fbpx

Oreste: Cum am devenit ziarist – A fi sau a nu fi. Nu-i nici o intrebare

de

Un tip inalt, slabut, cocosat, idealist, indragostit. Tinar, naiv, rebel, furios, cu o tigara aprinsa in coltul gurii, un sacou mai mare cu doua numere, raiati rosi, helanca tatalui. Sarac, casatorit… somer. Asta eram eu in 1996, cind m-am prezentat cu domnul Gheorghe Badea la Societatea Romana de Radiodifuziune pentru a ne angaja la Departamentul Marketing. Stiu, va suna cunoscut numele! Da, e vorba despre tatal lui Mircea, caci trebuie sa va spun ca inainte am lucrat cu tatal, apoi cu fiul, inca in asteptarea Sfintului Duh.

Mare lucru n-am prea facut, caci erau vremuri tulburi, se pregateau de alegeri si, in general, la o institutie mamut ca Radioul, e bine sa stai, asa ca inflacararea noastra revolutionara a fost repede domolita de extinctorul blazarii atit de familiar romanacheului! Intuind ca ma cam plictisesc, domnul Badea m-a prezentat unui tip inalt, slabut, deloc cocosat (dar cam cracanat), idealist si indragostit (asa, in felul lui, tacut, caustic). „Uite“, zice el, privindu-ma alaindelonian, „eu cu Teo plecam la Antena 1 sa facem o emisiune de foarte dimineata, ce zici te bagi? Am auzit ca esti la regie, poate ne faci si noua niste reportaje misto! Tata zice ca esti talentat, dar nu prea pari, dar, ma rog…“ continua el, privind prin mine, ca Humphrey Bogart cind s-a despartit de Ingrid Bergman pe aeroportul din Casablanca. Si eu l-am placut!

Le turnam zoaie fierbinti in cap mafiotilor

Am cunoscut-o pe Teo, i-am spus niste „mizerii erotice“, vreo doua istorioare decupate din San Antonio, si gata, am pecetluit o relatie ce avea sa dureze citiva ani buni. Emisiunea mergea bine, ratingul il satisfacea pe domnul Oancea (altfel, un domn destul de greu de multumit), imi faceam reportajele haioase, ironice, pamfletare, smecheresti si, dintr-o data parca, din anonimul inalt si dezabuzat am devenit un slabanog destul de cunoscut si de apreciat, asa ca am promovat la Meteo, unde, dind friu liber totalului dispret pentru clasa politica, am devenit celebru (sper ca realizati nuanta de ironie care strabate acest material, nu as vrea sa credeti ca incep sa ma laud singur pe aici ca…). Apoi, Teo a plecat (asa face ea, uneori, cind toate ii merg din plin), iar Mircea si cu mine ne-am apucat de constructia emisiunii ce avea sa ne faca uriti si iubiti atit de mult, „Noaptea, tirziu“.
„Ba“, ii zic bunului meu prieten, „nu invitam manelisti niciodata!“ „Ok“, imi raspunde el, fluturindu-mi un picior deasupra capului, „o invitam pe Zoe Dumitrescu-Busulenga!“ (si, stupoare generala, chiar a venit, am facut o super emisiune atunci, pacat ca la ProTv cinta de zor micutul Adrian, acompaniat de dolofanul Salam).
Au trecut aproape doi ani, si, intr-o iarna ne-am hotarit sa plecam! Brusc, fara nici un aranjament in alta parte. De ce? Practic, ne-am dat seama ca epuizaseram stocul cu invitati, incepuseram sa ne repetam poantele misogine si simteam nevoia de schimbare. Din pacate, domnul Oancea ne-a inteles gresit, noi fiind inca foarte tineri, ne-am zburlit un pic la el si gata, ne-am trezit ai nimanui, pina cind am inceput sa ne facem de cap la Realitatea, ironizindu-i pe magraonii psd-isti, am facut un ziar unde le turnam zoaie fierbinti in cap acelorasi grasunei mafioti de la putere, fapt ce ne-a atras deosebita si de lunga durata antipatie a unor nume grele (Nastase, Rus…).
Azi, Mircea e bine, isi face veacul facindu-le voodoo „impresarilor“ din politichia asta de tot „merdul“, iar eu, mai gras cu vreo zece kilograme fata de tinarul acela idealist si sarac, imi vad de ale mele: scriu piese de teatru, fac formate de televiziune, infiintez asociatii pentru respectarea demnitatii cetatenilor, scriu si refuz sa ma uit la televizor, si stiti de ce? Pentru ca nu o mai vad deloc pe doamna Zoe Dumitrescu-Busulenga, in schimb, ii aud pe toate posturile pe Kinder si pe Salami. Asta e… V-am scris aceste rinduri, iluzionat fiind ca-i mai pasa cuiva ce mai fac! Il astept pe Godot! Al vostru Oreste, ras in cap si foarte fericit!

 

Categorii:
Personalitati

Comentarii

  • Bravo, Oreste! Imi este dor de voi, asa cum erati atunici! Inca ne pasa si nu am uitat…asteptam…

    anomima februarie 4, 2011 8:11 am Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *