fbpx

O viata intreaga, o singura clipa

de

Privesc catre trecut si aleg, nu stiu daca la intamplare, una dintre zilele acelea in care am trait mai mult decat in ani intregi. Si poate mai mult decat altii intr-o viata de om. O zi in care minutele au doar secunde intense, adanci, care te transporta, parca, intr-o alta dimensiune a vietii.

Eu te privesc in ochi si-n jur se sterg copacii

Ma anuntase printr-un mesaj pe internet ca va veni in tara pentru cateva zile. Nu-l mai vazusem de cand terminasem facultatea si nu-i mai scrisesem niciun rand in ultimii patru ani, dar nu mi-am gasit niciodata, asa cum nu mi-as putea gasi nici acum puterea sa mint ca a trecut, de atunci, macar o zi din viata mea in care sa nu ma gandesc la el. Dar asa, cu el aflat la o distanta atat de insuportabila, incat stiam ca nici macar reveriile mele nu-l pot ajunge, inima mea se asezase firesc, in matca ritmata a resemnarii, a bucuriei recuperate, a sperantelor reconstituite.
Mai intai m-am gandit sa fug undeva, departe, ca sa nu-l pot intalni, fiindca stiam ca viata mea s-ar da, din nou, peste cap. Apoi mi-a dat prin minte sa ma prefac ca nu am primit mesajul lui si sa nu raspund nimic – pentru ca, oricum, imi tremurau prea tare mainile ca sa fiu in stare sa ii scriu. Si abia in ultimul rand mi-am adus aminte ca sunt casatorita. Si ca sunt insarcinata. Si ca e tarziu. Ca e mult prea tarziu…
Si, totusi, ne-am intalnit in cea de-a doua zi a sederii lui in Romania. Imbracasem rochia mov in care mi se parea mie ca se vede cel mai bine ca port cu mine inca un sufletel, sperand ca lucrurile se vor intelege limpede de la inceput si ca intreaga noastra conversatie se va aseza sub semnul acestei minuni. (Acestei drame. Acestei minuni. Acestei drame. Acestei, categoric, minuni). Dar am inteles imediat ca n-a vazut nimic. Nu-si putea dezlipi ochii din ochii mei. Si nici eu din ai lui. “Eu te privesc in ochi si-n jur se sterg copacii”. Asa imi spusese candva, inainte sa plece, citand din Poetul Poetilor orasului nostru. Orasul din care amandoi evadaseram.

O secunda adanca si nesfarsita

Am vorbit mai intai despre tot felul de nimicuri, care mai de care mai fermecatoare. Despre joburi si case. Despre chirii si despre clima. Despre peisaje splendide, despre excursii pe care le-am facut in ultimii ani unul fara celalalt. Despre drumuri tulburatoare strabatute prin locurile in care visaseram sa mergem impreuna. Despre carti noi pe care le-am citit amandoi, fara sa stim unul de altul.
Si abia apoi, cand ne-am reinvatat unul cu glasul celuilalt, cand am inceput, parca, sa coboram din vartejul de incordare, de emotie, de durere si de frumusete al reintalnirii noastre, am avut curajul sa vorbim despre noi. I-am spus ca m-am casatorit cu doi ani in urma si ca am fost mireasa frumoasa, ciudata, emotionata, imbracata in rochie de panza topita. Ca sotul meu e om bun la suflet si ca are mare grija de mine si de tristetile mele. Ca, uneori, mi-a fost dat sa fiu fericita, chiar si dupa despartirea noastra. Si abia la sfarsit i-am zis ca o sa am un copil. Ca va fi baiat. Si ca va purta numele sotului meu. Si prenumele lui, scris pentru totdeauna pe inima mea.
El a tacut o vreme, tinandu-ma de mana mea subtire, mereu nedumerita, impodobita cu verigheta. Si, intr-un tarziu, mi-a povestit si el. Ca nu-si gaseste rostul. Ca a incercat. Ca a esuat. Si mi-a mai spus ca ma iubeste in fiecare zi a vietii lui. Si-n fiecare noapte. Ca a gresit atunci cand m-a mintit si ca stie ca adevarul ne-ar fi salvat. Dar ca nu mai poate schimba nimic. Nici dragostea lui pentru mine. Nici despartirea noastra. Si a inchis ochii, intr-o secunda care mi-a parut adanca si nesfarsita. Apoi cand i-a deschis, umbriti de lacrimi, mi-a marturisit ca a vazut intreaga noastra viata, cum ar fi fost ea daca am fi ramas impreuna. Ca a trait intr-o singura clipa nunta noastra si joaca noastra cu copiii in curte. Ca ne-a vazut razand fericiti, unul in bratele celuilalt, pe malul marii. Ca s-a bucurat ca am imbatranit impreuna.
Si am inteles atunci ca a fost cea mai intensa secunda de vis si speranta. Ca am trait, amandoi, o viata intreaga intr-o singura clipa. Si ca asta ne va fi de ajuns.

