Galbenă gutuie, Om în amurg, Miros de coasă, Eclipsă – sunt câteva dintre cântecele Nicăi Zaharia pe care, în anii de dinainte de Revoluție, le cânta odată cu Nica și le adora întreaga lume. Peste ani, cu siguranță, am păstrat cu toții cântecul gutuii, care a intrat în legendă, în conștiințe și în repertoriile tuturor.
Eu am cunoscut-o pe Nica Zaharia în anii Cenaclului Flacăra, în care cântam, amândouă. Eram adolescente și, în afară de muzică, adoram poezia, iar eu îmi făcusem din figura ei delicată și mereu zâmbitoare o oglindă a lumii așa cum ar fi trebuit ea să fie. M-am bucurat să o reîntâlnesc – virtual – peste ani, iar faptul că Nica Zaharia locuiește la Antipozi alături de fiica ei nu m-a împiedicat să o rog să îmi acorde un interviu.
Fotografii din arhiva Nicăi Zaharia
Marea Dragoste – revistatango.ro: În ce familie te-ai născut, scumpa mea Nica?
Nica Zaharia: Am avut privilegiul să mă nasc și să locuiesc în primii paisprezece ani la țară. Zic “privilegiu” deoarece apropierea de natură mi-a îmbogățit sufletul. Mă fascina orice, de la felul cum ieșeau puii din ou până la parfumul subtil, dulce-acrișor al viei înflorite. Mama a fost o femeie care avea doar școala primară, iar tatăl meu a fost un foarte priceput depanator radio și electrician, căutat de oamenii din multe sate pentru priceperea lui. A rămas cu noi doar până am împlinit eu șase luni, apoi ne-a părăsit. A fost bine pentru mine, deoarece nu am apucat să mă obișnuiesc cu el, să-l iubesc, apoi să sufăr după plecarea lui. Iar, mai departe, nu mi-a lipsit modelul masculin din preajmă deoarece am locuit în casa bunicilor materni împreună cu mama, bunicul, bunica și un unchi. A fost fantastic, pentru că eram lumina ochilor a patru maturi, iar la fiecare mă raportam diferit.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Frați sau surori ai?
Nica Zaharia: Mai am un frate din partea tatălui, cu care am început să comunic în era Facebook-ului. Regret că nu am comunicat mai devreme, să simt că sunt sora cuiva și să mă bucur de prezența nepoților.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Și de la cine moștenești talentul?
Nica Zaharia: Mama mea cânta foarte frumos, avea ureche muzicală, cânta corect, nu falsa. La fel era și bunicul meu. Îmi amintesc de diminețile de iarnă, când bunicul cânta în timp ce se pregătea să iasă la treburile din curte. Felul în care cânta emana multă pace și bucurie de a trăi care erau, cred, simțite de toți cei din jurul lui. De multe ori mă întrebam la ce se gândește în acele momente.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Crezi că a contat locul copilăriei în felul în care te-ai format, ceea ce ai văzut atunci, ceea ce ai simțit în anii fragezi de viață?
Nica Zaharia: A contat enorm! Firea mea contemplativă s-a potrivit perfect cu tot ce mi-a putut oferi locul copilăriei. Îmi amintesc cât de mult îmi plăcea să adulmec viscolul; când viscolește, aerul are un parfum deosebit. Alte lucruri “originale”, să zic așa, erau mirosul pământului când plantam flori, gustul caiselor coapte și încălzite de soare, apusurile violet din timpul iernii (pe cuvânt că numai iarna cerul era violet când apunea soarele!) sau plăcerea pe care o simțeam când ieșeam în curte după o ploaie torențială și, în lumina asfințitului, savuram bucuria copacilor plini de picături. Nu mă pot abține, trebuie să scriu aici o strofă din poezia “Sat”, de Ana Blandiana: “O, sat, clădit în aer/Din veșnică părere,/Iubit cu răsuflarea/Și clătinat de vânt”.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Cânți de când erai foarte mică, ai cântat mereu… Ce simțeai atunci când cântai?
Nica Zaharia: Nu-mi amintesc un timp în care să nu fi cântat. Mama îmi povestea că nici nu vorbeam bine când mă auzea cântând ore în sir. Mereu am simțit o bucurie de nedescris în timp ce cântam și, pe măsură ce creșteam, simțeam din ce în ce mai mult că muzica face parte din mine.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Iar mai târziu, când ai avut succes, când cântai deja pe scena Cenaclului Flacăra și te aplaudau stadioane întregi, ce era în inima ta?
