă fermecau, îmi răvășeau sufletul.
Enigmă: Mi s-a părut întotdeauna că femeia știe ceva, că deține un secret la care noi, bărbații, nu avem acces. Zâmbetul enigmatic al Giocondei nu m-a mirat. Nici titlul romanului lui G. Călinescu, Enigma Otiliei. Eram în cunoștință de cauză dinainte, orice zâmbet de femeie îl găseam enigmatic, despre orice femeie credeam că are o enigmă. Le suspectam pe toate de aptitudini angelico-vrăjitorești. Iscusința lor mă fascina, eram tentat să o explic printr-o colaborare discretă cu diavolul.
Farmec: La vârsta mea de acum, mai e ceva care mă îndepărtează de dragoste: sentimentul că dragostea nu mi se mai cuvine. Pentru mine, vremea dragostei a trecut. Eu nu simt nicio satisfacție să mănânc căpșuni iarna. Căpșunile au farmec numai și numai la începutul verii, când e timpul lor.
Forță: Pot să ridic un fotoliu ca pe nimic sau să împing o mașină înțepenită, chiar și un camion. Pot să duc o femeie în brațe câteva sute de metri…n-am mai încercat asta în ultima vreme, dar puteam, până nu demult.
Frig: Îi urăsc (deși n-am dreptul, dar asta simt) pe oamenii areactivi, aprioric ironici, incapabili de afecțiune. Din cauza lor, mi-a fost aproape mereu frig pe Pământ. Am și spus cândva (și o repet acum) ce anume aș vrea să mi se scrie pe cruce (și te rog ca și tu – Ioana Revnic – să veghezi să mi se îndeplinească dorința): ”Aici zace Alex. Ștefănescu, căruia i-a fost toată viața frig.”
Gastronomie: Eu gătesc cu totul altfel. Ating obiectele comprehensiv, le înțeleg cu mâinile, le determin să dea, cu devotament, tot ce pot da. Furculițele și lingurile pe care le spăl nu le arunc cu draci peste celelalte, ci le culc patern în cutia de tacâmuri. Carnea o fierb la un foc foarte mic, aproape insesizabil, astfel încât ea își cedează de bunăvoie și nesilită de nimeni substanțele hrănitoare apei care o îmbrățișează. Mărul îl dau delicat pe răzătoare, îndeplinindu-i de fapt propria lui dorință secretă de a se elibera de coajă și a ninge ușor pe farfurie.
Ideal: Idealul, în literatură, e să fii unic, să nu semeni cu nimeni (sau să semeni cât mai puțin). Idealul în viața de fiecare zi e să fii asemenea tuturor, să te îmbraci decent, să saluți, să vorbești cu voce scăzută, ca să nu-i deranjezi pe cei din jur. În societate respecți anumite regului de conviețuire, la masa de scris îți creezi tu însuți regulile de care ai nevoie.
Iscusință: În imaginea pe care o am eu despre femeie intră și o anumită iscusință, cum să-i spun, vrăjitorească. Mă uit la femeie ca la deținătoarea unor secrete: despre ierburi care vindecă anumite boli, despre noduri complicate, care nu pot fi desfăcute, despre mângâieri care îi fac pe copiii agitați să se liniștească.
Îmblânzire: Am acceptat propunerea ei (Ioanei Revnic) de a face o carte de convorbiri cu mine pentru că mă respectă, fără să fie complexată, pentru că înțelege tot ce-i spun, fără să mă aprobe mecanic, pentru că practică indiscreția, fără să fie prozaică. M-a convins și cartea ei de interviuri cu scriitori, Dresură de lei, în care evoluează cu biciul întrebărilor în mână în fața unor fiare. Eu nefiind o fiară, ci un înger, n-a mai fost nevoie să fiu îmblânzit. Am îmblânzit-o eu pe dresoare.
Îndemânare: De la mama, care a fost profesoară de lucru manual – și, mai mult decât atât, era întruchiparea însăși a ideii de îndemânare –, am dobândit, poate mai degrabă prin educație decât genetic, o îndemânare ieșită din comun. Știu să fac orice. Nu la fel de bine ca ea, dar aproape la fel de bine. Mâinile mele pot să îndeplinească cele mai delicate operații. Și înțeleg repede cum se fabrică sau cum se pune în funcțiune ceva.
Îndemn: Îndemnul pe care îl adresez oricărui tânăr este să intre în atmosferă când vine Moș Crăciun. Să se bucure de frumusețea momentului și să nu-și facă un scop în viață din a demonstra că Moș Crăciun nu există.