 

 

 

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Categorii:
Scrisoare

Comentarii

  • Te imbratisez Alice!

    georgianap iunie 1, 2013 8:38 pm Răspunde
  • 🙂 Încep cu un zâmbet!
    Ești un suflet atât de frumos, Alice! Și ești o femeie atât de puternică, o Doamnă! Viața ta de până la o vreme a fost ca o călătorie frumoasă prin mări zbuciumate sau calme, având parte de zile ca niște răsărituri superbe dar și de nopți cu durere înăbușită în pernă. Acum ai ajuns la limanul și înțelepciunea din care poți privi în urmă zâmbind, împărtășind deschis trăirile experiențelor tale spre învățătură altora. Căci în confesiunile tale e acel ceva care ajută, care o dată citit te face să nu te mai simți însingurată, neînțeleasă, frustrată, acel ceva care te face să înțelegi că nu ți se întâmplă numai ție și că a suferi, a deznădăjdui, a visa și trăi intens i se întâmplă oricui. Mulțumesc și în numele celor care încă nu au înțeles că acum ești fericită, împlinită, că iubești fiind iubită, că respecți și apreciezi tot ce ai dobândit în urma experiențelor tale și că ne dăruiești din preaplinul sufletului tău și a trăirilor tale acumulate în anii de dinainte.

    Te îmbrățișez!

    Whisper~ decembrie 10, 2011 12:06 am Răspunde
  • Pentru persoanele ce sar sa judece,gen Alinutza: "Ehe,de-ar fi asa simplu precum pare,toata lumea ar trai fericita pana la adanci batraneti!"

    stely decembrie 9, 2011 11:11 am Răspunde
  • Bine ca ti-ai vazut de viata in continuare. Erai gravida si el incerca sa te intoarca din drum, cat de egoist poti fii sa faci acest lucru? Adica esti buna numai dupa ce el a esuat! Halal barbat cu toata iubirea lui esuata!

    Nell decembrie 9, 2011 11:10 am Răspunde
  • Minunat,uimitor…m-a rascolit profund mesajul.
    Liniste in suflet tuturor!

    stely decembrie 9, 2011 11:08 am Răspunde
  • Draga Alice,

    M-ai bagat in ceata. Credeam ca esti fericita in noua ta casnicie, ma bucuram ca exista si happy end-uri. Sper sa nu aiba legatura cu realitatea imediata. Iti doresc toata fericirea din lume pentru ca o meriti. Ceea ce minunat ai descris cred ca s-a intamplat multora dintre noi. Toti am pierdut pe cineva la un moment dat, toti avem in suflet povesti transformate in amintiri. Tu ai darul sa le aduci la viata, sa ne faci sa rememoram intamplari demult traite, sa ne aduci aminte ca avem un suflet, si el este nemuritor.

    fir de nisip decembrie 9, 2011 1:07 am Răspunde
  • Numai fatalisme peste tot!
    Daca dragostea era, intr-adevar, asa de mare, LASAI TOTUL BALTA SI PLECAI CU EL!!!! Ii spuneai ‘sotului iubitor si bun’ CA-L IUBESTI PE CELALALT SI NU POTI SA-L UITI SI VREI SA TRAIESTI CU EL PENTRU TOTDEAUNA, nu te ascundeai cu tot cu iubirea ta, in CASA LUI! Asta inseamna ‘to be true TO YOUR HEART’!!! Daca iubirea era asa de mare, nici o piedica nu o putea opri!

    Asa, ce urmeaza sa faci??? Sa traiesti TOATA VIATZA alaturi de un om care… te iubeste, dar pe care TU NU-L IUBESTI la fel ca pe celalalt??? O sa traiesti TOATA VIATA cu MINCIUNA IN SUFLET??

    E o problema copilul? Oare?? Pai daca te iubea cu adevarat celalalt, te primea cu bratele deschise, CU TOT CU COPIL! Ori nu-i asa?? Daca nu-i asa, atunci totul e doar O MINCIUNA!

    Daca stii ca acela NU te-ar fi acceptat cu copilul ‘altuia’ – care A FOST LANGA TINE in tot timpul cat el A LIPSIT, atunci stii precis ca NU TE IUBESTE asa cum pretinde. Si poate DE-ASTA ai preferat sa ramai cu sotul, nu??