Nica Zaharia: La Cenaclul Flacăra am ajuns după o ucenicie făcută în timpul scolii generale și în timpul liceului. Eu cred că, dacă ajungeai pe scena Cenaclului Flacăra fără să ai o oarecare experiență în fața microfonului, nu ai fi rezistat. Acele stadioane de care îmi amintesc foarte bine și acum, după atâția ani, îmi umpleau sufletul de bucurie și mereu îmi aminteau că sunt pe drumul cel bun, că fac ceea ce trebuie. Înainte de Cenaclul Flacăra, am primit o chitară cadou, când eram în clasa a șaptea. Nici acum nu stiu ce a îndemnat-o pe acea fată care era cu cinci ani mai în vârstă decât mine să-mi dea cadou o chitară. Numele ei este Dobrița Andrei Cerchez și îi sunt recunoscătoare și astăzi pentru acel gest care mi-a schimbat viața. Apoi, am cântat în formația de muzică ușoară a liceului, după care am trecut la folk, pentru că am simțit că mi se potrivește mai bine prin faptul că îmi oferea o libertate pe care nu o găseam la muzica ușoară; eu alegeam versurile și eu compuneam muzica. Mai cântam cu o colegă, însă eu eram compozitoarea grupului. După o bună acomodare cu scena, am debutat la Cenaclul Flacăra, în clasa a douăsprezecea.
România nu e o țară rea și mă străduiesc mereu să nu confund Romania, țara care există de atâta timp, cu realitățile ei de astăzi.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Ai fost mereu și o mare iubitoare de literatură – îmi amintesc că vorbeam amândouă despre cum vom da admitere la filologie. Cum au fost anii studenției?
Nica Zaharia: Mi-am petrecut anii studenției la Timișoara, un oraș foarte frumos, cu oameni minunați. Am gustat totul din plin, chiar și zilele de examene în care eram foarte obosită pentru că, din dorința de a fi cât mai bine pregătită, repetam până târziu chiar și cu o seara înaintea examenului. În facultate, mi-am fixat o disciplină a studiului care m-a ajutat și mă ajută mult. Îmi mai amintesc cum pluteam vreo două zile după ce întâlneam o metaforă care mi se lipea de suflet. Am gustat studenția din plin: la zi, având doar grija studiului și timp berechet pentru mine.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Cum ai cunoscut dragostea, cum ți-a schimbat destinul întâlnirea ei?
Nica Zaharia: Prima – și ultima!- mare dragoste am cunoscut-o la nouăsprezece ani; a fost ceva care, parcă, nu făcea parte din această lume. Tot ce a fost înainte și după acel “el” a fost obișnuit, pământesc. Tot dragoste, dar având altă culoare.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Dar mai târziu te-ai căsătorit… Apoi ai și divorțat.
Nica Zaharia: Uneori, mă gândesc că noi, oamenii, suntem un proiect în desfășurare, iar ceremonia cununiei încearcă să ne schimbe, să ne îndemne să facem niște pași înainte pe drumul desăvârșirii noastre, însă balanța nu este echilibrată pentru toate cuplurile. În timpul ceremoniei, juri cu mana pe Biblie că totul va dura cât se poate de mult, pe când, după un timp, parcă nici nu-ți mai amintești cum a fost în acele momente, în biserică.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Dar îți amintești cum ai primit vestea că ești însărcinată?
Nica Zaharia: Sarcina a venit pe neașteptate, iar când am văzut pe ecran un sâmbure mic și o inimă pulsând, a fost un moment care, cred, m-a schimbat pentru totdeauna. Am dus sarcina greu, am născut prematur, însă totul a fost compensat de faptul că Dumnezeu mi-a dat exact ce mi-am dorit: o fiică. De mai bine de douăzeci de ani mă mir în fiecare clipă că am fost în stare să aduc pe lume o ființă care pentru mine este perfectă.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Ce s-a schimbat, deci, în tine, după ce a venit pe lume fiica ta?
Nica Zaharia: Prima schimbare la care nu mă așteptam și pe care am observat-o imediat a fost aceea că am început să am grijă de siguranța mea. Eu eram persoana care traversa strada când semaforul era pe roșu, care urca în tren din mers și care nu se temea să meargă singură prin oraș în miez de noapte. După ce s-a născut fiica mea, toate acestea au devenit amintiri de care îmi era teamă.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Acum, privind în urmă – simți că ai fost și că ești o mamă bună sau ai și tu vinovățiile tale, ca noi toate?
