Mihaela Bustuchină Vlaicu: Căsătoria este o istorie de inteligenţă şi de iubire, de ambele părţi

Mihaela Bustuchină Vlaicu: După ce găseşti gena în boala respectivă, faci tratament genetic. Farmacogenetică se cheamă. Foarte multe boli de neurologie o să aibă foarte probabil un tratament al genei care lipseşte sau care va fi înlocuită. Spre asta tindem. Nici nu îmi închipuiam că o să ajung la aşa ceva. Este o altă satisfacţie enormă în momentul acesta. De foarte puţin timp, de câteva luni, în afară de neurochirurgie, sunt într-un spital, centru universitar, Institutul Neurologic de Cercetare Ştiinţifică, cea mai mare instituţie de cercetare din Franţa. Fac parte acum dintr-o echipă care se ocupă de boala Parkinson. La Pitié Salpêtrière, fac parte din echipa care operează boala Parkinson, prin intermediul unui virus, introducem genele în capul omului. Am trecut de prima fază a cercetării, deja s-a publicat. Acum începem faza a doua a cercetării, în care virusul şi genele respective au fost modificate. Participarea mea este că mi-am imaginat gene care degradează dopamina care lipseşte în Parkinson, le adăugăm pe virusul care o să fie modificat şi, începând de la toamnă sau de la iarnă, pacientul va fi operat în acest stil nou, cu noile gene, la care am şi eu contribuţia mea. Un proiect care este o noutate în lume…

Marea Dragoste/revistatango.ro: Sunteți extraordinară, aveți o viață fabuloasă!

Mihaela Bustuchină Vlaicu: Am și nerealizări. De exemplu nostalgia ţării, regretul că nu pot să fac aici ce pot să fac acolo, în Franţa… În plus, nu pot preda ștafeta în familie, băiatul meu şi-a ales psihiatria, soţul îşi face meseria în continuare…

Marea Dragoste/revistatango.ro: E frumos şi acum?

Mihaela Bustuchină Vlaicu: Da. Pentru mine o să fie frumos tot timpul. Și mai ales pe dinăuntru.

Marea Dragoste/revistatango.ro: De cântat, mai cântaţi vreodată, mai compuneţi?

Mihaela Bustuchină Vlaicu: La început, când am ajuns în Franţa, am cântat destul de mult, pentru că îmi trebuiau bani. Nu aveam salariu şi trebuia să fac ceva să mă întreţin, nu aveam nici bursă. V-am spus că a fost o perioadă foarte grea, şi nu numai moral. Am plecat cu câţiva bani în buzunar. Ne-a ajutat Ion Stănică o perioadă. Am avut noroc apoi cu o doamnă care ne-a mai ajutat. Şi aşa, din noroc în noroc, până la urmă ne-am angajat.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Şi de cântat pe unde cântaţi?

Mihaela Bustuchină Vlaicu: La Centrul Cultural. Făceam spectacole în Paris şi în jurul Parisului cu nume celebre, cu Bogdan Stanoevici, cu Doru Stănculescu… Dar, deși am încercat, e foarte greu să compui în limba franceză sau să traduci piesele pe care le-ai avut. Poezia nu are aceeaşi valoare. Labiş sau Arghezi, traduşi în franceză, sună total aiurea. Am încercat, dar nu mi-a plăcut. Se pierde toată frumuseţea. Şi pe cântec nu se adaptează deloc. Mi-am făcut câteva cântece în franceză, dar n-am avut nicio inspiraţie mulţi ani de zile. Acum, în ultimii ani, mi-a venit din nou inspiraţia. Am făcut piesele, am făcut acum ultimele două, le-am şi înregistrat. Iar din din 2012, de când m-am hotărât să scriu cartea, încet-încet mi-a venit ideea să mă reapuc de muzică. În plus, am avut o mare, mare satisfacţie acum cât am fost acasă să îmi văd părinţii, pentru că vin foarte des. Am participat acum doi ani la o mare reuniune despre Jean-Jacques Rousseau, la care erau numai filosofi şi oameni din Franţa, filosofi specialişti în Jean-Jacques Rousseau. M-au invitat să prezint un punct de vedere neurologic despre moartea lui Jean-Jacques Rousseau,pentru că sunt o mie și una de teorii despre această moarte. Atunci m-am apucat şi am citit toată opera lui și am găsit o idee, pe care am prezentat-o atunci la simpozion. Conferinţa mea, pe care am ţinut-o oral, a provocat discuţii enorme în lumea literară şi filosofică. După aceea am primit de la redactoare invitaţia să o scriu, să pun pe hârtie ideea pe care am emis-o eu acolo. Concluzia este că acum, la sfârşitul lui mai, cartea a apărut la editura Gallimard. Se cheamă „Accidentul prin care Jean-Jacques Rousseau a murit” („L’Accident de Ménilmontant”). Eu am un capitol întreg de neurologie care se cheamă „La frontiera visului” („À La Frontière Du Rêve”). E ca un roman poliţist în care emit ideea mea legată de motivul din care ar fi murit Jean-Jacques Rousseau. Se pare că anul acesta este anul meu literar. Și îmi doresc să traduc această carte și în română.