    Mai scoateti capul din nisip, doamnelor, si priviti cu ochii deschisi IUBIREA si VIATA si nu le mai confundati cu ILUZIA!

    Atunci cand IUBESTI CU ADEVARAT, faci ABSOLUT ORICE pentru iubirea TA, nu te mai ascunzi dupa regrete si ‘amintiri frumoase’! N-ai CURAJ sa te arunci in bratele iubirii? Atunci aia NU E IUBIRE ADEVARATA! sa fie clar lucrul asta! Si cine nu crede asta, inseamna ca N-A IUBIT CU ADEVARAT!!!

    Alinutza decembrie 8, 2011 10:07 pm Răspunde
  • Intra-adevar FRUMOS….acest adjectiv e sinonim cu tine draga Alice…si cu tot ceea ce scrii tu. Mi-e ciuda ca nu te-am descoperit mai inainte, insa si pentru asta trebuie sa-i multumesc bunei mele prietene Oana ca mi te-a adus in casa mea acum 3 ani, bineinteles,prin intermediul uneia dintre cartile tale. Si de atunci savurez cam tot ce apuc sa gasesc scris de tine… iti multumesc!!!

    Timote Corina Mihaela decembrie 8, 2011 8:48 pm Răspunde
  • Sublim, am citit povestea de 5 ori…si nu ma satur.Ma regasesc in aceasta poveste, asa ca draga Alice am sa dedic povestea ta lui Stefan.Stie el care…

    Nicoleta decembrie 8, 2011 8:30 pm Răspunde
  • Oare chiar toata lumea se teme sa-si mai ofere inima? Chiar asa de ingrozitori si tematori am devenit cu totii? Remarc cu tristete ca esueaza relatii pe banda rulanta doar pentru ca ea nu a facut aia, ca el nu a facut cealalta dar ca amandoi ar fi vrut sa faca …dar se temeau. De ? Jena, dezamagirile, orgoliul? Ce strica in ziua de astazi o relatie?
    Chiar nu mai putem iubi sincer si fara ascunzisuri si fara clasicele jocuri de culise? Mi-e atat de greata de pesiajul amoros existent incat, si eu, am sa ma alatur celor care prefera sa fie simpli spectatori si sa imbratraneasca icet, dar sigur, alaturi de un caine sau o pisica. De cele mai multe ori cred ca este de preferat in animal fidel in locul unei tragedii amoroase menite parca sa-ti ucida si ultima farama de incredere si decenta din tine.
    CU fiecare relatie esuata sufletul pare sa mai dez brace o haina, si inca una si tot asa…Intr-o zi ne vom trezi goi si lipsiti de orice fel de sentimente.
    Si este trist! Cu un simplu gest de tandrete poti salva si cea mai damnata relatie.

    Sophie decembrie 8, 2011 7:28 pm Răspunde
  • Credeam ca am uitat. Dar, nu. Astept inca sa mai traiesc o viata intr-o clipa. Clipa mea inca nu a sosit. Inca nu ne-am reintalnit. Dar de trait, nu mai avem decat o clipa sau cel mult doua impreuna. Si poate nu se va intampla niciodata. Si poate nu ne vom reintalni. Dar eu astept. O viata, alta viata. Iti multumesc pentru aducere aminte.

    elena manea decembrie 8, 2011 7:26 pm Răspunde
  • Mi-au dat lacrimile, iar eu lăcrimez greu. Cred că majoritatea oamenilor(ei…ele…) se vor regăsi în povestea ta atât de bine scrisă! Simplu, firesc, intens, adevărat. Bravo. Medalie de aur.

    Otilia Tiganas decembrie 8, 2011 6:34 pm Răspunde
  • Iti multumesc pentru ca mi-ai oferit ocazia sa citesc asta. Intr-o mare masura, m-am regasit in rolul "ei", adica, in rolul tau. 🙂 M-ai emotionat pana la cer si inapoi, sa stii! Multumesc,

    mia decembrie 8, 2011 3:28 pm Răspunde
  • Vise in secunde,vise,…trairi…nu putem opri clipa,nici visele sa le transformam in realitati……daca ar fi realitati,ar fi viata,iar viata noastra este un balans intre vise si realitate,ultima atarnand mereu……….Orice dor mi-l ostoiti voi,dragile mele,daca n-ati fi existat as fi mers cu petitie pana la Dumnezeu sa va aduca in casa mea….citesc,citesc crampeie de viata reala,marturisita in cuvinte atat de frumos!!!Multumesc!!!

    maria nicorescu decembrie 8, 2011 2:35 pm Răspunde

Dă-i un răspuns lui maria nicorescu Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.