Nica Zaharia: Am și eu regrete, vorba, ta, ca noi toate. Aș fi vrut să-i ofer mai multă stabilitate fiicei mele până în momentul când am divorțat. Pe de altă parte, uitându-mă acum la fiica mea, care este studentă și care își ia studiile în serios, care e afectuoasă, atentă, săritoare mereu să ajute, mă gândesc că am fost și sunt o mamă bună.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Alegerea de a pleca în Australia a avut legătură și cu dorința de a-ți crește copila într-o țară mai bună?
Nica Zaharia: România nu e o țară rea și mă străduiesc mereu să nu confund România, țara care există de atâta timp, cu realitățile ei de astăzi. Poate că peste cincizeci de ani va fi atât de bine în România, încât mulți vor alege să emigreze în această țară. Din păcate, acum sunt alte țări care sunt considerate mai bune. Da, mi-am dorit să-mi cresc fata în altă societate pentru că, în primul rând, nu am vrut să se înrăiască. Australienii sunt oameni minunați, relaxați și politicoși. Dacă nu ți-a zâmbit nimeni într-o zi, nu ai decât să mergi pe o stradă unde sunt mai mulți oameni și e de ajuns să ți se întâlnească privirea cu a oricărui străin, că primești un zâmbet. Nu am cuvinte să-ți descriu cât contează acest lucru pentru niște oameni sensibili, așa cum suntem eu și fiica mea.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Dar tu, care este cel mai valoros lucru de care ai avut parte în Australia?
Nica Zaharia: Ei, răspunsul la această întrebare este rezumat la o singură frază: se întâmplă să mă mai trezesc din câte un coșmar, să văd pereții dormitorului meu și imediat îmi vine în minte următoarea expresie: “Sunt în Australia; sunt în siguranță”.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Cum a venit decizia de a da admitere la conservator acum, la maturitate? Și cât de grea a fost pregătirea?
Nica Zaharia: Dorința de a face Conservatorul am avut-o de când eram în liceu, însă nu am absolvit un liceu de muzică pentru a avea cât de cât curaj să merg la admitere în România. Aveam tot ce îmi trebuia din punctul de vedere al talentului, însă trebuia și pregătire în plus. Estimasem eu că aveam nevoie de cel puțin doi ani de pregătire particulară cu câțiva profesori pentru a îndrăzni să mă apropii măcar de ușa Conservatorului. Pentru cine nu știe, erau extrem de puține locuri înainte de 1989. Nu am putut avea pregătirea necesară, am fost autodidact în muzică. Înainte să intru la Filologie, am lucrat doi ani la Teatrul Muzical “Nae Leonard” din Galați, în cor, la secțiunea operă-operetă, unde am intrat prin concurs, aceasta însemnând că știam ceva muzică. Aici, sunt calificată să lucrez ca profesor, dar cum nu pot zice că lucrul la catedră e marea mea pasiune, m-am gândit să caut un curs de muzică, să pot preda muzică după ce îmi iau diploma. Am găsit cursul, am scris acelei universități și a început procesul de admitere. Pentru că nu aveam liceul de muzică, mi-au cerut o grămadă de acte doveditoare că am talent. Din fericire, am avut grijă să-mi traduc toate diplomele de la toate premiile câștigate și am avut cartea de munca în care apare oficial faptul că am lucrat într-un teatru muzical, adică într-o instituție de profesioniști. Mi s-a zis că voi fi admisă dacă mă înscriu la un fel de curs pregătitor, timp de un semestru. Aici, facultățile oferă cursuri pregătitoare pentru cei care vor să studieze într-un domeniu diferit față de ce au studiat în liceu. Nu exista examen de admitere, dar prezinți un dosar în care arați ce ai studiat. Într-un fel, îi responsabilizează pe liceeni să-și aleagă obiectele de studiu care îi vor ajuta să intre la facultate; la liceu, în afară de engleză, matematică și computere, obiecte obligatorii pentru a primi diploma de bacalaureat, poți să alegi să studiezi toate minunile, de la cursuri de gătit până la istoria antică sau limba japoneză. Dacă îți alegi un anumit domeniu la facultate și nu l-ai studiat în liceu, atunci universitatea iți oferă cursuri pregătitoare care te ajuta să faci față după ce ești admis. Așa m-am înscris eu la acel curs pregătitor pe care l-am absolvit cu echivalentul notei zece din România, apoi m-au admis imediat. De când am început studiul, sunt într-o continuă fericire și, mai ales, într-o continuă recunoștință față de Australia, a doua mea țară-mamă, care mi-a oferit această oportunitate. Iubesc și respect această țară tandră, blândă și bună. Îmi plătește școala (care nu e deloc ieftină) și îmi oferă o bursă substanțială pentru a nu avea griji materiale. Australia plătește cursurile tuturor cetățenilor ei sub forma unui fel de împrumut fără dobândă, pe care îl returnezi în sume foarte mici numai dacă ai un salariu cu un plafon destul de ridicat. Cu alte cuvinte, este un fel de cadou pentru ca nu cumva să treacă un Einstein pe lângă ușile universităților și să nu-și permită să-și plătească studiile.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Ce lucruri importante învață o muziciană înnăscută, într-o școală de muzică la acest nivel?
