Mona Momescu: E tot mai greu sa spui profesorilor si invatatorilor ca ”cine vrea sa-si faca datoria o face in orice conditii”

Marea Dragoste – Tango: Profesorii din Romania se plang mereu ca nu au conditii sa isi faca meseria. Ca profesor in mai multe universitati – in Romania si in Statele Unite – ai putea sa imi spui care sunt conditiile esentiale pentru ca un profesor sa isi implineasca obiectivele?
Mona Momescu: Cred ca plangerile colegilor nostri, de la cei care ii formeaza cu adevarat pe copii, invatatorii adica, pana la cei din universitati sunt indreptatite atata timp cat acestea vizeaza amestecul des al politicului in procesul de educatie, schimbarile care vin la patru ani si chiar mai des, facute de decidenti convinsi ca numai a darama ce s-a facut pana la ei si a inlocui totul, de la manuale pana la sisteme de evaluare, da sunt indreptatite. Mai sunt indreptatite si criticile care se refera la inegalitatea de sanse dintre un elev din mediul rural sau dintr-un oras mic, cu cei din orasele mari, unde scolile au fost modernizate. A veni, ca elev, intr-o clasa cu banci rupte, sau a petrece 5-6 ore pe zi intr-o scoala ce ofera conditii de igiena indoielnice nu poate fi motivant. Dupa 25 de ani, e mai greu sa spui profesorilor si invatatorilor ca ”cine vrea sa-si faca datoria o face in orice conditii” si e si mai greu sa sustii asta atunci cand retributia lunara a unui profesor sau invatator debutant este egala cu salariul minim. Atunci, desigur, motivatia de a deveni profesor scade, iar motivatia de a fi profesor eficient pare sa nu mai existe. Acesta este un aspect al problemei. Un altul, desigur, tine de responsabilitatea personala atunci cand practici o profesie, oricare ar fi ea. Pana la urma, ca profesori, formam oameni care vor inlocui generatia noastra, caci nu suntem vesnici. Iar, a vedea numai prin prisma programei, a notelor si calificativelor, ca dupa aceea sa ne plangem de incultura sau vulgaritatea generatiei tinere, acestea sunt greseli pe care fiecare dintre noi le poate corecta. Cred ca un profesor trebuie sa nu abandoneze statutul pe care il care, acela de model de comportament, de limbaj, de formator al elevului sau studentului dincolo de limitele stricte ale disciplinei pe care o preda. Probabil ca multi dintre noi nu isi mai amintesc exact continutul disciplinei predate acum 30 de ani de un anumit profesor, dar isi amintesc bine un moment in care acesta le-a dat un sfat de viata, i-a ajutat sa inteleaga un aspect al lumii in care traim, le-a sugerat o lectura, un comportament fata de ceilalti, le-a spus o „poveste”. Cred ca toate acestea fac parte din profesia noastra, pe care fiecare dintre noi trebuie sa aiba grija sa nu o vulgarizeze sau sa o reduca strict la cele 50 sau 100 de minute de ora de curs. Iar asta nu reclama un efort suplimentar. Cand elevii citesc sau vad ca profesorul X este retinut pentru chat pronografic, sau cand acesta crede ca se apropie de adolescenti acceptand sau practicand limbajul suburban (care nu are nimic cu umorul adevarat sau cu intelegerea problemelor elevilor), atunci exista o problema care nu tine de instabilitatea sistemului, de fonduri precare sau de „a fi in pas cu lumea”.