Lipsă: N-am avut niciodată un cal. Dar mi l-am imaginat de multe ori, ținându-l de căpăstru și mergând alături de el, amândoi cu pași mari, amândoi tăcuți și fericiți că suntem împreună. (…) Mă apropii de sfârșitul vieții și n-o să am niciodată un cal. Când ies dimineața în grădină, mă doare lipsa lui. Mi se pare nu că n-a existat, ci că a plecat și mi-e un dor sfâșietor de el.
Literatură: Regret că nu am copii, așa cum regret că nu sunt balerină sau că nu am zburat niciodată în cosmos. Aș fi vrut să trec prin toate experiențele umane posibile, dacă aș fi avut mai multe vieți. Având numai una, a fost de la sine înțeles, pentru mine, încă de pe la vârsta de opt, nouă ani, că urmează să mă ocup de literatură și numai de literatură. În caz că ar fi apărut, totuși, copiii în viața mea, prin cine știe ce joc al întâmplării, în mod sigur i-aș fi crescut cu entuziasm, pentru că eu tot ce fac fac cu entuziasm. Dar tocmai asta e problema: absorbit de creșterea lor, nu mi-ar mai fi rămas timp pentru literatură.
Mama: Mama mea oricum știa tot. Cum se repară cu acul o pânză ruptă. Cum se face un fluier dintr-o creangă de soc. Cum trebuie bandajată aripa frântă a unei vrăbiuțe ca să poată zbura din nou. Cum se îmblânzește un câine fioros. Cum se colindă în seara de Crăciun. Cum să bei apă din izvor fără să-l tulburi. Cum poți să salvezi un copil care a mâncat boabe de mătrăgună.
Marea: Marea îmi trezea amintiri vechi de milioane de ani, de pe vremea când viața abia începea să se înfiripe în apele ei în continuă reașezare. Apoi, după un timp de lăsare în voia valurilor, simțeam cum identitatea mea se dizolvă în apa grea și mătăsoasă și această dispersare mă elibera, mă făcea fericit. Dar și mai fericit mă făcea fericirea Domniței, față de care întotdeauna m-am simțit vinovat că n-am putut s-o protejez mai bine de urâțenia vieții.
Mărțișor: A sosit și ultima zi a lunii februarie. Mâine, noi, bărbații, medaliem femeile cu mărțișoare. Nu-mi închipui un moment mai tandru, mai înfiorat de emoție erotică decât prinderea unui mărțișor, de către un bărbat, în pieptul unei femei.
Mașina de scris: Mașinile de scris nu mai au viitor, dar au un trecut glorios, ca atâtea alte ”mașinării romantice” cântate de poeți.
Moment: Ce frumos era! Caii, bine îngrijiți, bucuroși de ninsoare, trăgeau sania după ei fără efort. Sania aluneca lin, silențios, cu un foșnet de sfâșiere de mătase. Fulgii mari căzuți din cer mi se agățau în păr, iar pe Domnița, care se îmbujorase și strălucea de frumusețe în aerul rece, cu miros de brad, o transformaseră într-o crăiasă a zăpezii. Când va veni vremea să mor, cu câteva clipe înainte de a mă despărți de lume, o să închid ochii și o să retrăiesc momentul acela.
Morală: Este ușor, dacă îți petreci viața în fotoliu, ca observator, și nu faci nici filme, nici tablouri, nici cântece, nici cărți, să-i tot incriminezi pe cei care fac. Trăind imobil, steril și ironic, nu riști să săvârșești abateri de la morală (deși săvârșești, silențios, suprema și dezgustătoarea imoralitate de a nu fi de folos cu nimic semenilor).
Nichita Stănescu: Era atâta bunătate și solemnitate în vocea lui, încât ne-am simțit copleșiți, cu toții, de o dorință fără margini de a ne lăsa transportați în altă lume – unde oamenii se sărbătoresc unii pe alții – și de a nu ne mai întoarce niciodată în lumea noastră prozaică. Nichita Stănescu avea geniul de a sugera ceva sublim prin cuvinte banale.
Nicolae Manolescu: Când vorbea, era mereu inspirat; nu reproducea idei pregătite de acasă, ci gândea pe loc, la scenă deschisă. Și se exprima într-un stil decis și elegant, care îi conferea autoritate. (…) Încă de la prima întâlnire a făcut cu noi un fel de scamatorie literară care ne-a tulburat și ne-a cucerit instantaneu. Ne-a întrebat dacă ne place poemul Luceafărul, al lui Eminescu. Toți am răspuns în cor: ”Daaa!” Ne-a adresat imediat o nouă întrebare: ”De ce?” (…) După ce ne-a lăsat să bâjbâim în felul ăsta, tânărul profesor ne-a explicat că un text literar există prin literaritatea lui, nu prin valoari proprii altor domenii. Și a început să vorbească despre ceea ce are literatura specific…Practic, a măturat prejudecățile din mintea noastră și ne-a creat posibilitatea să regândim literatura ca literatură.