Nica Zaharia: Mă axez pe ceea ce mi-am dorit: teorie, compoziție și tehnologie; pentru ei, tehnologie înseamnă studiul softurilor care se folosesc într-un studio de înregistrări. Acum, am curaj să-mi orchestrez singură cântecele și încet-încet lucrez și cu tehnologia care nu e simplă deloc. Există o listă cu obiecte obligatorii, apoi, până la numărul fix de obiecte care trebuie făcute pentru a primi diploma, sunt niște liste cu multe obiecte din care îți alegi ce îți place, de aceea am zis mai sus că mă pot axa pe anumite domenii. Șefa de catedră mi-a propus să fac masterat în compoziție pentru că îi place cum compun. Am avut o lucrare în care a trebuit să compunem o coloană sonoră a unui scurt film, iar după ce am primit nota, mi-a scris la comentarii în așa fel, încât am înțeles că mă și vede compozitoare de muzica de film. Trebuia să-mi vezi expresia feței în timp ce citeam ce mi-a scris! Nu mi-a trecut vreodată prin minte să scriu muzică de film, dar recunosc că mi-ar plăcea pentru că am observat că pot intra în “sufletul” personajelor. Dacă nu era muzica, nu mă aventuram la o altă facultate. Eu studiez cu normă întreagă, lucru dificil chiar și pentru cei de douăzeci de ani. În plus, aici este un stil interesant și foarte eficient de a te examina, în așa fel încât închei semestrul cu materia învățată. Sunt lucrări și probe de-a lungul întregului semestru, a căror notă este adăugată la nota finala, adică te obliga să studiezi tot timpul; cu alte cuvinte, te simți într-o continua sesiune. Muncesc enorm și îmi place.
Am compus “Colindul gutuii din geam” atunci când aveam nouăsprezece ani și nu mi-a trecut prin minte atunci că vă deveni atât de cunoscut, încât va intra în folclor. N-aș schimba nimic la acest cântec!
Marea Dragoste – revistatango.ro: Ai mai fi compus la fel “Colindul gutuii din geam” dacă astăzi ai fi găsit textul și te-ai fi apucat să îi găsești melodia?
Nica Zaharia: Oh, nu stiu. Mereu m-am întrebat cum de a prins așa de mult la public acest cântec. Am compus “Colindul gutuii din geam” (sau “Galbenă gutuie”, așa cum l-a botezat publicul) atunci când aveam nouăsprezece ani și nu mi-a trecut prin minte atunci că vă deveni atât de cunoscut, încât va intra în folclor. Nu aș schimba nimic la acest cântec; dacă așa l-au plăcut oamenii, așa să rămână. Poezia “Colindul gutuii din geam” a apărut în volumul “Rezervația de zimbri”, scris de Adrian Păunescu în anul 1982. După doi ani, am găsit poezia, am văzut versurile viitorului refren scrise chiar la început și mi-a plăcut muzicalitatea lor. M-am gândit că ar suna frumos ca refren.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Te supără faptul că este un cântec înregistrat și de alții – probabil fără acordul tău – reorchestrat, cântat în concerte?