Sunt mai frumos îmbrăcate femeile aici, mai îngrijite şi mult mai cochete decât franţuzoaicele de rând.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Sunt mai frumoase femeile în Franţa, mai îngrijite?

Mihaela Bustuchină Vlaicu: Nu. Eu am mulţi colegi care lucrează în chirurgie estetică şi vin doamnele la ei, desfigurate de la botox si de la acid hialuronic. Îmi aduc aminte o pacientă, avea 45 de ani, voia să se recăsătorească şi a venit cu paralizie facială. Sunt puţin sceptică, am văzut multe cazuri nereuşite şi accidente! În doze mici, poate fi de ajutor, dar în mod excesiv, oamenii sunt desfiguraţi uneori. Am fost foarte dezamăgită la început, o să râdeţi, credeam că eu trebuie să mă duc în metrou cu tocuri și îmbrăcată elegant, că eram la Paris. Eram singura în metrou aproape anormal de frumos îmbrăcată, pentru că lumea nu merge aşa acolo. Sunt mai frumos îmbrăcate femeile aici, mai îngrijite şi mult mai cochete decât franţuzoaicele de rând. Nu vorbesc de lumea modei, de lumea artistică, ci de lumea străzii. La ei, tenişii sunt la modă, ţinuta sportiva peste tot aproape, franţuzoaicele sunt în general slabe, cu picioare subţiri, dar destul de neîngrijite. S-au pierdut simţul estetic şi moda franţuzească. Binenţeles că am participat la marile defilări de modă, nemaipomenite, că Parisul a rămas Paris, dar nu se poate generaliza la popor şi la femeia franceză de rând.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Un medic la acest nivel ajunge să aibă o situaţie materială bună?

Mihaela Bustuchină Vlaicu: Vorbind de medicină, la Paris, un doctor tânăr, cu un salariu care nu ajunge la 2000 de euro (1700 maxim), dă 900 numai pe chirie. Nu mai rămân nici măcar 500 să mănânce şi să se îmbrace. Când calculezi aşa, doctorul de aici are mai mulţi bani să mănânce undeva decât doctorul mic de acolo. Când creşti în grad, salariile binenţeles că se măresc, dar proporţia se păstrează, pentru că atunci când eşti tânăr, n-ai familie şi te descurci, după care familia creşte, vrei un apartament mai mare şi un apartament e un milion cinci sute, minim, la Paris. Preţurile la Paris sunt foarte mari, deci trebuie întotdeauna relativizat.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Doctorul de la noi mai ia şi şpagă…

Mihaela Bustuchină Vlaicu: Recunosc că știu că aici, în România, nu te duci la doctor dacă nu ai un mic pacheţel, un parfum, un spray. Înainte am primit şi eu câte ceva, am primit odată și un curcan viu, care alerga pe culoarul spitalului. L-a prins femeia de serviciu şi l-am mâncat toţi, împreună. Dar acestea sunt amintiri de demult, ca dintr-o altă lume…