Noapte: Ca toate nopțile de vară, și aceasta are ceva misterios-promițător (urmează parcă să decolăm spre altă planetă sau să ne îndrăgostim).
Nordul: Nordul se poate găsi în multe feluri, noaptea după steaua polară, iar ziua după soare. Dacă e, să spunem, dimineață, te așezi cu umărul drept către soare și ai în față nordul. Și îl mai poți găsi și cu o… busolă.
Ocrotire: Lucrurile rămase ca amintire de la mama sunt toate făcute de mâna ei (era cel mai îndemânatic om din câți am cunoscut). Dar nu asta mă emoționează neapărat, ci faptul că fiecare dintre ele este gândit astfel încât să mă ocrotească.
Odihnă: Ascultam respirația alor mei. Eram sigur că adormiseră toți, întrucât respirau calm și uniform. Simțeam atunci o fericire fără margini. Împreună cu ai mei, dintre care nu lipsea nici unul, mi se părea că totul este cum trebuie să fie, că mi-am găsit rostul pe lume, că sunt mai ocrotit decât oriunde în altă parte. Îmi erau toți nespus de dragi, iubirea mea pentru ei avea ceva metafizic, parcă aș fi făcut parte din Sfânta Familie. Dar exact atunci când trăiam această beatitudine, știam că fiecare clipă care trece înseamnă o cheltuire din rezerva de clipe pe care o avem la dispoziție, știam că va veni la un moment dat, cu o punctualitate nedezmințită, sfârșitul.
Păunescu: Moartea lui Adrian Păunescu mă găsește complet nepregătit sufletește. L-am iubit foarte mult, era generos, tandru, cu momente de furie care exprimau numai și numai exasperarea unui om de un dinamism extraordinar în fața lentorii și ineficacității celor din jur. (…) Când se uita la tine – se uita atent, nu indiscret, cu o privire albastră, plină de duioșie – simțeai că îl interesează soarta ta și că ești în siguranță.
Planul: Am păstrat decenii la rând în minte planul secret de a abandona critica literară și de a redeveni poet. Acum e prea târziu. Poate am s-o fac pe lumea cealaltă.
Popor: …un popor nu este numai ceea ce este, ci și ceea ce a fost sau va fi. Esența unui popor nu este o problemă de statistică, ci una de reprezentativitate.
Prezentul: Felul meu de a fi nu presupune întoarceri la ce a fost altădată. Eu sunt instalat în prezent. Am observat că mulți oameni ratează prezentul, fie pentru că trăiesc din amintiri, fie pentru că așteaptă cu febrilitate realizarea unor proiecte. Dar eu nu sunt așa. Îmi cunosc trecutul, îmi prevăd viitorul, dar nu fac călătorii în timp.
Reacție: Când se petrece ceva ieșit din comun, rămân calm și nu fac altceva decât să încerc să înțeleg cât mai repede ce se întâmplă și cum anume trebuie să reacționez ca să salvez ce se poate salva. Dacă nu se poate salva nimic, mă resemnez. De ce să-mi pierd ultimele clipe ale vieții urlând dizgrațios și dându-mi cu pumnii în cap? Mai bine sunt atent și îmi notez în minte totul cu exactitate, pentru ca, ajuns pe lumea cealaltă, să am ce povesti în Jurnal secret.
Regulile: Regulile sunt o formă de colaborare între toți oamenii de pe Pământ, chiar și între cei care nu se cunosc. (…) Regulile nu sunt toate universale și nici nu sunt eterne, dar tendința este de a fi adoptate de toată lumea și păstrate cât mai mult timp. Ele reprezintă o operă colectivă. Este frumos să le cunoști, să ți le însușești, să le transformi în felul tău de a fi, să veghezi la respectarea lor de către ceilalți. Adică să fii conformist. Și este rușinos și reprobabil să-ți bați joc de această operă colectivă, să refuzi să faci efortul de a coopera – prin respectarea regulilor – cu semenii tăi. Adică să fii nonconformist. (…) Nonconfomist ai dreptul să fii în creația artistică. În viața de zi cu zi trebuie să fii conformist.
Retrăire: Când eram tânăr, îi priveam ironic pe vârstnicii care se lăsau în voia amintirilor. Mi se părea o plăcere vinovată această retrăire a unui timp pierdut, această dezertare de pe câmpul de luptă al prezentului.
România literară: Unele ședințe de sumar le făceam la mine, la grădină, unde construisem un foișor de mărimea unei… ședințe. În jurul unei mese lungi, având ca model masa lungă din redacție, erau (și sunt și azi) bănci pe care încăpeau toți membrii redacției. O ședință de sumar în care vocile noastre se amestecau cu trilurile păsărilor, iar crengile cireșilor din jur, pline de cireșe coapte, ne atingeau umerii – iată un stop-cadru care îmi va rămâne mereu în minte, ca un eșantion de Paradis.
Scenă din filmul Elvira Madigan: O posibilă definiție a dragostei: o situație în care tot ce e trăit în doi, chiar și eșecul, te face fericit.
Schimb: Am lucrat zece ani la cartea mea, Istoria literaturii române contemporane; mă mândresc cu ea, este cartea vieții mele. Dar aș fi oricând de acord să dispară din biografia mea, ca și cum n-ar fi existat vreodată, numai să-l mai văd o dată și să-l strâng în brațe pe tatăl meu. Am acum, la anii mei, o grădină la care am visat încă din adolescență; cu peste o sută de pomi fructiferi, cu două mii cinci sute de molizi întrețesuți, ca gard viu, cu viță de vie, cu zmeură, cu căpșuni, totul sădit și îngrijit de mâna mea. Aș fi fericit să renunț la această gradină dacă în schimb mi s-ar da voie să-l mai întâlnesc o dată pe tatăl meu.
Scriitorii: Dintre oamenii din afara familiei mele (a celei din care provin și a celei nou înființate), îi iubesc pe scriitori, pe toți scriitorii și numai pe scriitori. S-ar putea să nu fiu crezut, dar am ajuns la vârsta când asta mă interesează mai puțin. Cu scriitorii am un limbaj comun, pe ei îi cuprind în mintea mea și mă las cuprins, cu încredere, în mintea lor, printre ei mă simt așa cum presupun că m-aș simți în paradis.
Scrisul: Ulterior, scrisul a început să însemne și altceva pentru mine, dar nu mai contează, originea unei activități este chiar esența ei. Se poate spune, deci, că scriu ca să acționez asupra celor din jur, ca să-mi exercit – într-un mod inofensiv – puterea asupra lor.
Sensibilitate: Am, nu știu în ce măsură, o sensibilitate de oriental, pentru mine colectivitatea contează mai mult decât individul. De aceea îmi și plac momentele de frenezie colectivă (de la serbările câmpenești la revoluții!).
Stare: Această degradare a inimii mele cândva puternice se explică prin faptul că sunt gras, că beau cafele și lucrez nopțile și că trăiesc prea intens fiecare emoție. Împrejurările care m-au făcut să plec de la România literară m-au afectat foarte mult, revista nu a fost pentru mine un loc de muncă, ci o stare de spirit de care mi-e dor.
Tango: Nu credeam să-nvăț a citi vreodată o revistă glossy. Și iată că acum nu numai că citesc, dar nu mai las din mână revista Tango, cu un subtitlu sentimental-romantic, Marea Dragoste.
Timp: Dar timpul petrecut cu ai mei, iluminat de dragoste, mi s-a părut întotdeauna un timp cu adevărat salvat.
Tudor Gheorghe: Tudor Gheorghe are un mod de a cânta – solemn-extatic – care seamănă cu o comunicare între el și cer. Nu întâmplător, interpretul își înalță uneori btațele spre înalturi și în cele din urmă, copleșit parcă de ceea ce a văzut, închide ochii. Dar sunt și momente când se adresează semenilor săi, nu doar privindu-i, ci îmbrățisându-i cu privirea, invitându-i cu o dragoste fără margini să se bucure de viață. Mai mult chiar decât muzica pe care o face, pe mine mă impresionează textele pe care și le alege și autoritatea publică pe care o capătă cuvintele rostite de el. Cu un instinct artistic care nu dă greș niciodată, Tudor Gheorghe găsește poezia bună în cărți pe care alții le ignoră sau le consideră demodate.
Utopie: Am început să regândesc modul în care oamenii își organizează viața pe Pământ, am descoperit prin lecturi și prin reflecție proprie relativitatea moralei, am încercat să caut soluții de construire a unei societăți fericite și mi-am dat seama că nu există crimă mai mare decât să proiectezi o utopie (oricare) și să o pui în aplicare cu forța.
Un tânăr: Să nu creadă în bine, adevăr și frumos, dar să-și trăiască viața ca și cum ar crede. Să nu creadă că literatura poate salva lumea sau că scriitorul are șanse să devină nemuritor, dar să se devoteze scrisului ca și cum ar crede. Nu trebuie să fim naivi ca să ne trăim viața frumos. Putem să ne păstrăm luciditatea, să știm în fiecare clipă că nimic nu contează într-o lume pe care oricum n-o înțelegem, dar să ne comportăm ca și cum ceea ce facem contează. Nu îndemn pe nimeni să fie patetic. Dar nu aprob în niciun fel cinismul.
Valoare: Scriitorii valoroși sunt ca îngerii: n-au sex.