Nica Zaharia: Nu mă supăra deloc, dimpotrivă, mă bucur. Dumnezeu mi-a trimis acest cântec și sunt foarte fericită când îl cântă alți interpreți. Singura mea rugăminte este să se amintească autorii; în rest, să-l cânte sănătoși. De fapt, este normal ca, atunci când faci un cover, adică atunci când cânți o piesa lansata de altcineva, să amintești originalul. Cântecul este înregistrat la Uniunea Compozitorilor pe numele meu și al autorului versurilor, Adrian Păunescu, are număr unic de înregistrare și stă bine acolo.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Îți place vreuna dintre variantele altora?
Nica Zaharia: Îmi place mult de tot varianta grupului “Brio Sonores”. Trebuie să-ți povestesc cum a fost când am ascultat-o prima dată: era cam patru dimineața, lucrasem la un eseu până atunci și mă pregăteam să închid laptopul, când văd că vine un mesaj de la agenția lor de impresariat, în care mi se zicea că au și ei o variantă pe care mi-au trimis-o atașată la acel mesaj și eram întrebată dacă sunt de acord cu ea. Am ascultat-o imediat și era să cad din pat de surprindere și bucurie! Voci bune, profesioniste, realizare originală, ce mai, m-au topit! Mai târziu, am comunicat și cu membrii grupului și m-am bucurat foarte mult să descopăr niște oameni educați, cu șapte ani de acasă și foarte talentați.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Fiica ta îți moștenește talentele artistice? Îți calcă pe urme?
Nica Zaharia: Fiica mea a schimbat puțin gena, așa îmi place să zic. Are și ea talent, dar în alt domeniu, în cel al imaginilor. A studiat design pe computer la liceu, a făcut fotografie și alte obiecte din acest domeniu. A fost foarte apreciată, a avut două expoziții personale în cadrul liceului și a apărut de două ori cu câteva lucrări într-o revistă de specialitate. De când era mică îmi tot zicea că, dacă ei nu-i place cum pică lumina într-un loc, nu stă acolo.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Te simți uneori singură, departe?
Nica Zaharia: Nu mă simt deloc singură și nu mă simt nici departe. Acum, în era internetului, este imposibil să te simți departe de ceva sau cineva. Dacă mi-e dor de o persoană, sunt destule aplicații care ne permit să vorbim și să ne vedem. Dacă mi-e dor de anumite locuri, am Google Maps. Uneori, mă gândesc că suntem cam “înghesuiți” datorită internetului, prin comparație cu nevoia mea de intimitate.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Pentru că nu pot să nu te întreb și asta: crezi în marea dragoste? Ai trăit-o sau încă o mai aștepți?
Nica Zaharia: Sigur, cred în marea dragoste, în acel “el” prin care ți se dăruiește o dragoste totală, absolută, atemporală, care îți învăluie în lumină fiecare atom al ființei. Eu am avut norocul să o trăiesc la nouăsprezece ani…
Marea Dragoste – revistatango.ro: Când ai râs ultima oară?
Nica Zaharia: Astăzi. Fiica mea și cu mine glumim și râdem mult.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Iar de plâns? Când ai plâns ultima oară și de ce?
Nica Zaharia: Tot astăzi. De fapt, nu a fost chiar plâns. Mi-a trimis cineva o filmare cu unicul și minunatul Gheorghe Zamfir și mi-au dat lacrimile ascultându-l. Uite, eu locuiesc la șaisprezece mii de kilometri de țara natală și chiar și aici am văzut CD-uri cu Gheorghe Zamfir într-un magazin de muzică; tot într-un magazin de muzică am văzut un poster uriaș cu Angela Gheorghiu. În astfel de momente simt că, fiind româncă, am cu ce să mă mândresc oriunde în lume. Alice, draga mea, mulțumesc mult pentru reîntâlnirea noastră prin aceste întrebări! Eu te-am cunoscut când erai elevă, eram colege la Cenaclul Flacăra. Am multe amintiri cu tine, dar mai vii sunt cele cu vocea ta și privirea ta cercetătoare și atentă. Sunt într-o continuă admirație când te citesc pentru că nu te sfiești să lași o parte din sufletul tău în fiecare cuvânt pe care îl scrii; ești foarte talentată și ți-aș recunoaște stilul dintr-un milion deoarece are ceva unic și imposibil de descris, are parfumul personalității tale…
Marea Dragoste – revistatango.ro: Nica, acum aș putea răspunde la fel ca tine dacă m-ar întreba cineva când am plâns ultima oară: azi citindu-ți cuvintele, cu recunoștință…
Interviu realizat în septembrie 2020