Marea Dragoste – Tango: Ce diferente sunt intre studentii care invata limba romana in tara noastra si cei din America? Cat de mult trebuie sa difere abordarea profesorului vorbind despre relatia profesor- elev, nu despre sistemul de predare.
Mona Momescu: In primul rand, studentii din tara noastra, daca ne referim la nivelul universitar, studiaza filologia, limba romana este deja un bun castigat prin apartenenta lingvistica. Programul in cadrul caruia activez, coordonat in parteneriat de Institutul Limbii Romane-MEN si doua departamente ale Universitatii Columbia, ofera limba si cultura romana pe toate cele trei niveluri de competenta (incepator, mediu, avansat) studentilor din toata universitatea, indiferent de specializare. Cu alte cuvinte, nu exista deocamdata un program de licenta de filologie romana la Universitatea Columbia, in acceptia in care am studiat noi doua. Orice membru al corpului studentesc si academic, precum si persoane care doresc sa studieze o limba straina la forma „continuare de studii” pot opta pentru limba si cultura romana. Avantajul meu, ca profesor, consta in aceea ca, optand pentru o limba de circulatie restransa in SUA, studentii sunt foarte interesati, deoarece foarte putini o studiaza pentru ca e „la moda” sau dintr-o curiozitate efemera. Un alt avantaj ar fi ca, prin natura parteneriatelor academice din Univ. Columbia si alte institutii, am avut studenti de la New York University, University of Pennsylvania, iar acum se desfasoara un proiect Mellon de predare a limbii si culturii romane la distanta, prin videoconferinta, cu Cornell si Yale. Dincolo de prestigiul academic imediat al programului nostru, pentru orice profesor e important sa cunoasca studenti apartinand unor „culturi academice” diverse, pentru a-si adapta cat mai bine discursul si metodele la cerintele acelora. Ca sa revin la intrebarea initiala, as spune ca diferentele principale intre universitatea Ovidius, de unde provin ca profesor, si aceasta este ca intr-o universitate privata doresti sa obtii cat mai mult, ca educatie, in primul rand pentru ca taxele sunt foarte mari. Ca student, doresti sa beneficiezi cat mai mult de profesori, biblioteca, multitudinea de activitati asociate ce se ofera studentilor (conferinte, prezentari, activitati sociale). Pe de alta parte, natura umana este universala si intalnim si aici cam aceleasi tipologii studentesti pe care le stim cu totii… insa functionalitatea sistemului academic(si aici subminata in ultimele decenii de concesiile facute diferitelor ideologii) face ca studentii sa isi asume rolul pe care il au, constienti ca o fac pentru viitorul lor profesional. Este normal ca, facand uneori imprumuturi colosale pe 30 de ani pentru taxe, sa fii constient ca ai nevoie de un serviciu relativ stabil si care sa iti permita sa returnezi imprumutul, chiar din primul an dupa absolvire. De asemenea, lasand deoparte ratiunile materiale, presiunea unei scoli de prestigiu iti da, student fiind, un sentiment al datoriei combinat cu mandrie. Acesta ar fi cadrul general: cat priveste cursul de limba si cultura romana, am constatat cu bucurie ca, statistic vorbind, programul nostru a inregistrat mai multi studenti americani fara legaturi familiale cu Romania decat vorbitori sau descendenti ai vorbitorilor de limba de origine. Abia in ultimii 2-3 ani cei din urma si-ai facut simtita prezenta la cursuri in numar mai mare si este o bucurie sa ii cooptez in a-si impartasi amintirile culturale, personale sau aflate din familie, cu ceilalti colegi. Se creeaza astfel, pentru ei, un sentiment de apartenenta la o comunitate lingvistica si culturala si le sporeste sentimentul de incredere, dar si dorinta de a-si imbunatati vocabularul in limba romana, de a depasi pragul de „romana a copilariei”, cu care multi vin la curs. Una dintre cele mai interesante remarce ale unei studente, cu o fluenta remarcabila in limba romana, a fost „ce interesant arata limba romana in scris, nici nu mi-am dat seama, am vorbit in familie, am citit putin, dar nu am realizat cum e sa scrii in romaneste”. O astfel de colaborare in clasa creeaza o emulatie speciala. As avea multe intamplari de povestit, multe proiecte de-ale studentilor de mentionat, dintre care cel mai simpatic este filmuletul realizat de o grupa in Queens, cartier cu o importanta populatie romaneasca in New York; desi nici unul nu era roman de origine si studiasera doar doua semestre, studentii au mers in magazine romanesti, apoi la sectia de carte romaneasca a bibliotecii din Queens si au intervievat, in romana, pe cei din locurile vizitate. Ca sa conchid, avem un program interactiv, adaptat in primul rand nevoilor de comunicare intr-o limba romana contemporana corecta, eleganta, fara sa ocolim registrul colocvial urban. Majoritatea celor care studiaza limba romana o fac pentru ca doresc sa mearga in Romania in diverse scopuri profesionale si sunt constienti ca vor interactiona cu oameni de toate nivelurile de instruire, preferinte culturale etc. De aceea am creat materiale in care folosim cat mai multa informatie actualizata, accesibila lor, e un fel de excursie virtuala in Romania contemporana in primele doua semestre, apoi coboram in istorie si geografie si, incet-incet, in geografia literara. Nu pot uita, ca profesor, ca nu ma adresez studentilor filologi, deci nu pot alcatui o programa de curs si un set de materiale bazate pe prejudecatile si preferintele mele profesionale.

Marea Dragoste – Tango: Copiii mei si copiii prietenelor mele isi doresc, cu totii, sa plece sa studieze in strainatate. Este, crezi, o sansa reala pentru ei sa isi gaseasca mai repede vocatia invatand in universitatile altor tari?
Mona Momescu: Este indreptatita, zic eu, dorinta tinerilor de a cunoaste si alte medii; poate si noi am fi reactionat la fel, dar stiam ca, la sfarsitul anilor 80, cand ne-am consumat studentia bucuresteana, acest lucru nu era posibil si atunci, calatoream cat de mult puteam prin intermediul cartilor, al filmelor de la Cinemateca, de la Institutul Francez, de la lectoratele straine din facultate. Intr-un fel, realizam o calatorie in spatiu si mai ales in timp care ne proteja de ceea ce se intampla afara, in jurul nostru. Studentii de azi si viitorii studenti au sansa sa porneasca in aceasta calatorie polifonica, i-as spune eu: nu trebuie sa traiasca tragedia „fugii” din tara, asa cum ni s-ar fi intamplat noua, daca am fi ales si ne-ar fi reusit un asemenea proiect atunci; pot sa comunice in timp real cu familia, pot calatori acasa atat de des cat le-o permit conditiile financiare. Am avut multi studenti de la Universitatea Ovidius care au facut sacrificii personale imense pentru a participa la programele europene de schimb academic, mai ales in spatiul francofon si hispanofon. Dar au facut aceasta alegere constient, avand un proiect clar profesional in minte, alaturi de dorinta de a experimenta alta cultura. Cred ca vocatia, sau cel putin contururile acesteia, trebuie sa preceada alegerea de a studia in alta tara, caci vocatia nu se naste prin simpla cunoastere a unui alt spatiu, de cele mai multe ori. De asemenea, uneori e mai util un program post-licenta in alta tara, cand esti mai matur, iti descoperi deja vocatia si nu mai ai trauma separarii de camin, mai ales cand esti un licean protejat de familie. Multe din esecurile sau renuntarile celor care aleg sa studieze in alta tara imediat dupa liceu se datoresc faptului ca se vad intr-un mediu in care nu au sprijinul rapid al familiei, grupul de prieteni pe care orice adolescent il are, ca uneori timpul de acomodare cu sistemul de educatie din tara aleasa e mai lung, iar presiunea de a avea succes are un rol important in accentuarea stresului. Cred ca, daca exista posibilitatea, este util pentru oricare dintre noi sa cunoastem o alta cultura, un alt sistem de educatie si sa preluam de acolo, cu discernamant, ce e mai bun si mai util profesiei alese si formarii noastre ca oameni.

Marea Dragoste – Tango: Cum ai ajuns la pozitia de astazi, de intelectual respectat, al carui cuvant conteaza in lumea universitara? Care a fost primul job dupa terminarea facultatii si cat de greu sau de usor s-au rostogolit lucrurile pana la pozitia de astazi?
Mona Momescu: Nu m-as considera un intelectual al carui cuvant conteaza in lumea universitara, pentru ca nu mi-am imaginat in acesti termeni traseul profesional. Ca si atunci cand am ales Facultatea de Filologie, si azi imi doresc sa fiu un profesor competent, atata tot. Remarca aceasta ar putea fi interpretata drept ipocrizie, insa si dupa atatia ani de profesie mai am dubii si spaime cand trebuie sa pregatesc un curs nou, sau cand ies de la ora. Ma tem sa nu fi lasat ceva neinteles, sa nu fi avut vreo atitudine neadecvata fata de studenti, sa nu fi alcatuit vreun test prea dificil sau prea usor. Am avut sansa, absolvind in 1990, sa am un traiect destul de previzibil in profesie, zic eu. Sa nu uitam ca generatii intregi de profesori de exceptie, care meritau din plin sa se afle in mediul universitar, nu au putut face asta din ratiuni politice, sau pentru ca planificarea centralizata impunea niste „cote”, iar promovarile in sistemul academic erau blocate cu deceniile. Sa nu uitam, de asemenea, ca buna parte din elita de cercetare si academica a Romaniei a sfarsit tragic in anii 50-60. Multi dintre acestia au fost creatori de scoala, au deschis directii de cercetare pe care ne bazam si acum in activitatea noastra. Cred ca acestia merita in primul rand numele de mai sus; si sa nu uitam pe cei care, formati de scoala romaneasca, macar partial, s-au inscris intr-o elita didactica sau de cercetare mondiala. Am inceput ca profesor de liceu in septembrie 1990, la liceul de informatica din Constanta, apoi am participat la un concurs la noua, pe atunci, Universitate Ovidius, unde sunt titular din noiembrie 1990. In 2001 am decis sa particip la un concurs pentru postul de lector de limba si cultura romana la Universitatea Columbia, lectorat administrat de Institutul Limbii Romane si de universitatea americana. Din ianuarie 2003 am inceput un program de 5 ani aici, dupa care am revenit la Constanta, conform prevederilor legale si termenilor acordului bilateral. S-a intamplat ca in 2009 postul de la Columbia sa fie liber, caci nu fusese ocupat prin concurs in cei doi ani. Cum legea imi permitea sa candidez din nou, am facut-o. Cam aceasta este povestea, in care, evident, sansa are un rol important, asa cum un rol important il are si conlucrarea ILR si a universitatii de aici pentru ca acest program sa continue si sa se extinda. Desigur, am avut de-a lungul timpului si eu rolul meu, caci m-am implicat cu entuziasm in noi tipuri de predare, mi-am exprimat dorinta de a invata lucruri noi, de a participa cu lucrari la conferinte, seminarii, sesiuni didactice, de a crea „manuale” virtuale si programe. Sper ca am reusit sa mentin un echilibru confortabil intre modelul romanesc filologic, acela al „monumentelor” culturale si obisnuintele studentilor de aici. Desigur ca tot ceea ce fac este, dupa mine, activitatea noastra obisnuita de profesori, care intelegem care sunt asteptarile universitatii de la un lector de romana, in functie de profilul si studentii ei.

Marea Dragoste – Tango: Toate aceste drumuri, toate aceste izbanzi profesionale au presupus sacrificii in plan personal, renuntari, risipiri?
Mona Momescu: Daca as fi avut familie, cu siguranta nu as fi avut lejeritatea de a alege o deplasare, deoarece nu as fi fost numai eu in joc. In plus, un lectorat nu este o pozitie eterna, deci practic, daca ai sansa sau alegi sa participi de mai multe ori la un asemenea program, ai si sansa sa faci si sa desfaci case, sa renunti la lucruri, sa te imaginezi in doua spatii simultan, cu contururile si obiectele lor. New Yorkul nu este un oras foarte prietenos din punct de vedere imobiliar pentru cei cu venituri mai modeste, asa ca a contat enorm si sprijinul constant al MAE pentru cazare. Este un oras minunat din multe alte puncte de vedere, dar un oras cu reguli stricte, dincolo de aparenta de libertate nesfarsita. Nu stiu daca as vorbi de sacrificii, renuntari si risipiri, evident ca atunci cand alegi ceva, stii ca nu le poti avea pe toate; important e sa iei lucrurile asa cum sunt si, daca intervine schimbarea, sa te adaptezi ei, incercand sa ii lezezi cat mai putin pe cei din jur, pe cei apropiati.

Marea Dragoste – Tango: Crezi ca devenim mai intelepti odata cu inaintarea in varsta? Ca putem contracara panica imbatranirii si a mortii cu ceva?
Mona Momescu: Putem contracara panica aceasta intelegand ca, asa cum noi am luat locul altor generatii, asa cum acel loc ne-a fost lasat in lume cu generozitate, si noi vom face asta la randul nostru. Ca profesori, putem avea grija sa formam alti profesori, cei care sunt parinti au grija oricum sa lase niste oameni impliniti si destoinici in urma lor, care sa duca mai departe valorile morale ale familiei, ca cetateni ai unui spatiu putem avea grija sa lasam ceva bun dupa noi in fiecare zi, dupa puterile noastre… si astfel cred ca nici nu mai avem timp de panica!

Marea Dragoste – Tango: Care a fost momentul in care ai simtit ca munca ta sustinuta, de ani si ani de zile, a meritat, nu a fost in zadar? Un moment de mare implinire profesionala….
Mona Momescu: Momente de implinire exista in fiecare zi pentru un profesor, nu trebuie sa asteptam vreo aureola zilnica. Daca am transmis ceea ce ne propunem celor pe care ii invatam, daca ei spun la sfarsitul unui curs ca au inteles ceva ce nu pricepusera anterior, cred ca acestea sunt satisfactiile cele mai mari. In alt plan, m-am simtit bucuroasa cand cartea bazata pe teza de doctorat mi-a fost solicitata de o colega necunoscuta, din alt oras, careia i se sugerase in bibliografia tezei de doctorat pe care o pregatea. M-am bucurat si de colaborarea cu Sorin Adam Matei pentru „Idolii forului” si am fost onorata ca in acel volum sunt profesori de-ai mei. Mai consider implinire profesionala si micile texte de fictiune sau articolele pe care le scriu pentru „sufletul meu” si care nu au fost inca publicate, deoarece trebuie sa se mai maturizeze. Poate ca cel mai mare moment de implinire profesionala a fost acela de a fi colega cu fostii studenti, la Constanta, si acela de a vedea cum una dintre studentele din primul meu an aici a urmat un traiect profesional „romanesc”, realizand o cercetare doctorala comparativa asupra contraculturii urbane a anilor 60 in Romania si Serbia.

Marea Dragoste – Tango: Dar un moment de recunoastere dorit si neintamplat?
Mona Momescu: Nu imi amintesc sa fi fost vreunul, pentru ca, asa cum am spus, nu ma imaginez cu aureola sau premii planetare. In plus, oamenii extrem de merituosi au trait cu adevarat tragedii, astfel ca micile noastre nemultumiri de zi cu zi, cand apar, palesc.